Ce înseamnă semit

Când a apărut termenul de semit

Încă de la începutul secolului al XVIII-lea, filozoful și politologul german Gottfried Wilhelm von Leibniz a identificat un grup de limbi conlocuitoare care includea ebraica, vechea punică, mai cunoscută sub numele de cartagineză, caldeeana, siriaca și etiopiana. În 1704, acesta a denumit generic grupul „limbi arabe” după numele celei mai utilizate și celei mai răspândite limbi din această familie. Însă să numești un grup după numele unuia dintre membrii săi ar putea da ușor naștere la o serie de confuzii. Acesta a fost, de altfel, și motivul pentru care nomenclatura lui Leibniz nu a fost în general acceptată.

Abia în 1781, acest grup a primit numele pe care l-a păstrat până astăzi. În acel an, filologul german August Ludwig von Schlözer, profesor la Școala de Istorie din Göttingen, a contribuit cu un eseu pe această temă la o lucrare cuprinzătoare despre literatura biblică și orientală. Termenul de semit în sens rasial a fost folosit de von Schlözer inspirat fiind din genealogia popoarelor stabilită de tradiția biblică, conform site-ului MyJewishLearning. Potrivit lui von Schlozer, „de la Marea Mediterană până la Eufrat și din Mesopotamia până în Arabia a domnit o singură limbă. Sirienii, babilonienii, evreii și arabii erau un singur popor. Chiar și fenicienii, care erau hamiți, vorbeau această limbă, pe care aș putea-o numi semitică”. În continuarea eseului, von Schlozer făacea referire la alte limbi din regiune și încerca să le încadreze, fără prea mare succes însă, în cadrul oferit de Geneza 10.

Recomandări

Metoda lui Marian Vanghelie de a lungi un proces până la prescripție: cere dosare penale pentru 9 magistrați care l-au judecat

Ce sunt semiții

Deși Mesopotamia, coasta de vest a Mării Mediterane, Peninsula Arabă și Cornul Africii au fost propuse drept posibile situri pentru originile preistorice ale populațiilor vorbitoare de limbă semitică, nu există nici până în ziua de astăzi vreo dovadă arheologică sau științifică a unui popor semitic comun.

Cuvântul semit se referă la un membru al acelor popoare a căror limbă maternă este una dintre limbile semitice. Este vorba despre familia de limbi hamito-semitice și a celor care sunt vorbite în principal în regiunile din vestul Asiei și din Africa. Prin urmare, acest termen a ajuns să fie folosit atunci când se face referire la arabi, akkadieni, canaaniți, evrei, o parte dintre etiopieni – inclusiv amhara și tigraienii – precum și triburile arameene, aflăm de pe enciclopedia online Britannica.

De unde provin popoarele semite?

Popoarele semite ocupau o mare parte din Orientul Apropiat, și anume teritoriul statelor Arabia, Palestina, Siria și Mesopotamia. Aceasta din urmă era o regiune istorică din această parte a lumii, care se întindea între fluviile Tigru și Eufrat, pe teritoriul unde în zilele noastre se află părți din Irak, Siria, Turcia, Iran şi Kuweit. Este locul unde au fost create, spun istoricii, cele dintâi orașe ale lumii, ca Uruk, Eridu sau Hamoukar, relatează MixdeCultură.ro.

Recomandări

Viitorul automobilelor pe hidrogen și al hibridelor nu sună bine. Explicațiile a doi experți: „Zilele lor sunt numărate” I Interviu

Cum apa aduce cu sine viață, omul a intervenit încă din cele mai vechi timpuri pentru a stăpâni cursul revărsărilor printr-o rețea densă de canale. Înfloritoarea cultură agricolă care a urmat a influențat din cele mai îndepărtate vremuri apariția aglomerațiilor urbane. Dintre toate popoarele antice amintite anterior, Mesopotamia era cea mai puternică și mai fertilă regiune din Antichitate. În plus, aici au trăit unele dintre cele mai vechi civilizații precum sumerienii, akkadienii, chaldeenii, babilonienii și asirienii. De-a lungul istoriei, popoarele semite au depășit acest teritoriu, iar grupuri din Arabia meridională au pătruns de timpuriu pe coasta african care se întindea în fața lor. Drept urmare, a apărut o nouă civilizație semită, cea a etiopienilor.

Istoria atestă prin documente faptul că populațiile semite au pătruns din deșert în regiuni de cultură sedentară. În Palestina, în Siria, în Mesopotamia, dar și în alte locuri, popoarele semite se infiltrează și se amestecă cu populațiile preexistente. Apoi, acestea fac tranziția de la nomadism la viața stabilă și de la cultura nomadă la cea agricolă, ceea ce este o mișcare firească, sub imboldul necesității și al mirajului prosperității.

Recomandări

Sondaj INSCOP la comanda Libertatea: Profilul președintelui – majoritatea românilor și-ar dori un președinte pro-occidental și cu experiență

Originea termenului semit

Denumirea de semit este potrivită mai degrabă pentru limbile semitice decât pentru categoriile etnice. Asta pentru că, printre popoarele vorbitoare de limbi semitice, așa cum este cazul arabilor și evreilor, există un grad ridicat de eterogenitate din punctul de vedere al trăsăturilor fenotipice și genotipice, care apare pe fondul răspândirii geografice, a amestecurilor etnice, precum și a convertirilor religioase din trecut.

Până în 2500 î.Hr. popoarele vorbitoare de limbă semitică erau deja împrăștiate în Asia de Vest. Spre exemplu, în Fenicia, aceștia au devenit navigatori, în Mesopotamia s-au amestecat cu locuitorii Sumerului, una dintre cele mai vechi civilizații din lume, iar evreii s-au stabilit în Palestina alături de alte popoare semitice. Termenul de semit face referire la Sem (n.n. – în ebraică Shem), care era fiul cel mai mare a lui Noe. Acesta era personajul biblic prezentat în Vechiul Testament ca strămoș al arameilor, asirienilor, elamiților, caldeenilor și lidienilor. După tradiția biblică, Abraham, urmașul lui Sem, este tatăl lui Isaac, care la rândul lui este tatăl lui Iacov sau Israel și al lui Ismael, iar prin aceasta este părintele legendar al evreilor și al arabilor.

Cine au fost strămoșii semiților

Biblia ne spune că toată lumea de pe Pământ s-a înecat, cu excepția lui Noe și a familiei sale și că toată omenirea își are originea în cei trei fii ai săi: Sem, Ham și Iafet. Liniile de descendență de la cei trei, care sunt descrise în capitolul al zecelea din Geneza, reprezintă un fel de etnologie mitologizată, enumerând popoarele din Antichitate ale căror nume erau cunoscute în momentul în care a fost scris acest capitol și stabilind relațiile dintre acestea.

Mai târziu, creștinii și, într-o măsură mai mică, musulmanii și evreii au adoptat pe scară largă ideea că fiii lui Noe sunt strămoșii omonimi ai celor trei grupuri rasiale sau lingvistice majore. Conform acestei interpretări, Ham a fost strămoșul popoarelor cu pielea închisă la culoare din Africa, Sem a fost înaintașul evreilor și al diverselor naționalități conlocuitoare, în timp ce Iafet a fost strămoșul mezilor, perșilor, grecilor și al altor popoare care, multe secole mai târziu, au ajuns să fie cunoscute sub denumirea generică de arieni, mai precizează sursa citată anterior.

Unde se vorbește astăzi limba semitică

În Antichitate, popoarele care vorbeau limbi semitice și care astăzi nu mai există ca atare erau cananenii, fenicienii, amoriții, arameii, moabiții, nabateii, amoniții, akkadienii, asirienii, babilonienii, sabeii sau unele triburi de hicsoși.

Astăzi, principalele popoare vorbitoare de limbi semitice sunt arabii, evreii, maltezii, etiopienii (vorbitori de limbă amharică, limba tigre), arameii (doar ca minorități, mai ales în Siria, Liban și Kurdistan, vorbitori limba aramaică sau neoarameică). Spre exemplu, evreii vorbesc limba semitică, ebraica, mai ales în Israel, în timp ce evreii din diaspora o utilizează mai mult în cultul religios iudaic împreună cu aramaica. De asemenea, unele limbi neoarameice, precum vechea limbă siriacă (n.n. – o limbă semitică vorbită în Orientul Mijlociu până prin anul 1300) sunt folosite ca limbi de cult religios de către unele biserici din Orientul Apropiat. Este vorba despre biserica maronită, biserica iacobită, nestoriană, asiriană etc.

Ce este antisemitismul și în ce constă

Termenul de antisemitism face referire la o atitudine ostilă de ordin educațional, politic, social și religios îndreptată împotriva evreilor. Altfel spus, este o formă de rasism, de xenofobie și de intoleranță etnico-religioasă, fiind considerată de mulți drept cea mai veche ură din lume.

În Europa, în timpul Evului Mediu, edictele le interziceau evreilor să aibă cetățenie, să dețină terenuri, să se căsătorească cu creștini, să servească în guvern și să se alăture diferitelor bresle profesionale. În această perioadă au apărut o serie de stereotipuri despre evrei, inclusiv mitul conform căruia aceștia ar avea coarne și că sunt lacomi și avizi de bani, credință exprimată de William Shakespeare prin personajul Shylock din „Neguțătorul din Veneția”. Așa s-a născut mitul conform căruia evreii se angajează în crime rituale care au dus la defăimarea sângelui, ei fiind bănuiți că folosesc sângele copiilor creștini pentru a face matzah (n.n. – pâine nedospită care face parte din bucătăria evreiască).

În secolul al XIX-lea, fenomenul de antisemitism a căpătat o latură distinctă rasială, în special în perioada nazistă. Propaganda nazistă îi prezenta pe evrei ca fiind diferiți din punct de vedere biologic de europenii albi și posedând caracteristici fizice revelatoare, inclusiv nasuri mari și păr creț, gros. Convingerea lui Adolf Hitler că evreii erau inferiori din punct de vedere rasial și că reprezentau o amenințare pentru sângele pur al arienilor a inspirat Legile de la Nürnberg din 1935, care interziceau sexul și căsătoria între evrei și germani și le interziceau evreilor să-și ia cetățenia germană. Ura rasială față de poporul evreu, înrădăcinată în conspirații întunecate referitoare la puterea și dominația evreiască, a dus la uciderea a peste șase milioane de evrei în Europa, se mai precizează pe site-ul MyJewishLearning.

Când a apărut antisemitismul

Termenul propriu-zis de antisemitism a apărut în anul 1879 și îi este atribuit jurnalistului german Wilhelm Marr (1819-1904). Acesta credea că evreii erau diferiți din punct de vedere rasial de germani și nu puteau fi niciodată asimilați în cultura germană.

Potrivit unor relatări însă, ura față de evrei ar data chiar din perioada creștinismului timpuriu, când oamenii îi acuzau pe evrei că ar fi responsabili de uciderea lui Iisus Hristos, o viziune care a rămas doctrină catolică până în 1965. Timp de sute de ani, ideile antievreiești și-au făcut loc în scrierile unora dintre cei mai proeminenți și mai des citați gânditori creștini din istorie, printre care Sfântul Augustin, Martin Luther și Toma d’Aquino.

Foto:123rf.com

Urmărește-ne pe Google News