ComenteazăPentru ca şi sănătatea publică şi viaţa economică a unei societăţi să meargă înainte, nu se poate renunţa pur şi simplu la măsura drastică a unui lockdown, ci trebuie multă muncă şi angajament instituţional pe alte 5 planuri:
- Testarea masivă.
- Depistarea contacţilor cazurilor confirmate.
- Intervenţia în clustere.
- Implementarea unui sistem de tip “semafor” şi măsuri personalizate la nivel local.
- Terapia intensivă şi îngrijirea spitalicească de calitate.
În afară de Bulgaria, România testează cel mai puţin dintre statele membre UE
Prima fortăreaţă în faţa COVID-19 este chiar societatea. Dacă fiecare locuitor al unei ţări ar respecta cu atenţie regulile de distanţare socială, igiena mâinilor, evitarea mulţimilor, virusul nu ar mai avea nicio şansă.
Dar nu trăim într-o lume a comportamentelor ideale. După trei sferturi de an de pandemie, oamenii au obosit, mai ales psihic de tot ceea ce li se cere, mai ales că tonul autorităților nu s-a adaptat și a rămas superior.
În plus, explozia numărului de cazuri din ultima vreme face ca oamenii să dezbată iarăşi dacă aceste reguli chiar sunt eficiente, iar dezbaterile din jurul măştii par să fi revenit la nivelul din primăvară, condimentate încă de mult zgomot pseudoştiinţific.
Oricum, o societate care respectă regulile 100% este o utopie.
Testare puțină, răspândire masivă
Între timp, majoritatea cazurilor de COVID-19 se manifestă cu simptome blânde, ca ale unei răceli – ceea ce face ca testarea masivă să fie o nevoie vitală – lucru arătat prima dată de experienţa ţărilor asiatice sau a Islandei.
În lipsa testării masive, răspândirea infecţiei se face discret, dar eficient. Acesta este motivul pentru ECDC foloseşte un prag de detecţie de 3%. Dacă proporţia de teste pozitive din totalul testelor depăşeşte această valoare, acest lucru poate duce la supraaglomerarea terapiei intensive şi valuri mari de mortalitate.
Exemplul de la Copenhaga
Danemarca, de pildă, a raportat un număr mare de infecţii la jumătatea lunii septembrie. Însă proporţia testelor pozitive este de doar 1%. Şi asta pentru că danezii sunt unii dintre campionii europeni ai testării.
Descoperind cât mai multe dintre cazuri şi izolându-le la timp, aceştia opresc creşterea epidemiei, iar efectele se văd deja. După o creştere a epidemiei în septembrie, numărul de infecţii a început să scadă în ţara nordică. Ceea ce practic nu s-a întâmplat nicăieri altundeva, în Europa, în această perioadă.
Dacă ne luăm după acest reper dat de ECDC (rata de pozitivare de 3%), numărul ţărilor europene care testează suficient la acest moment scade totuşi. Doar Germania, statele baltice şi ţările nordice urmează directiva europeană la acest moment.
În România, proporţia testelor pozitive depăşeşte 10% în cele mai multe zile, ajungând chiar la o cincime în urmă cu câteva zile: 2880 cazuri noi la 15709 teste.
Graficul arată cât testează zilnic o ţară raportat la populaţie:
În majoritatea ţărilor europene, capacitatea de testare a crescut enorm în aceste luni. Prin urmare, infecţiile din toamnă nu sunt neapărat comparabile cu cifrele înregistrate de aceleaşi ţări la începutul anului.
Dacă Danemarca ocupă unul dintre primele locuri ale clasamentului testărilor (după Luxemburg şi Islanda, în acest moment, dar depăşind Islanda la numărul total de teste la populaţia generală), cu o rată zilnică de 6,34 teste la mia de locuitori, România este în josul clasamentului, cu 1,23 teste la mia de locuitori. Stăm totuşi mai bine decât Bulgaria: 0,63 teste zilnice la mia de locuitori.
Nu doar capacitatea, dar şi criteriile necesare pentru a putea fi testat variază de la ţară la ţară. Sunt ţări care testează pe toată lumea care doreşte să fie testat, dar şi ţări cu politici mai restrictive. Iată diferitele politici privind testarea, pe glob, conform Ourworldindata.org.
În România, pentru a fi testat, trebuie să fii simptomatic sau să fii un contact direct de risc mare: cineva care a locuit în aceeaşi casă cu un om infectat cu noul coronavirus. Există însă şi ţări cu o politică mai largă de testare. În Danemarca, mai mult de jumătate din locuitori au fost testaţi la un moment dat, unii dintre ei de mai multe ori deja.
Depistarea contactelor şi intervenţia în clustere
Nici testarea masivă nu ar fi suficientă pentru stoparea pandemiei. Coronavirusul se răspândeşte mai ales în clustere. Un pacient poate (de multe ori neintenţionat) să infecteze alte zeci de oameni.
Studiile au arătat că acest lucru se întâmplă mai ales în spaţii cu ventilaţie proastă, unde un număr mai mare de oameni petrec mai mult timp împreună şi de multe ori în combinaţie cu ridicatul vocii, cântatul sau consumul de alcool. Infecţiile se pot transmite şi în spaţii deschise, în timpul unei conversații, dar şansele să se formeze astfel clustere sunt mult mai mici. Aceste lucruri sunt documentate şi explicate pe larg în acest articol The Atlantic.
Depistarea contactelor este al doilea pas cel mai important instrument din arsenalul împotriva formării de clustere de COVID-19.
Depistarea contactelor se poate face:
- De către echipele de sănătate publică, cercetători, epidemiologi, asistenţi de cercetare, oameni pregătiţi special pentru asta în pandemie.
- Chiar prin intermediul unor aplicaţii mobile.
Scopul principal: determinarea sursei infecţiei virale – acolo unde este posibil să fie identificată.
Acolo unde această sarcină este realizabilă, atunci se poate aborda întregul focar, se pot face testări pentru toţi cei la risc şi se poate face mai departe depistarea contactelor pentru toţi oamenii care au fost acolo în acelaşi timp cu cazul de la care a plecat ancheta.
În Germania, în 90% din cazuri se află contactele. La noi, nici președintele Iohannis nu știe
Dacă această intervenţie în clustere merge cum trebuie, numărul de infecţii din acest spaţiu poate să fie redus spre zero. Autoizolarea obligatorie a cazurilor şi a contactelor directe este esenţială în acest sens. Prin urmare, monitorizarea cazurilor confirmate sau suspecte este a treia linia de apărare, fără de care testările şi depistarea contactelor nu pot opri de unele singure avansarea epidemiei de COVID-19.
Experienţa altor ţări arată că depistarea contacţilor şi intervenţiile în clustere au făcut diferenţa între o epidemie controlată şi una scăpată de sub control. Ţări precum Taiwan sau Coreea de Sud, dar şi Germania au pus la punct strategii eficiente de depistare a contactelor.
În Germania, pentru aproximativ 90% dintre cazuri, autorităţile de sănătate publică reuşesc să facă depistarea contactelor.
Iar acesta este unul dintre motivele pentru care Germania rămâne în topul Europei la managementul pandemiei.
Ce se întâmplă în România? Numărul mic de focare şi cazuri asociate lor, din raportările INSP, arată că inversul este adevărat în cazul României: în majoritatea cazurilor depistate autorităţile nu ajung la sursa infecţiei.
De altfel, din informațiile Libertatea, în ultima vreme, celor nou diagnosticaţi cu COVID-19, oamenii din DSP-uri le cer să spună doar cu cine au fost în contact direct în ultimele 3 zile. Or, perioada de incubaţie a virusului este, în medie, de 5-6 zile.
Prin întrebarea adresată oamenilor, DSP-urile identifică doar cine e la mare risc să fi luat boala de la cazul respectiv, nu şi de unde a luat bolnavul infecţia. Şansele de a identifica focarele scad astfel.
De asemenea, pentru a preveni clusterele se impun şi limite privind adunările publice.
Această hartă arată de la ce nivel aplică astfel de restricţii diferite ţări, majoritatea ţărilor europene având restricţii pentru adunările mai mari de 10 oameni, dar multe din ele au deja restricţii şi pentru adunări mai mici de 10 oameni.
Sistemul de tip “semafor”
Dacă testarea, depistarea contacţilor şi prevenirea clusterelor în anumite zone nu funcţionează pentru a ţine sub control suficient de bine epidemia, atunci reglarea se face prin “sistemul de tip semafor” (pe zone roşii, verzi etc): măsuri mai dure, personalizate, luate local, după ce se depăşesc anumite praguri.
În Germania, autorităţile federale implementează deja cu succes acest sistem, deciziile de escaladare a măsurilor luându-se la nivel local. Şi Marea Britanie a anunţat acum câteva săptămâni un sistem asemănător.
La rândul său, Irlanda are de ceva vreme un astfel de sistem, care precizează foarte clar ce trebuie făcut la diferite praguri ale epidemiei într-o anumită localitate sau regiune.
Comisia Europeană a anunţat zilele trecute că va propune ţărilor un sistem de tip “semafor”, astfel încât declararea zonelor roşii, verzi sau portocalii să se facă după aceleaşi criterii, iar măsurile luate la nivel local să fie echivalente.
Este totuşi o mare problemă aici: sistemul dezavantajează mult ţări precum Luxemburg, Islanda, Danemarca, ţări ce testează masiv raportat la populaţie, prin urmare identificând mult mai multe cazuri.
Prin comparaţie, o ţară precum România sau Bulgaria care testează foarte puţin raportat la populaţie poate să pară mult mai sigură decât este.
Comisia europeană a fost deja criticată, cu aceste argumente, de ministrul de afaceri externe al Luxemburgului, Jean Asselborn, care spune că ţara sa este pedepsită pentru că testează masiv.
La nivel local, problema României este, în primul rând, una de coerenţă între diferite instituţii şi de pârghii pentru implementarea regulilor. De pildă, degeaba se decide interzicerea adunărilor publice fără distanţare fizică sau măşti, dacă în practică un astfel de protest este lăsat să se desfăşoare. Degeaba se decide ca la pelerinajul de la Sf. Parascheva, la Iaşi, să participe doar localnici, dacă la faţa locului regulile nu sunt aplicate.
Sistemul de Terapie Intensivă şi eforturile medicilor din spitale
Dacă nu vor fi suficiente aceste primele 4 linii de apărare, atunci singura şansă de a opri un număr mare de decese o dau terapiile intensive şi îngrijirea spitalicească de calitate.
Aici, sistemul spitalicesc al României, moştenit din perioada comunistă, cu multe paturi de spital, multe spitale pavilionare, oferă un oarecare avantaj. Suntem între primele ţări din Europa la capacitatea de paturi de terapie intensivă (potrivit unui studiu comparativ din 2012 – paturi COVID şi non-COVID).
Dar, pe măsură ce creşte numărul de cazuri zilnice, creşte şi numărul de bolnavi internaţi la terapie intensivă. La 15 octombrie sunt internaţi 721 de oameni în secţiile ATI pentru COVID.
Mai sunt libere doar un sfert din paturile de terapie intensivă, iar în urmă cu două săptămâni erau libere jumătate.
În curând, dacă trendul continuă, România va atinge limita maximă de paturi ATI pentru COVID-19. Şi va începe cea mai nedreaptă dintre competiţii: pentru o şansă la viaţă, între bolnavi COVID sau între ei şi bolnavi cu alte patologii, care necesită terapie intensivă. Acest dezastru umanitar este ceea ce s-a petrecut deja în Italia, în primăvară, dar şi în spitalele aglomerate din SUA, Spania sau Israel.
Nimeni nu-şi doreşte un al doilea lockdown, însă pentru ca această măsură să poată fi cu adevărat evitabilă, toate celelalte pârghii descrise mai sus ar trebui să fie funcţionale şi eficiente.
Oricât de buni şi dedicaţi ar fi, medicii din spitale nu pot compensa pentru măsurile de combatere a epidemiei insuficient implementate până la umplerea paturilor de terapie intensivă, după cum simpla “tragere de urechi” a cetăţenilor că trebuie să respecte regulile nu este suficientă, dacă nu este dublată de autorități şi instituţii care respectă la rândul lor regulile şi care fac anchete epidemiologice, sting focarele şi opresc activităţile de mare risc.