1 comentariuCuprins:
Termenul „rusofobie” are rădăcini istorice
Această inițiativă de a legifera împotriva „rusofobiei” a câștigat teren odată cu invazia Rusiei în Ucraina, Ministerul de Interne rus definind rusofobia ca o „atitudine ostilă și părtinitoare față de cetățenii ruși, limba și cultura rusă”, inclusiv față de politicile statelor străine.
Termenul „rusofobie” are rădăcini istorice care datează din secolul al XIX-lea, când era folosit pentru a eticheta criticii străini ai politicii externe a Rusiei. Istoricul Konstantin Dușenko explică faptul că rusofobia europeană a apărut pentru prima dată în Marea Britanie, în anii 1830, alimentată de temerile legate de influența crescândă a Rusiei în Orientul Mijlociu.
În mod similar, în Germania, termenul era folosit pentru a critica pe cei care se concentrau prea mult pe amenințarea rusă, ignorând alte pericole, cum ar fi Franța.
„Rusofobia” a reapărut ca un concept important, mai ales în ultimii ani ai Uniunii Sovietice
În secolul al XIX-lea, termenul apărea în principal în contextul politicii externe, dar a început să capete și alte interpretări. Un exemplu notabil este scriitorul francez Marquis Astolphe de Custine, care a fost acuzat de „rusofobie” după ce a publicat, în 1843, note critice despre Rusia țaristă.
Ideea a persistat de-a lungul diverselor contexte politice, inclusiv în perioada sovietică, când a apărut ocazional printre emigranții critici față de atitudinile occidentale față de Rusia.
La sfârșitul secolului XX, „rusofobia” a reapărut ca un concept important, mai ales în ultimii ani ai Uniunii Sovietice. Ideologia sovietică s-a împletit cu naționalismul etnic rus, iar termenul a început să apară mai frecvent în discursul despre Vest. Intelectuali precum Igor Șafarevici, care a publicat în 1982 un pamflet antisemit despre rusofobie, au popularizat și mai mult ideea, în special în cercurile de emigranți.
Conceptul de „rusofobie” a câștigat teren sub Putin
Sub președintele Vladimir Putin, conceptul de rusofobie a câștigat treptat teren. Inițial, statul rus se distanța de retorica naționalistă extremă, dar până în anii 2010, după tulburările politice și anexarea Crimeei, guvernul a început să îmbrățișeze narațiunile despre rusofobia occidentală.
Termenul a devenit un instrument pentru a apăra politicile rusești și pentru a discredita criticile externe, mai ales pe măsură ce relațiile cu Occidentul s-au deteriorat.
O căutare pe site-ul web al Kremlinului arată că în anii 2000, „rusofobia” nu făcea parte din vocabularul lui Putin. Mai mult, când a fost întrebat de un jurnalist francez în 2006 dacă a văzut rusofobie în Occident, Putin a fost evaziv, dar în mod clar nu a văzut nimic ostil.
Rusofobia a început să intre în discursul prezidențial abia în 2014. Este de remarcat faptul că, puțin mai devreme, directorul Institutului de Istorie al Academiei Ruse de Științe, Iuri Petrov, declarase că o generație de ucraineni a fost crescută „pe baza naționalismului șovin și a rusofobiei”.
Ar fi greșit să presupunem că Petrov i-a prezentat lui Putin acest concept. Dar dorința academicienilor care pretind că spun adevărul de a răstălmăci realitatea albește aceste opinii marginale pentru ca politicienii să le adopte.
De la invazia pe scară largă a Ucrainei, în 2022, Kremlinul a extins definiția rusofobiei. Acum, aceasta se referă nu doar la criticile aduse politicii Rusiei, ci la orice opoziție față de agresiunea rusă.
Această schimbare a creat o narațiune în care Rusia pretinde că este persecutată pentru identitatea sa, distrăgând atenția de la acțiunile sale pe scena internațională, punctează avertizează politologul Konstantin Pakhalyuk în Moscow Times.