Mihaela Nunweiller, fiica fostului mare fotbalist dinamovist Lică Nunweiller, decedat în 2013, a făcut dezvăluirile pe o rețea de socialiare.
”Casa visurilor din sătucul uitat de lume”
”Dar ne făurisem planuri împreună, plecăm anul asta în Elveția, definitiv, ai uitat? Luam și toti cătelușii tăi dragi și pe pupa mea și ne luăm o casă împreună într un sătuc uitat de lume și înconjurat de copaci și o împărțeam în așa fel încât să nu îi deranjeze pe frații mei. Îti amintești că asta te frământa, să nu cumva să se simtă frații mei stingheriți de cățelușii tăi mulți, că nu voiai să lași nici unul în urmă.
Mihaela Nunweiller:
”Cris” scria o carte pentru copii
Mihaela spune că urma să se revasă cu Cristina Țopescu pentru a pune pe hârtie ”pașii pe care trebuia să îi facem ca să ni se împlinească visul de a ne bucura de bătrânețe în liniște, în zâmbete și în scris”.
”Voiai sa scrii o carte pentru copii. Hotărâsem că încercăm să și muncim acolo și ne gândeam ce am mai putea face la vârstele noastre. Tu ai spus că orice, eu am spus chiar și vânzătoare și te am întrebat dacă nu te ar mâhni sa faci asta și mi-ai spus că nu ți-e frica să muncești orice te poate ajuta să le asiguri câinuților tăi o viață decentă. Ei erau sufletul tău, începutul zilei și sfârșitul ei”, mai scrie Mihaela Nunweiller.
Fiica lui Lică Nunweiller nu-și iartă faptul că, din cauza supărărilor, n-a căutat-o în ultima perioadă pe Cristina: ”Nu te-am sunat să te intreb dacă esti bine și îmi vine să-mi smulg părul din cap de durere. Drum lin, suflet ales. Tu-mi spuneai că tații noștri sunt împreună și ne veghează pe amandouă de pe steluțele lor și că sigur ei au complotat să ne aducă împreună”.
A suferit de depresie, dar era bine
”Cristina nu avea depresie! Să fie clar! Da, mi-a spus că a suferit de depresie după moartea tatalui ei, dar era bine și se vedea asta, chiar era bine. Am povestit 8 ore neîntrerupt, am râs, era veselă, avea și tristetile firești unui om cu suflet atât de frumos și sensibil. Lua tratament, dar era un tratament usor. Așa am reușit și eu să trec peste plecarea mamei mele, ajutată de medicamente, dar în doză mică. Avea tristeți ca noi toți, unele legate de familia ei”, explică Mihaela.
Mâinile roase de sarea de la mezelurile pe care le ducea ”câinuților ei”
”Când am condus-o la mașină, mi-a arătat portbagajul ei plin de mezeluri, mancare pentru căței și am stat și acolo în stradă să-mi spună cum stă să desfacă plasticul și pielita de pe mezeluri și că trebuie să aibă grijă să nu-i înece câinuți și cum pielea de pe mâini i s-a înăsprit de la sarea din mezeluri.Am stat minute bune îmbrățișate și fericite că aveam un vis de împlinit: să ne trăim bătrânețea în frumos și pace, departe de tot urâtul care ne înconjoară aici!”, spune, emoționată, Mihaela.
”Nu o să îi iert pe cei din familia ei, se știu ei, cei care n-aveau nevoie de ea și care o sunau doar o dată pe an. Să ne fie rușine tuturor celor care am cunoscut-o și am lăsat-o sa moară ca un câine părăsit.
Mihaela Nunweiller: