ComenteazăÎn general, oamenii asociază bolile psihice cu termenul de “nebunie” și nu fac o delimitare clară între ele. Pentru a ajuta la înțelegerea acestor afecțiuni, la vindecarea sau măcar la ameliorarea lor, dar și la raportarea față de oamenii care suferă de aceste maladii este necesar să ne informăm în detaliu.
Dacă ar trebui să sintetizăm totul în câteva cuvinte, am putea spune că bolile psihice se împart în două mari categorii: nevroze și psihoze. Din prima categorie fac parte afecțiunile psihice vindecabile sau tranzitorii, iar în cea de-a doua sunt incluse maladiile care nu se vindecă niciodată, ci doar se pot ameliora.
În prima categorie este inclusă depresia, numită și nevroză depresivă, care, deși are statut de boală, se poate vindeca atunci când dispar factorii externi sau interni care au generat-o. Pentru a o înțelege mai bine, o putem compara cu o răceală; aceasta are o cauză externă, expunerea la frig sau virusuri, și una internă, imunitatea scăzută a organismului. Are manifestări tranzitorii neplăcute, precum tusea, febra ori strănutul, dar după o vreme, se vindecă, dacă este bine tratată și dispar condițiile care au favorizat-o. Exact ca în unei depresii acute. Există și depresii cronice, care pot atinge o intensitate psihotică, dar sunt catalogate tot ca nevroze.
Altfel stau lucrurile în cazul psihozelor, categorie din care fac parte boli grave, precum schizofrenia, psihoza maniaco-depresivă ori bipolară. Sunt maladii care nu se vindecă niciodată, deși se pot ameliora prin medicație.
Ce sunt bolile psihice, cum le recunoaștem și cum se tratează: NEVROZELE
Termenul psiho-medical de “nevroză” a fost introdus în literatura de specialitate de medicul scoțian William Cullen, în 1749, “neurosis” fiind o combinație a cuvintelor grecești “neuron”, care înseamnă nerv, și “osis”, care înseamnă bolnav. Neurosis – nevroză, în traducere – înseamnă, așadar, o boală a nervilor.
Nevrozele sunt tulburări mintale de care pacientul este conștient. Au o durată variabilă, de ordinul zilelor sau anilor, după care pacientul revine la starea anterioară apariției nevrozei.
Diferă de tulburările de personalitate, deoarece au un debut distinct, generat de o anume cauză, și nu o dezvoltare continuă. Reprezintă un conflict între două instanțe ale aceluiași psihic – între Eu și Sine, cum spunea Freud. Cu alte cuvinte, pacientul este în conflict cu el însuși, pentru că există în viața lui situații ireversibile ori copleșitoare, pe care le depășește doar trecând printr-un lung proces de adaptare.
Nevrozele, spre deosebire de psihoze, apar temporar la un individ normal din punct de vedere psihic. Nevroticul nu pierde niciodată contactul cu realitatea, în timp ce psihoticul neagă complet lumea exterioară, construindu-și o lume proprie, dominată de delir si halucinații. Spre deosebire de psihotic, care nu mai este rațional și nu mai este clar în exprimare, nevroticul poate comunica și se exteriorizează, tulburarea sa fiind complet coerentă și înțeleasă, fapt ce favorizeză tratarea prin psihoterapie.
Nevroticului îi este frică de ruperea contactului cu realitatea, în timp ce psihoticului îi este teamă că lumea proprie pe care și-a construit-o va dispărea. Limbajul nevroticului este rațional, cu înțeles logic, intact, coerent, în timp ce limbajul psihoticului devine dezorganizat, haotic, delirant, fără a urmări un fir logic. Pacientul nevrotic este capabil să-și recunoască problemele și să ceară ajutor, tulburarea sa fiind rezolvabilă cu ajutorul ședințelor de psihoterapie sau psihanaliză, în timp ce psihoticul nu își conștientizează problema, considerându-se perfect sănătos, deși boala sa necesită frecvent administrare medicamentoasă pentru a păstra o umbră de normalitate în atitudine și comportament.
Cele mai întâlnite forme de nevroză
- Nevroza depresivă
Este denumirea științifică a depresiei. Este o nevroză declanșată de întâmplări și probleme de viață precum traume, deces în familie, concediere și multe altele. Nevroticul depresiv își pierde bucuria de viață, are tulburări de dispoziție, totul devine stresant pentru el și nu își mai poate duce la capăt activitățile obișnuite.
Depresia e vindecabilă, prin psihoterapie
Depresia poate fi acută sau cronică, iar psihoterapia este cea mai frecventa metodă de vindecare. Nevroza depresivă poate fi vindecată în totalitate, fiind o afectare funcțională temporară, cauzată de factori externi la care psihicul se adaptează în timp. Pracic, depresia durează atâta vreme cât îi ia psihicului să se adapteze cauzei.
- Nevroza anxioasă
Apare la persoane nesigure, încordate, dominate de o teamă fără cauză concretă – îi este frică, dar nu știe exact de ce. Anxietatea extremă poate duce la atacuri de panică. Cresc frecvența cardiacă și tensiunea musculară, se dilată pupilele, apar insomniile, totul pe fondul unui pericol incert și difuz. Psihoterapia și psihanaliza ajută foarte mult la vindecarea acestui tip de nevroză.
- Nevroza neurastenică
Neurastenia este nevroza suprasolicitării sau a oboselii extreme. Este un soi de epuizare psihică în care pacientul simte că nu mai are energie sau răbdare să îndeplinescă mici sarcini, pe care altădată le făcea cu ușurință. Totul din jur tinde să îl enerveze, este foarte sensibil la orice remarcă, lumea întreagă devine greu de suportat, iar singurătatea devine singura soluție de viață. Când irascibilitatea devine extremă, neurastenia se mai numește și distimie; în acest caz, pacientul spune mereu, aproape obsesiv, “mă lasă nervii” sau “sunt un pachet de nervi”. Apare insomnia nocturnă, care agravează distimia.
Neurastenia apare la oamenii care muncesc mult și intens, pe perioade de timp prelungite. Munca în corporațiile multinaționale predispune la această nevroză. Este o afecțiune total vindecabilă, odată ce dispare cauza care a generat epuizarea. Psihoterapia și medicația se folosesc doar atunci când remisiunea nu are loc de la sine.
- Nevroza fobică
Are la bază fobia, o frică extremă, dezadaptativă și patologică față de o anumită situație, față de un obiect sau contactul cu anumite animale. Fobiile sunt de o diversitate vastă – unii oameni au fobie de zbor cu avionul, de mers cu liftul, de contact cu șerpii sau cu șoriceii, fobii de spații deschise, de atingere etc. Fobiile pot fi încadrate în 3 grupe: sociale, spațiale și speciale. În general, obiectul fobiei este inofensiv, iar pericolul este doar în mintea nevroticului.
Tratamentul constă în expunere treptată la obiectul care generează această frică extremă. Fuga de el sau ignorarea lui adâncește nevroza fobică. Din acest motiv se spune în popor că “e bine să îți înfrunți temerile”. Expunerea la obiectul fobiei se poate face atât sub supravegherea psihologului, cât și a altor pesoane de încredere.
- Nevroza obsesiv-compulsivă
Are la bază obsesia, o stare care apare în mintea pacientului fără voia lui și pe care nu o poate îndepărta prin voință. E ca atunci când îți revine mereu în minte melodia pe care ai ascultat-o la radio de dimineață. Poate fi un gând, o vorbă, o situație, o critică, o întâmplare care îi stăruiește în cap pacientului fără ca el să le poată controla. Acest tip de nevroză apare, în general, la persoanele foarte ordonate, perfecționiste, care vor să facă totul fără greșeală.
Compulsiile sunt comportamente pe care pacientul le are ca răspuns la obsesii. De exemplu, te trezești de multe ori să verifici dacă e ușa încuiată, ca urmare a gândului obsesiv că ar putea să intre cineva peste tine în casă.
Tratamentul cel mai eficient este reprezentat de psihoterapie și psihanaliză, iar medicația completează eventualele lipsuri de răspuns pozitiv ale pacientului la psihoterapie.
- Nevroza isterică
Este o nevroză a persoanelor cu atitudine demonstrativă, teatrală, vanitoasă, revanșardă, care au nevoie în permanență de admirația și acceptarea celorlalți. Așa apare criza de isterie, în care comportamentul este irațional, zgomotos, cu țipete, urlete și gesturi regizate astfel încît să atragă atenția necondiționată a celorlalți.
Are la bază tulburarea de personalitate isterică, dar se deosebește de aceasta prin faptul că are un debut și un final punctual și nu e vorba de o stare permanentă a personalității. Tratamentul cel mai eficient este psihoterapeutic și medicamentos.
- Tulburarea de stres post-traumatic
Este o nevroză gravă, iar durata și simptomele depind foarte mult de natura traumei prin care pacientul a trecut. Un eveniment traumatic – participarea la război, un accident cu urmări tragice, abuzuri agresive, moartea cuiva apropiat – poate da tulburări de somn, tulburări afective precum plâns spontan aparent nemotivat, disperare, lipsă de speranță, iritabilitate, mânie, anxietate, atacuri de panică, dar și evitarea locurilor, împrejurărilor și oamenilor care pot avea legătură cu evenimentul care a produs trauma. Nevroza de stres post-traumatic este vindecabilă prin psihoterapie ajutată de medicație, în anumite cazuri.
Pe lângă acestea, literatura de specialitate mai notează alte trei tipuri de nevroze: nevroza de conversie, nevroza de disociere și nevroza cu tulburări de somatizare. Acestea au însă o rată scăzută de apariție.
Ce sunt bolile psihice, cum le recunoaștem și cum se tratează: PSIHOZELE
Denumirea de “psihoză” a fost introdusă în literatura de specialitate de medicul german Karl Friedrich Canstatt, în 1841, pe același tipar urmat de William Cullen cu “nevroza” – a combinat ”psyche”, care înseamnă minte în greacă, și “osis” (bolnav). Psihoză înseamnă, așadar, boală a minții.
O persoană cu psihoză nu mai este ancorată în realitate și devine incapabilă să discearnă între real și imaginar. Apar halucinații și iluzii vizuale, auditive sau olfactive, delir, comportament dezorganizat, haotic, irațional. Este vorba despre o dezorganizare generală a funcțiilor gândirii, a comportamentului sau atitudinii, totul pe fondul pierderii contactului cu realitatea. Pacientul nu poate fi înțeles de ceilalți, pentru că trăiește într-o lume incomprehensibilă, pe care și-o construiește singur.
Psihozele pot afecta organic creierul, prin modificarea neuromediatorilor și neurotransmițătorilor. Cu alte cuvinte, se schimbă chimia creierului. Aceste psihoze, cu cauze interne, se numesc endogene. Psihozele exogene au drept cauze factorii de mediu – așadar, factori externi.
Deși se scrie mult pe această temă, medicina nu reușit până acum să stabilească exact motivele care duc la apariția psihozelor. Unii specialiști afirmă că ar fi vorba despre cauze preponderent ereditare, moștenite genetic, alții pun psihozele pe seama factorilor de mediu din viața pacientului. Nu există un consens.
Medicii nu s-au pus de acord nici în privința vindecării psihozelor și în special a schizofreniei. Studiile au arătat că medicația poate încetini evoluția bolii și poate diminua simptomele, dar boala în sine nu este curabilă în totalitate, pentru că au loc remisiuni imediat ce se întrerupe tratamentul.
Tipuri de psihoze
- Schizofrenia
Schizofrenia este o tulburare mintală organică – adică este generată de însăși chimia creierului. Pentru a fi diagnosticată, e nevoie de o observație atentă din partea medicului, pe o durată de cel puțin 6 luni.
Conform tratatelor de specialitate, pacientul trebuie să prezinte două sau mai multe dintre următoarele simptome: halucinații, dezorganizarea limbajului, idei delirante, comportament total dezorganizat sau catatonic. Halucinațiile sunt de tip auditiv – pacientul aude voci. Mai există gânduri ireale care desprind complet pacientul de realitate și îl determină să trăiască închis în propriile sale iluzii și să acționeze irațional. Vorbirea dezorganizată implică folosirea de cuvinte fără sens și oprirea bruscă în mijlocul unei fraze. Mișcările și mersul sunt haotice și necoordonate. Schizofrenia poate fi de mai multe tipuri: paranoidă, dezorganizată, catatonică, nediferențiată și reziduală.
Tratamentul medicamentos se face cu antipsihotice prescrise de medicul psihiatru. Pe lângă acestea, se mai pot face ședințe de psihoterapie cognitiv-comportamentală. Acestea reduc simptomele, dar nu vindecă boala. Schizofrenia este ca diabetul: poți trăi relativ normal cu ea, dacă îți iei cu rigurozitate medicamentele. Dacă medicația este ignorată, se schimbă raportul dintre neuromediatorii și neurotransmițătorii din creier și simptomele reapar. Totul ține, în cazul acestei boli, de chimia cerebrală și nu de voința pacientului de a se schimba.
- Tulburarea bipolară (psihoza maniaco-depresivă)
Este o tulburare mintală prin care se modifică, între doi poli extremi, dispoziția afectivă. Cu alte cuvinte, pacientul este fie nejustificat de fericit, fie foarte trist într-o perioadă scurtă. Acum are un acces de euforie expansivă, deși în viața lui nu s-a petrecut un eveniment menit să-l facă să se simtă așa, pentru ca după doar câteva minute să treacă la o stare la fel de inexplicabilă de furie, de irascibilitate sau chiar de violență.
Bipolarii își schimbă starea de spirit de la un moment la altul, fără să aibă un motiv pentru asta
Ca raportare socială, pacientul oscilează în a fi supus oricui, uneori până la servilism, pentru ca apoi să devină agresiv, de necontrolat și un om care manifestă o încredere exagerată în forțele proprii și tendințe de grandomanie. Tocmai de asta boala se numeste tulburare bipolară: pacientul oscilează între două extreme atitudinale, cea depresivă și cea maniacală, fără să poată găsi un echilibru. Când este hiperactiv, când este inactiv total.
Paradoxal, apar insomnii, pe fondul nevoii crescute de somn, iar pacientul se trezește din pat mai obosit decât s-a culcat. Acest lucru generează din nou o trecere rapidă de la depresie la mânie sau violență și ciclul se reia. Din cauza acestui ciclu, o formă mai ușoară a acestei tulburări se numește ciclotimie.
Ca și în cazul schizofreniei, tratamentul medicamentos reduce simptomatologia și îmbunătățește funcționalitatea, dar nu vindecă boala. Antidepresivele triciclice și medicația anxiolitică sunt prescrise de medicul psihiatru, iar psihoterapia interpersonală și cognitiv-comportamentală pot da rezultate bune în îmbunătățirea calității vieții psihice a pacientului.
- Psihopatiile și sociopatiile
Cuvântul “psihopat” s-a creat prin alăturarea cuvintelor “psihic” și “patologie”. Desemnează o suferință a minții, ca în cazul psihozei. Iar “sociopat” descrie un om care are o atitudine psihică și afectivă ostilă față de societate în general.
Deși sunt abordate și ca dereglări mintale generale, dezechilibre psiho-emoționale în spectru larg sau tulburări de personalitate de tip antisocial, ele au uneori multe simptome psihotice și sunt studiate atât de experți în psihologie judiciară, cât și de medici psihiatri. Pot exista însă psihopați care să nu fie psihotici, ci au excusiv deficiențe interpersonale, afective sau un comportament criminal.
Psihopații și sociopații pot fi infractori activi sau latenți. Sunt caracterizați de lipsa empatiei, a remușcărilor și a autocontrolului. Sunt oameni cu trăsături narcisiste sau egoiste, grandomani, mincinoși, manipulatori, impulsivi, egocentrici, cu un comportament axat pe propriile lor dorințe, în dauna altor persoane. Au o charismă personală și un farmec menite să cucerească bunăvoința celor cu care interacționează. Sunt deosebit de cameleonici, folosesc mereu simulări și disimulări comportamentale. Au o uriașă nevoie de putere, de superioritate față de ceilalți și o nevoie de a controla realitatea din jur. Cei mai mari criminali din istorie, dictatori sau despoți au fost diagnosticați cu psihopatie sau sociopatie. Sunt predispuși la escrocherii, înșelăciuni, furturi sau infracțiuni cu violență, având un dispreț total față de convenții sociale și legi.
Psihoterapia, ca tratament, are efecte limitate, iar medicația doar ameliorează calitatea contactului cu societatea. Tratamentul medicamentos se administrează experimental în secțiile de psihiatrie, unde se îngrijesc eventualele decompensări psihotice.
Psiholog Cezar Laurențiu Cioc, specialistul Libertatea