ComenteazăVisul dictatorului a presupus, iniţial, implicarea activă a serviciilor de spionaj româneşti în politica Orientului Mijlociu. Politica externă a României anilor 70 este strâns legată de fosta Direcţie de Informaţii Externe (DIE), actualul Serviciu de Informaţii Externe. Structura, condusă la vremea respectivă de generalul Mihai Pacepa, a înlesnit relaţii diplomatice unice între Bucureşti, Cairo şi Ierusalim, surclasând cumva rolul de “jandarm-mondial” al Washingtonului.
Primii comunişti care au zburat la Tel Aviv
Primele relaţii oficiale cu Orientul Mijlociu au fost stabilite în martie 1968. România şi Israelul au semnat un parteneriat privind transporturile civile aeriene. TAROM, compania de stat, a devenit astfel primul operator de după Cortina de Fier care a operat curse directe către Tel Aviv. Cursa săptămânală între cele două state a fost inaugurată pe 9 mai 1968, iar cea mai mare companie israeliană, El Al, a introdus, la rându-i, aeronave pe ruta Tel Aviv-Constanţa.
Captură raport C.I.A. din decembrie 1968 privind acordul dintre România și Israel
Rapoartele declasificate de Central Intelligence Agency (CIA) arată că aceste relaţii bilaterale au venit pe fondul deciziei lui Ceauşescu de a nu rupe relaţiile diplomatice cu Israelul pe durata conflictului Arabo-Israelian din 1967, cunoscut drept “Războiul de şase zile”. La cinci ani după conflict, în 1972, Golda Meir a devenit cel dintâi prim-ministru israelian care a vizitat Europa de Est de la înfiinţarea statului evreu în 1948, sosind la Bucureşti.
Golda Meir a fost primul premier israelian care a vizitat România în 1972; sursa: Arhivele Nationale ale Israelului
În paralel cu parteneriatele de ordin civil şi de politică externă adoptată de Ceauşescu în “lumina reflectoarelor”, apropierea Bucureştiului de Orientul Mijlociu a fost “cultivată” intens de Direcţia de Informaţii Externe. Detaliile jocurilor de culise sunt expuse de fostul şef al acestei structuri, generalul Mihai Pacepa, în cartea “Orizonturi roşii”.
“Pretenul” Arafat
Volumul, publicat iniţial în 1987, a scos la iveală un sistem de crimă organizată la nivel de stat, cu ajutorul căruia Ceauşescu îşi finanţa proiectul politic personal din acţiuni ilegale: trafic de persoane, de armament, spionaj industrial, extorcare de bani, mită şi corupţie. La toate acestea se adăugau, ca o componentă principală, acţiuni de influenţă. “Orizont” a fost numele de cod al celei mai ample dintre acestea. “Scopul acţiunii era să creeze iluzia că România ceauşistă este un nou tip de ţară comunistă, independentă faţă de toată lumea, inclusiv faţă de Moscova, care merita să fie sprijinită de Occident”, scria fostul general Pacepa, după ce a trecut de partea serviciilor de informaţii americane.
Fostul şef al spionajului extern comunist relatează cu lux de amănunte un episod premergător prieteniei, asumată ulterior public, dintre Ceauşescu şi Arafat. În realitate însă, prietenia dintre cei doi însemna pentru dictatorul de la Bucureşti acces deplin la informaţiile teroriştilor palestinieni şi la resursele acestora.
Nicolae Ceauşescu şi Yasser Arafat, la una dintre primele lor întâlniri oficiale
“- Arafat deţine cheia acum! a început el. Dacă voi fi în stare să le spun lui Carter (n.r. – preşedintele SUA), Sadat (n.r.- preşedintele Egiptului) şi Begin (n.r.- premierul israelian) că pot transforma OEP-ul (n.r. – Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei) într-un guvern în exil şi să-i conving să accepte rezoluţiile 242 şi 338, aş putea deveni mediatorul conflictului.
Rezoluţiile 242 si 338 ale ONU, despre care era vorba, acceptau existenţa Israelului ca stat.
“- Îl vreau pe Arafat aici, a continuat. Trimite avionul meu la Beirut si ordonă-i lui Olcescu să vină cu el”.
Colonelul Constantin Olcescu era însărcinat cu afaceri al ambasadei române şi şeful rezidenţei D.I.E. din Liban.
“- Îl vreau şi pe “Annette”, a adăugat Ceauşescu. El are mai multă influenţă decât oricare altul asupra lui Arafat. […]
“Annette” era, de fapt, Hani Hassan, cel mai apropiat colaborator al lui Arafat. Făcusem cunoştintă cu Hassan în octombrie 1972, cand a venit prima oară în România, însoţindu-l pe Arafat. […]
“- Acesta este fratele Hani el-Hassan, a deschis discuția Arafat”, punându-şi pistolul pe masă şi aratând spre un bărbat bine făcut de vârstă mijlocie, cu părul negru şi mustaţa de aceeaşi culoare, care era îmbrăcat în haine europene elegante şi care inspira atât calm, cât şi frică.
Hani el-Hassan avea figura distinsă a unui doctor sau avocat, dar ochii săi sticloşi şi mâinile sale groteşti m-au făcut să-l poreclesc «Măcelarul».”
(“Orizonturi Roşii” – ediţie adăugită, 2012, editura Humanitas)
Măcelarul la care face referire fostul şef al D.I.E. a fost creierul din spatele atentatului terorist de la 5 septembrie 1972 de la Munchen. Atunci, terorişti ai Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei au masacrat lotul olimpic israelian, după ce palestinienilor li s-a refuzat participarea în cadrul competiţiei. Acest aspect nu l-a determinat pe dictatorul comunist să răcească relaţiile cu organizaţia teroristă, dimpotrivă.
“La sfârşitul anului 1976, Hani Hassan a fost înregistrat formal ca agent al D.I.E. şi, la indicaţia personală a lui Ceauşescu, a primit un nume de cod feminin, “Annette”. Dosarul său de la D.I.E. arată că a fost recompensat periodic cu sume variind între 2.500 şi 10.000 de dolari şi că informaţiile sale au fost deosebit de utile”, susţine, în volumul “Orizonturi roşii”, fostul şef al D.I.E..
Precursorul lui Carlos Şacalul
Roadele prieteniei de atunci dintre comunişti şi teroriştii palestinieni presupunea ca Bucureştiul să furnizeze tehnică de spionaj, de la aparatură electronică de ascultare pentru monitorizarea în secret a instituţiilor guvernamentale din Israel până la emiţătoare rapide, cerneluri sau indigouri pentru scrieri secrete sau paşapoarte “curate”. La schimb, palestinienii ofereau românilor rapoarte operative despre Israel şi Iordania, care ar fi fost de departe cele mai bune informaţii pe care blocul sovietic le-ar fi obţinut din acele zone, dar şi benzi magnetice conţinând interceptarea de către Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei a liniilor telefonice care străbăteau Estul Beirutului.
Mai mult, în schimbul banilor de la Bucureşti, “Annette” ar fi furnizat, fără ştirea lui Yasser Arafat, o cantitate impresionantă de arme de producţie occidentală, de la puşti automate până la tancuri – o tehnologie interzisă statelor Tratatului de la Varşovia. Ulterior, armele erau preluate de specialiştii români şi, prin inginerie inversă, erau create modele similare sau era îmbunătăţită tehnica existentă, care era vândută mai departe de Securitate, pe valută forte, ţărilor din lumea a treia.
Majoritatea echipamentelor militare erau capturate în Liban, dar restul erau obţinute prin valorificarea colaborării dintre OEP cu alte organizaţii teroriste de la vremea respectivă, precum precum Armata Roşie Japoneză sau Brigăzile Roşii Italiene, se mai arată în volumul lui Pacepa.
Obsesia pentru Nobel, generată de invidia pe succesul lui Henry Kissinger
Scopul jocului dublu făcut de dictatorul comunist era, în accepţiunea sa şi a soţiei acestuia, să-l transforme pe Ceauşescu în principalul mediator din Orientul Mijlociu. Cuplul dictatorial dezvoltase o obsesie pentru succesul secretarului de stat american Henry Kissinger, care a jucat un rol cheie în diplomația mondială între 1969 și 1977; Academia de la Stockholm i-a acordat acestuia Premiul Nobel pentru Pace, pentru contribuţia sa privind încetarea sângerosului conflict din Vietnam. Dacă ar fi reușit să împace Israelul cu Palestina, Nicolae Ceaușescu putea spera, credea el, la aceeași distincție.
În 1978, Mihai Pacepa a fugit din România şi a pus pe masa americanilor culisele sumbre ale comunismului de la Bucureşti. Istoricii au constatat că, din acest punct, imaginea pe plan internaţional a lui Ceauşescu a început să se degradeze iremediabil.