Comentează„«Ţara te vrea prost» e un album legendar de muzică. «Ţara te vrea prost» nu acuză țara. Şi ce dacă ţara te vrea prost, spune artistul Zoltan Andras. E nevoie doar de puţin efort să nu-i reuşească. Căci țara e mai complexă decât internetul”.
„Ţara te vrea prost”, pe vinil
Libertatea: Cum aţi ajuns să reeditaţi albumul „Ţara te vrea prost“?
Zoltan Andras: Noi suntem muzicieni care-şi doresc să urce pe scenă, să cânte în faţa unui public şi să păstreze această relaţie vie. Muzica la conservă nu însemna prea mare lucru pentru noi, aşa că nici nu am vrut să înregistrăm, în 95, albumul „Ţara te vrea prost“. Am făcut-o atunci pentru a oferi o alternativă la înregistrările pirat de la concerte. N-am fost neapărat mulţumiţi de acest produs şi e normal să nu fi fost: eram la început din toate punctele de vedere. Cu timpul însă, melodiile s-au rodat, le-am cântat pe scenă mult mai mult şi am ajuns la un rezultat cu care suntem mulţumiţi. Ciprian Brănişteanu de la barul Trei Beţivi, care e un club de vinilişti, ne-a spus la momentul potrivit: „Mi-aş dori să avem «Ţara te vrea prost» pe vinil.
Numai că n-am făcut o simplă remasterizare, ci ne-am pus în studio şi am înregistrat din nou piesă cu piesă. Materialul pe care l-am scos acum este, de fapt, aşa cum ne-am dorit să fie de la început.
Mesajul nu dispare, crește
– În ce măsură vi se mai pare actual mesajul albumului?
– Noi, în toţi aceşti ani, nu am încetat să urcăm pe scenă şi să cântăm acele piese. Oamenii ne cer piesele astea. Or, din moment ce publicul le vrea, înseamnă că sunt actuale. Cred că relevanţa pieselor e foarte mare pentru că oamenii încă se regăsesc în ele, iar noi simţim asta la fiecare concert. Şi nu cred că e vorba de nostalgia din liceu sau din facultate a celor care ascultă. Pentru că îi vedem că se bucură de muzică, că simt ceea ce noi transmitem.
E adevărat, noi am descris o realitate culturală, socială şi politică specifică anilor ‘90, iar fenomenele care au dat naştere la creaţia artistică poate că au dispărut. Dar asta nu înseamnă că totul s-a rezolvat, pentru că, din păcate, au apărut altele. Din acelaşi registru. Am fi vrut ca realitatea la care se referă piesele să nu mai fie valabilă. Dar nu e chiar aşa.
„Să ieşi din comoditate”
– „Ţara te vrea prost“ este o muzică de protest. Ce miză simțiți că mai are acum?
– Protestul faţă de intenţia autorităţilor – care ar trebui să slujească – de a deveni nişte entităţi autosuficiente, care ele însele sunt incompetente şi care vor ca tu să nu te răzvrăteşti sau să fii nemulţumit de incompetenţa lor. Pentru societate, asta e nesănătos. Dar un cetăţean treaz ar observa lucrurile astea şi ar spune: „Păi, rolul tău este să faci ceea ce ai promis. Eu nu te las“. Dar, pentru asta, trebuie să fii activ. Să ieşi din comoditate, să refuzi platitudinile.
– Cum se iese din comoditate?
– Cred că omul trebuie să aibă mereu o detaşare faţă de rolul lui schematic, „ideal”, acela care i se prescrie de către autorităţi. Ţi se spune mereu că trebuie să fii un cetăţean model, să-ţi plăteşti impozitele, să respecţi toate legile care se ivesc peste noapte, chiar dacă ele sunt absurde. Or, în felul ăsta, statul devine o instanţă totalitară, care uită că el s-a născut din nevoia oamenilor de a avea coerenţă şi ordine.
Oamenii nu au nevoie să fie stăpâniţi, ci au nevoie ca viaţa lor să se desfăşoare în ordine. Într-un cosmos, nu într-un haos. În timp ce noi ne vedem de viaţa noastră, statul trebuie să aibă grijă ca nouă să ne meargă bine.
Or, dimpotrivă, statul a ajuns să fie exact instanţa care ne pune beţe în roate, care face tot ce poate ca să nu ne meargă bine. Şi, de aceea, fiecare om trebuie să aibă această detaşare între rolul lui ideal de cetăţean, care este pur şi simplu o rotiţă într-un angrenaj, şi propria individualitate, care poate să aducă schimbarea sănătoasă. Care să spună „Stop, aşa nu merge!“. Care să fie o voce trezitoare. Şi cred că fiecare dintre noi ar trebui să fie un individ care deranjează în felul lui. Adică, tu, dacă ai perceput ceva care este ne-la-locul-lui, trebuie să exprimi. Sigur, unii oamenii nu ştiu să se exprime. Şi atunci fac gălăgie, fac zgomot. Sparg geamuri, mâzgălesc pereţii cu un graffiti de protest. Din păcate, majorităţii oamenilor nu le vine în minte să fie protestatari. Majoritatea oamenilor crede că trebuie să bage capul la cutie şi să fie cuminte. Să nu iasă din turmă.
Bunii consumatori
– Ce spune muzica Sarmalelor Reci?
– Că o societate ideală este formată din indivizi care-şi păstrează individualitatea. Nu putem merge cu toţii ca turma, pentru că atunci se întâmplă ambuteiajul. Titlul „Ţara te vrea prost“ este o figură de stil pentru a atrage atenţia asupra faptului că şcoala ar trebui să te ajute pe tine să te dezvolţi spre ceea ce vrei să devii tu însuţi, nu spre ceea ce vrea cineva, printr-un şablon, să creeze din tine.
Din păcate, şcoala nu ne transformă în nimic mai mult decât nişte buni producători şi nişte buni consumatori.
Şi atunci, dacă tu trebuie să fii un consumator în serie al unor produse în serie, trebuie să fii mai degrabă unul care nu gândeşte cu propria lui minte, trebuie să nu pui niciun fel de întrebări, să nu pui la îndoială nişte teze aruncate în societate, deci să-ţi ţii capul la cutie, în turmă.
– Ne poți da un exemplu?
– La un moment dat, în liceu, am făcut mediaţie la matematică cu un profesor universitar. Mi-a dat o ecuaţie, pe care eu am rezolvat-o aşa cum o făceam la şcoală. Iar el mi-a spus: „Ştiu că voi aşa se rezolvaţi la şcoală, dar, ca să ajungi cu adevărat la acest rezultat, trebuie să mai umplem trei table cu rezolvarea“. Ăla era rezultatul, dar eu luasem o scurtătură. Ca şi când aş fi tăiat serpentinele. Drumul nu era acela. Atunci mi-am dat seama că şi matematica poate fi creativă, nu doar aşa cum o învăţasem eu la şcoală. Poţi să fii creativ în multe domenii, dar şcoala nu te învaţă asta.
– Această formă de protest are în subtext şi preferinţe politice? Că am mai auzit artişti care-i fac nenorociţi pe cei de la putere.
– Uite, noi am protestat faţă de neocomunism, dar nu pentru liberali şi ţărănişti. N-am zis că ei sunt răi, ceilalţi sunt buni. Am spus că ceea ce noi voiam să se întâmple nu se întâmpla. Libertatea pe care şi-a dorit-o lumea a fost confiscată imediat, asta am spus! Dar noi nu am intrat în niciun partid. Eu sunt liber, ca artist, să spun ce văd. Atât cât pot eu, atât cât mă pricep. Să încerc să fiu cât mai obiectiv, să presimt ce este în mintea şi în sufletul cât mai multor oameni.
Iar noi ne-am asumat calea asta mai spinoasă şi mai degajată. E o cale unde aerul e un pic mai curat şi unde putem să avem această seninătate, linişte şi detaşare faţă de iluzoriul zgomot de fundal.
„Azi, prostia e-n Senat, sindicat şi patronat”
– De unde ştiaţi voi lucrurile astea în anii ‘90?
– Ne-au zis mai mulţi că eram înaintea vremurilor noastre. Dar să ştii că asta e condiţie a artistului. Când creează ceva, el a reuşit deja să facă pasul înapoi. Doar cu această detaşare poţi observa anumite lucruri şi poţi găsi curajul, dar şi plăcerea de a le exprima. Nu ne-am pus noi pe noi într-un colocviu, în care să facem „Procesul etapei”. Nu. Pur şi simplu, aveam o stare perpetuă de nelinişte creativă. În care doar am avut norocul de a vedea nişte lucruri, cu o intensitate şi un ritm care nu-ţi permit să dormi.
– Ce vă nemulţumea atunci, dar şi acum?
– Nu ştiu dacă să o numesc nemulţumire sau să privesc din partea cealaltă şi spun că e, de fapt, o speranţă. În loc să exprimăm într-un mod brutal şi primitiv o lipsă, adică în loc să luăm o piatră şi să spargem un geam, am transpus nemulţumirile într-o formă artistică ce lasă loc speranţei. Constaţi că prostia e la putere. Comentezi lucruri obiective pe care le vezi. „Azi prostia e-n Senat, sindicat şi patronat,/ Azi prostia e-n foaier, casino şi minister”. Nu am spus: „Dorele, îţi dai gâtul, pentru că eşti prost!”. Eu am constatat asta şi îl las pe cel din public, cu propriile lui capacităţi, să lucreze cu el însuşi. Să opteze pentru calea justă.
Mă nemulţumeşte ceva. Mă nemulțumește opţiunea oamenilor pentru materialism, egoism, autosavurare şi lene. Pentru un consum facil. Iar asta cred eu că are şanse să se transforme în ceva mai bun pe măsură ce oamenii se trezesc la propria lor individualitate.
„Fă-ţi şi tu curat în jurul casei”
– Cum se obține asta?
– Cred că un artist înţelege că el nu poate fi fericit de unul singur. Poate că eu am descoperit un loc curat şi frumos, dar nu pot să stau singur acolo. Trebuie să-i invit şi pe ceilalţi sau să le propun ca şi ei să facă un asemenea loc. Fă-ţi şi tu curat în jurul casei, păstrează curăţenia aia, fă alegeri care să nu fie numai din paradigma materialistă. Nu face sport ca să arăţi bine pe Instagram, pentru că atunci tot pe tine te propui buricul pământului. Hai să renunţăm să ne credem buricul pământului şi să ne interesăm mai mult de celălalt. Dacă eu descopăr că am ceva ce celălalt nu are, asta n-ar trebui să mă izoleze în bula mea, selfie, Instagram, nu-ştiu-ce. Ci să mă facă să spun: ce am eu nu are el, deci are nevoie, aşa că o să încerc să-i dau şi lui. Din asta decurg toate celelalte lucruri.
„Ce staţi, mă, şi vă uitaţi ca nişte proşti?“
– Înţeleg că, în contextul acestei pandemii, eşti cam conspiraţionist. Cum comentezi?
– Eu nu sunt conspiraţionist, un împărtăşesc nicio părere a vreunui politician, vocal sau discret. Pentru că, dacă-i iau la bani mărunţi, nici ei nu fac acele lucruri pe care eu le aştept de la ei. Aceste apelative sunt create de politicieni, golani, dacă vrei, şmecheri de cartier, care n-au studiat politologie şi sociologie şi filosofie şi nu cred că au în centrul activităţii lor zilnice acele idealuri ale polisului.
Rolul lor e de crea o discuţie de stadion din care lipseşte raţiunea, bunul simţ şi empatia. Iar asta se vede mai ales în forumurile de pe internet. E locul în care se simte cel mai mult lipsa empatiei şi a unei civilităţi.
Pe internet lipseşte bunul simţ şi delicateţea de a afla cu cine am de-a face şi de a nu pune deja o ştampilă care, în plus, este una grosolană. O să-ţi dau un exemplu. Un profesor din facultate, pasionat de heraldică, ne-a povestit o anecdotă. Era cu grup de studenţi pe strada Jules Michelet, unde este Consulatul Britanic. Consulatul are pe poartă un blazon foarte complex. Era o zi ploiasă, dar profesorul se oprise să le explice însemnătatea fiecărei spade, scut şi liniuţe de pe blazon. Paznicul, înfrigurat în ghereta lui, îi observă şi dă să-şi facă datoria de paznic vigilent. Era o situaţie specială: în faţa porţii consulatului stătea un grup de persoane care vorbea despre lucruri cam ciudate. Aşa că iese la ei şi strigă: „Ce staţi, mă, şi vă uitaţi ca nişte proşti?“. Ăsta ar fi răspunsul meu pentru cei care mă văd conspiraţionist, şoşoc sau mai ştiu eu cum.