Traducere din The Conversation
„Cu ochiul minţii mele am văzut multe, multe lucruri: copii pe care nici măcar nu i-am avut până acum, prieteni pe care nu i-am văzut niciodată, dar care acum sunt prietenii mei. Lucrul care mi-a rămas cu adevărat în minte a fost faptul că eu cântam la un instrument”, a descris Kofi. Apoi Tony şi-a lăsat capul moale şi şi-a pierdut conştienţa.
Când a venit la spital, s-a simţit ca o altă persoană şi nu a vrut să se întoarcă la viaţa sa anterioară. În următoarele săptămâni, imaginile au continuat să îi treacă prin minte. A simţit că „i se arată ceva” şi că acele imagini reprezintă viitorul său.
Mai târziu, Tony a văzut o poză cu un saxofon şi a recunoscut instrumentul la care s-a văzut cântând. Şi-a folosit banii de despăgubire din accident pentru a cumpăra un saxofon. Acum, Tony Kofi este unul dintre cei mai de succes muzicieni de jazz din Marea Britanie, câştigând de două ori premiile BBC Jazz, în 2005 şi în 2008.
Deşi convingerea lui Tony că şi-a văzut viitorul este neobişnuită, nu este în niciun caz neobişnuit ca oamenii să declare că au asistat la mai multe scene din trecutul lor în situaţii de urgenţă în câteva secunde. La urma urmei, de aici vine expresia „mi-a trecut viaţa prin faţa ochilor”.
Dar cum se explică acest fenomen? Psihologii au propus o serie de explicaţii, dar eu aş afirma că elementul-cheie de înţelegere a experienţei lui Tony constă într-o interpretare diferită a timpului în sine.
Când viaţa trece prin faţa ochilor noştri
Experienţa trecerii vieţii prin faţa ochilor a fost raportată de mai bine de un secol. În 1892, un geolog elveţian pe nume Albert Heim a căzut într-o prăpastie în timp ce urca pe munte. În relatarea sa referitoare la cădere, el a scris că a fost „ca şi cum pe o scenă îndepărtată, toată viaţa mea anterioară se juca în numeroase scene”.
Recent, în iulie 2005, o tânără pe nume Gill Hicks se afla în apropierea unei bombe care a explodat la metroul din Londra. În minutele de după accident, ea era la un pas de moarte când, aşa cum descrie: „viaţa mi-a trecut prin faţa ochilor, pâlpâind prin fiecare scenă, fiecare moment fericit şi trist, tot ceea ce am făcut, spus, trăit vreodată”.
În unele cazuri, oamenii nu văd o retrospectivă a întregii lor vieţi, ci o serie de experienţe şi evenimente din trecut care au o semnificaţie specială pentru ei.
O explicație pentru retrospective
Poate surprinzător, având în vedere cât de comună este, „experienţa de retrospectivă a vieţii” a fost studiată foarte puţin. Au fost prezentate câteva teorii, dar sunt tentative lesne de înţeles şi destul de vagi.
Spre exemplu, un grup de cercetători israelieni a sugerat în 2017 că evenimentele din viața noastră ar putea exista neîntrerupt în mintea noastră și ar putea veni în prim-plan în condiții extreme de stres psihologic și fiziologic.
O altă teorie este aceea că, atunci când suntem aproape de moarte, amintirile noastre se „descarcă” brusc. Acest lucru ar putea fi legat de „dezinhibarea corticală” – o descompunere a proceselor normative normale ale creierului – în situații extrem de stresante sau periculoase, care provoacă o „cascadă” de impresii mentale.
Însă retrospectiva vieţii este, de obicei, prezentată ca o experienţă clară şi ordonată, complet diferită de tipul de „cascadă” haotică de experienţe asociată cu dezinhibarea corticală. Şi niciuna dintre aceste teorii nu explică modul în care este posibil ca o cantitate atât de mare de informaţii – în multe cazuri, toate evenimentele din viaţa unei persoane – să se manifeste în câteva secunde şi, deseori, undeva departe în mintea noastră.
Gândirea în timp „spaţial”
O explicaţie alternativă este să ne gândim la timp într-un sens „spaţial”. Viziunea noastră comună asupra timpului este ca o săgeată care se deplasează din trecut prin prezent spre viitor, în care avem acces direct doar la prezent. Dar fizica modernă a pus la îndoială această simplă viziune liniară a timpului.
Într-adevăr, de la teoria relativității a lui Einstein, unii fizicieni au adoptat o viziune „spațială” a timpului. Ei susțin că trăim într-un „univers tip bloc” static în care timpul este răspândit într-un fel de panoramă în care trecutul, prezentul și viitorul coexistă simultan.
Fizicianul modern Carlo Rovelli – autor al bestseller-ului „Ordinea timpului” – susține, de asemenea, că timpul liniar nu există ca fapt universal. Această idee reflectă punctul de vedere al filosofului Immanuel Kant, care a susținut că timpul nu este un fenomen obiectiv real, ci un construct al minții umane.
Acest lucru ar putea explica de ce unii oameni sunt capabili să vizioneze evenimentele din întreaga lor viață într-o clipă. O mare parte din cercetările anterioare – inclusiv a mea – au sugerat că percepția noastră normală asupra timpului este pur și simplu un produs al stării noastre normale de conștiință.
În multe stări alterate ale conștiinței, timpul încetinește atât de dramatic, încât secundele par să se transforme în minute. Aceasta este o caracteristică comună a situațiilor de urgență, precum și a stărilor de meditație profundă, a experiențelor legate de droguri psihedelice și atunci când sportivii sunt „în zonă”.
Limitele înţelegerii
Dar cum rămâne cu viziunile aparente ale lui Tony Kofi despre viitorul său? Chiar a întrezărit scene din viața sa viitoare? S-a văzut cântând la saxofon deoarece, cumva, viitorul său ca muzician era deja stabilit?
Există, evident, unele interpretări lumeşti ale experienței lui Tony. Poate, spre exemplu, a devenit un saxofonist pur şi simplu pentru că s-a văzut cântând în viziunea sa. Dar nu cred că este imposibil ca Tony să întrevadă evenimente viitoare.
Dacă timpul există într-adevăr într-un sens spațial – și dacă este adevărat că timpul este o construcție a minții umane – atunci, într-un fel, evenimentele viitoare pot fi deja prezente, la fel cum evenimentele trecute sunt încă prezente.
Desigur, acest lucru este foarte greu de înțeles. Dar de ce ar trebui ca totul să aibă sens pentru noi? După cum am sugerat într-o carte recentă, trebuie să existe unele aspecte ale realității care sunt dincolo de înțelegerea noastră. Până la urmă, suntem doar animale, cu o conștientizare limitată a realității. Și poate mai mult decât orice alt fenomen, acest lucru este valabil mai ales în timp.