Ce mai rămâne din medici la finalul unei zile într-un spital COVID

De 18 luni lucrează și încearcă să salveze viețile pacienților COVID. Nu vor să-i considerăm eroi, dar sunt și reticenți să se arate ca oameni. Ceva însă, poate imensa tristețe că pierd atâția pacienți care puteau trăi, i-a făcut să accepte să-și deschidă porțile. 

În fața presiunii psihologice trăite din nou în valul 4 al pandemiei de COVID-19, medicii români caută refugii în oamenii apropiați, în lectură și exerciții fizice, în câini și pisici. „O să spună lumea că sunt nebună, dar asta mă relaxează pe mine. Șase pisici”. Șase pisici care mișună prin casă sunt ancorele Letiţiei Coriu, medic ATI la Spitalul Colţea. Începem cu alți colegi de-ai săi.

Cristian Băicuş, 57 de ani, medic internist Spitalul Colentina: „Cel mai liniștit sunt când îmi plimb câinele și am telefonul departe de mine”

Pentru Cristian Băicuş, internist la Colentina, stresul valului 4 are un sunet foarte clar. E piuitul detectorului de oxigen, proaspăt instalat, care măsoară fără oprire minutele pe care le petrec bolnavii în spital. Semnalizează un posibil pericol la fiecare pas.

Faţă de valurile anterioare, acum toţi pacienţii din cele 52 de paturi din pavilionul E, unde lucrează Băicuş, sunt cazuri grave, cu necesar mare de oxigen. 

Stresul din spital este gestionat prin vorbă și sprijin reciproc. „Ne plângem unul altuia, încercăm să împărţim aceste poveri”, spune Băicuș. 

Au ales un pacient de 40 de ani pentru că era mai tânăr

„Am un pacient pentru care am sunat două zile la ATI. Nu aveau loc. Ziceau că poate, că era un pat care trebuia igienizat, fusese o bacterie multirezistentă. După câteva zile, mi-au zis că mi-l iau pe la 10 dimineaţa. Trei ore mai târziu, am dat telefon şi mi-au spus că a desaturat un pacient de 40 de ani, deci mult mai tânăr, şi au hotărât să-l ia pe acela”. 

Sunt frământările cu care Cristian Băicuș merge acasă, unde, seara, continuă să lucreze. Scrie articole și pregătește cursurile pentru studenți, fiind și profesor universitar. 

„E greu să te desprinzi”

Cele mai liniștite momente sunt atunci când își plimbă câinele prin cartier. E pauza lui de oxigen. Telefonul însă continuă să sune. E fie colegul de gardă, fie un apropiat care a făcut COVID, fie un pacient cu alte boli, îngrijorat că nu mai poate veni la spital. 

„E greu să te desprinzi”, spune Băicuş. Nu-i place să recunoască, dar a început să nu mai răspundă unora la mesajele pe telefon în timpul liber. 

„De obicei, le răspundeam tuturor într-o jumătate de oră, o oră. Dar până la urmă te saturi. Mă rog, începi să te mai aperi, nu mai răspunzi aşa la mesaje şi e-mailuri”. 

A decis să se apere și să-și canalizeze rămășițele de energie în casa pe care și-o construiește. „Sunt lucruri pe care până la urmă trebuie să le faci. Dacă vine rândul să pui geamuri, găsești pe cineva care face asta. Dacă trebuie să faci acoperișul, cauți pe cineva. M-am implicat. Mă ajută să mă deloghez”.

Elena Copaciu, 59 de ani, medic reanimator la Institutul Matei Balș: „Leandri de nouă ani”

„Când e timp frumos, mă ocup și îngrijesc florile de pe terasă. Mă străduiesc să am florile anotimpului și am grijă de ele”, povestește zâmbind dr. Elena Copaciu. Are leandri de nouă ani, în rest schimbă mereu ghivecele și cultivă flori de sezon: „mușcate, begonii, tot felul de pomișori, măslini pitici, agave”.

Pe post de respiro, în starea de urgență a început să-și reorganizeze lucrurile prin casă. „Rearanjez, cumpăr decorațiuni interioare, schimb canapele, draperii”, povestește medicul. „Acum schimb periodic aspectul camerelor, mai mut mobila, mai iau lucruri noi”.

Și obiceiurile culinare i s-au schimbat în perioada asta. „Încerc și bucătăria vegană, și pe cea vegetariană”. Noile descoperiri o ajută să se concentreze și în altă parte decât în spital.

Implementez tot felul de rețete, să nu mă întrebați cum se cheamă, dar sunt bune. Prima dată când fac ceva nou, urmez cu sfințenie rețeta, după aceea intervin tot felul de variații, ca să nu fie de două ori la fel.

Dr. Elena Copaciu

Cărți, audio books și familia

Un alt ritual de relaxare pe care l-a exersat în ultima perioadă este ascultarea audiobook-urilor, mai ales seara, în mașină, în drumul de la spital spre casă. E un obicei pe care l-a alăturat cititului de cărți fizice. Are mereu un teanc de beletristică ce așteaptă să fie citit.

Pe lista „micilor activități” care îi fac plăcere este și vizionarea unui documentar, mai ales cele din categoria „secretele istoriei”, sau documentare de călătorie prin diverse regiuni ale lumii, de la TV5 Monde.

La fel ca pentru mulți dintre noi, parte din relațiile cu cei dragi s-au mutat în online. Seara e timpul dedicat discuțiilor. La telefon, pe Skype sau Facetime, cu prietenii buni sau familia. Weekendurile libere, cu vreme frumoasă, sunt rezervate nepotului ei. 

O schimbare după 25 de ani 

Pentru medicul Elena Copaciu un alt motiv de fericire a fost atunci când a ales să lucreze într-un alt spital, după 25 de ani. 

„Echipa cu care lucrez acum este foarte importantă pentru mine și m-a ajutat să traversez o perioadă foarte grea. Chiar de curând a venit o echipă de medici tineri, detașați de la mai multe spitale din București, unii la cererea lor. Orice mână de om calificat este foarte importantă pentru pacienții critici”.

În toată incertitudinea cu care trăiește, printre pacienți și oameni dragi, Elena Copaciu are totuși un plan: „un animăluț de companie, programat pentru la pensie. Un cățel de mici dimensiuni”.

Ionuț Nistor, 42 de ani, coordonator zona roşie la Spitalul Parhon, Iași: „Dacă ai salvat și un singur om este un pas suficient ca să te mobilizezi pentru o nouă zi”

„Da, putem vorbi acum, refuz doi pacienți că nu mai am locuri, ne jucăm aici de-a Dumnezeu”, spune nefrologul Ionuț Nistor când răspunde la telefon. E de gardă, iar în ultimele zile, o parte ingrată din munca pe care o desfășoară înseamnă să trieze pacienții, nu în funcție de afecțiuni, ci de disponibilitatea locurilor din spital. 

Întrebat ce face în timpul liber pentru a se relaxa, nefrologul răspunde fără ezitare: „nu există foarte mult timp liber. Există anumite momente pe care le folosim și care sunt obligatorii, iar alea sunt petrecute cu familia”.

Atunci când poate evada fizic din oraș alege să meargă pentru un pic de liniște în zona Ceahlăului, „nu e nici departe de Iași, la trei ore cu mașina”.

Viața lui, ca a multor medici, se împarte între gardă și ziua de după, care e practic doar o jumătate de zi liberă. „Un lucru complet anormal în sistemul medical românesc este să fii la serviciu după gardă. Adică după 24 de ore, tu să mai rămâi încă 8 ore, complet funcțional, lucru care se întâmplă de foarte mult timp și pe care nimeni nu își asumă să îl schimbe”. 

Viața de după spital: copiii și sportul 

Când pleacă de la spital, trăiește senzații diferite. „Una este cea de după o noapte pierdută, similară unei beții. Dar de cele mai multe ori e pur și simplu o lipsă de somn – care te afectează cel mai mult – și, de la oboseală, ai senzația de visare cu ochii deschiși”, explică medicul.

Când ajung acasă după o gardă, practic ceea ce practică toți oamenii din România, adică viața de familie. Mă duc să îmi iau copiii de la grădiniță și petrec timp alături de ei.

Dr. Ionuț Nistor:

Ca să reziste în perioada asta, a crescut frecvența exercițiilor fizice. „Încerc să devină un obicei, să nu treacă o săptămână fără două sau trei reprize scurte, fie acasă, la sală, ori în aer liber”.

În ciuda stresului și a oboselii, spune că va rezista. Meseria de medic e o alegere asumată. Satisfacțiile puternice vin mai ales când „te întâlnești cu persoane pe care le-ai tratat și care îți mulțumesc că le-ai făcut bine și le-ai salvat viața”.

Un ghiont care te împinge mai departe

Ce rămâne cu el la finalul unei zile de lucru sunt cei pe care i-a salvat. Mai ales acum, când 20% din activitatea medicală înseamnă să convingi pacienții să se trateze. Un efort pe care îl descrie drept „contraintuitiv și frustrant”. 

„Dacă ai salvat și un singur om și l-ai convins să accepte tratamentul este un pas suficient să te mobilizezi pentru o nouă zi”.

Letiţia Coriu, 52 de ani, medic ATI Spitalul Colţea: „Încercăm, dar energia din valul 3 nu mai este. Ne facem datoria şi-atât”

Când, în Piaţa Victoriei, se protesta față de „dictatura medicală”, Letiţia Coriu avea grijă de primii opt pacienţi ajunşi în valul 4, la reanimarea din „Colţea”. Din cei opt, una singură era vaccinată, o bolnavă de cancer cu metastaze pulmonare. Nu a supravieţuit. Nici ea, nici alţi cinci, nevaccinaţi. 

După 25 de ani de ATI – adică jumătate din viaţa ei, Letiţia Coriu s-a obişnuit cu moartea. În terapiile intensive e greu să fugi de ea, chiar şi când nu e pandemie. Altceva s-a schimbat pentru ea odată cu valul 4. 

„Nu pot să spun că reacţionăm foarte emoţional la decese, după atâţia ani în ATI. Dar când vezi că populaţia te înfierează puternic, că acuză dictatura medicală, că oamenii nu respectă nimic, şi că tu te chinui pe dincolo să-i ajuţi, să ştii că nu mai ai atâta entuziasm. Adică e mai mult dezamăgirea”.

Femeia care nu credea în COVID, ci că „eu am răcit, că m-am spălat pe cap”

Una dintre femeile care au murit a refuzat până în ultima clipă să creadă în diagnosticul ei. „I-am explicat cum e cu COVID, cu vaccinul. La sfârşit, concluzia ei era: eu am răcit, că m-am spălat pe cap”.

Soţul altei paciente a ironizat-o, la telefon, pe o colegă din secţie: „Doamnă, dar cum e cu PCR-ul ăsta de-a ieşit pozitiv? Doamnă, aţi făcut dumneavoastră acolo o foaie ca să iasă, că nu există aşa ceva”. 

Astfel de discuţii au trimis-o pe Coriu, pentru prima oară în cariera ei, pe pilot automat. Nu pentru că nu-i mai pasă, ci poate pentru că-i pasă prea mult. 

În valul 3, erau pacienţi care credeau în noi. Acum nu prea mai avem această rezervă emoţională de-a vorbi cu ei. Încercăm să luptăm pentru ei în orice moment, dar energia aia din valul 3 nu mai este. Ne facem datoria pur şi simplu şi-atât.

Dr. Letiția Coriu:

Felul în care pisicile îți cer atenția te rupe de altceva

În afara Spitalului, Coriu îşi petrece acasă aproape tot timpul liber, alături de soţul ei, tot medic, pe care îl descrie ca fiind „workaholic”. În pandemie, îşi vede fiica – tot medic – numai o dată pe lună, iar pe mama ei a rugat-o să stea acasă. Se teme încă pentru ea, deşi e vaccinată de curând cu a treia doză. „Nu poţi să ştii sigur”. 

La rândul ei, stă acasă, unde face ce ştie mai bine: îngrijeşte. De această dată, şase pisici. „O să spună lumea că sunt nebună, dar asta mă relaxează pe mine. Pentru că vii de la spital şi animăluţele astea îţi cer câte ceva, din limbajul corpului, din ochi, din comportament şi practic eşti captat cu totul de ele”. 

O carte polițistă de John Verdon

Înainte, venea acasă şi întorcea pe toate părţile cazuri sau întâmplări din spital. De doi ani, de când îi are pe Pinky, Bobby sau Suzuka (cea care „a ieşit cu o malformaţie la picior, dar e cea mai dulce”), nu mai face asta, se concentrează pe ele. 

„Asta ador: să stau în casă, să citesc o carte bună şi să-mi mişune pisicuţele. Am şi o curticică şi le mai scot afară, ca pe câini”. În pandemie, a crescut şi două rânduri de pui. 

Cea mai importantă resursă emoţională însă e relaţia cu soţul ei. „E foarte importantă iubirea în familie, susţinerea partenerului, faptul că avem preocupări comune, că simţim să facem lucrurile împreună. Şi cred că şi animalele de companie aduc această armonie între parteneri”.

   

Urmărește-ne pe Google News

• Coronavirus COVID-19 
• medici 
• Spital