REPORTAJ. Cei 11 copii refugiați ai lui Iura. Viața copiilor orfani ucraineni într-o tabără din Bistrița 

Localitatea Herina, județul Bistrița-Năsăud. 15 martie. Este a 15-a zi în care tabăra și-a deschis ușile pentru refugiați ucraineni, în mare parte copii orfani. La puțin peste o sută de kilometri mai la nord se desfășura a 20-a zi de război în Ucraina.

Tabăra a fost deschisă în 2014 pentru copiii din comunitatea baptistă, același an în care a avut loc și Euromaidanul, adică protestele pro-europene din Ucraina, soldate cu sute de morți și răniți. Reprezentanții bisericii baptiste și-au spus de atunci că poate cândva vor găzdui aici și copii ucraineni, povestește pastorul Nelu Ardelean. Un gând care s-a împlinit 7 ani mai târziu, când Ucraina trece din nou prin momente critice. 

Acum, Speranța e tabără de refugiați pentru copiii orfani ai Ucrainei, evacuați împreună cu asistenții maternali din orașe ca Cernăuți, Kiev ori Harkov.

Militar în Afganistan, voluntar pentru refugiații din Ucraina 

Unii trăiesc aici de două săptămâni, iar pentru alții a durat mai mult să-și găsească drumul până la Herina. Dar pentru toți primirea a însemnat un zâmbet larg pe chipul lui Dănuț Pop, maistru militar în rezervă, veteran al războiului din Afganistan, ajuns acum voluntar în prima linie a crizei umanitare provocate de un alt război; de data asta unul care omoară oameni la o sută și ceva de kilometri de propria casă, din Bistrița.

Recomandări

Dosarul asasinatului de la Arad. Lipsurile care au dus la eliberarea suspecților și cine este marele absent din boxa arestaților

„Mă uit la aceste femei și mă gândesc cum ar fi ca soția mea să fi plecat cu un troller și doi copii de braț. Le văd pe ale mele fete mici….”, spune militarul, dar cuvintele i se îneacă într-un plâns zgomotos. Un astfel de scenariu e greu de imaginat mai ales când protagoniștii sunt cei dragi. Chiar și de către un om trecut prin gloanțe și foc. 

Sufrageria cu copii

Militarul dispare din curte și reapare în spatele biroului de recepție. Este aici, la datorie, de 17 zile. A ajuns cu două zile înainte de sosirea primilor refugiați.  

La recepție e și-o cutie de plastic în care, conform regulilor taberei, ar trebui depozitate telefoanele mobile. „Dezintoxicare media”, explică pastorul Nelu Ardelean. 

Dar acum, telefoanele nu pleacă din mâinile oaspeților. Sunt indispensabile. Au rămas singura legătură dintre aici și acolo, dintre „refugiu” și-un acasă cu obuze și sirene. 

Momentan refugiul înseamnă o canapea din sufrageria taberei, unde o fetiță îi împletește părul lung și șaten al altei fetițe. Într-un fotoliu mare, o copilă se uită la desene animate pe telefonul mobil. Un etaj mai sus, o alta aleargă cu o pușcă de plastic în mâini. Pe jos este o valiză din piele maro, deschisă, care dă p-afară de jucării. E nevoie de multe pentru cei 55 de copii, unii chiar adolescenți, evacuați din Ucraina.

Recomandări

Trei măsuri arbitrare ale regimului comunist au cauzat catastrofa de la Certej. Un munte de nămol și cianură a îngropat de vii 89 de oameni

Iura și-a luat cei 10 copii de care are grijă și a trecut cu soția în România

Cei mai numeroși sunt copiii luați în plasament de Iura, un ucrainean voinic de 46 de ani, care lăcrimează când vorbește despre copiii orfani blocați în continuare în mijlocul războiului. El a plecat cu ai lui. Au lăsat în urmă casa de la Cernăuți, dar au cărat toate grijile pentru cei care au rămas în Ucraina.

„Aici e de povestit timp de 15 ani, de când au început toate cu copiii de la plasament”, se pornește Iura. Astăzi, bărbatul are 46 de ani și are în grijă 10 copii luați în plasament, pe care-i crește pe lângă fiica sa naturală, Anita (8 ani).

Acum sunt tânăr, atunci eram mai în vârstă.

Iura, tată și asistent maternal:

În 2005, Iura era instructor sportiv, când i s-a propus să antreneze copii orfani, timp de-o vară, la o tabără din Vinița „Gândirea de atunci era că copiii de la orfelinat sunt cu probleme”, spune bărbatul fără sfială. „Bandyt”, completează în ucraineană. 

Recomandări

Șofer român de TIR blocat trei zile pe autostrada distrusă de inundațiile din Spania: „Nici în războiul din Iugoslavia nu am văzut așa ceva”

Ca printr-o potrivire a sorții, bărbatul își spune povestea tot într-o tabără de vară, care nu-i în stepa vastă a Bugului, ci pe dealurile rotunde prin care munții se întind să îmbrățișeze poticnirea din Câmpia Transilvaniei.

„Când am început să lucrez cu dânșii am văzut că nu e așa”, spune Iura, acest bărbat masiv, îmbrăcat în trening negru. A lucrat două săptămâni cu copiii fără părinți și a fost îndeajuns să înțeleagă că lumea nu îi vede. „La mine în inimă a fost o schimbare. Am înțeles că copiii orfani nu sunt așa cum se povestește”.

Acasă era deja părinte. Avea doi băieți, de 5 și 11 ani, dar soția și-a dorit mereu și o fată. După doi ani de discuții și pregătiri, au primit primii copii în plasament, două fetițe, de 7, respectiv 8 ani. Era anul 2007.

Între timp, Iura și soția sa au devenit și bunici. Mașa, una dintre primele fetițe primite în plasament, are acum 23 de ani și este mama unui bebeluș de doar 8 luni. Sunt împreună cu Iura și restul familiei extinse în Tabăra Speranța din Bistrița. 

Unul dintre fiii lor naturali a rămas în Ucraina 

Când Iura enumeră numele și vârstele copiilor, nu-i ajung degetele de la mâini. Sunt părinți pentru 11 copii pe care i-au adus cu ei la Bistrița: Nicoleta – 19 ani, Natasha – 18 ani, Cristian – 17 ani, Dima – 16 ani, Andrei – 17 ani, Igor – 15 ani, Tolea – 12 ani, Vitalie – 14 ani, Vitalie – 9 ani, Anita – 8 ani (fiica lor naturală) și Ania 5 – ani.

În Bistrița însă n-au ajuns toți copiii familiei. Unul dintre fiii naturali a rămas în Ucraina. A plecat din Kiev la Cernăuți. Și tot acolo se află și una dintre cele două fete luate în plasament în 2007. Ambii și-au întemeiat propriile familii și au decis să nu plece încă din țară. Pe celălalt fiu natural al familiei războiul l-a prins plecat la muncă în Polonia, unde se află și acum. 

Când a început războiul, 7.000 de copii ucraineni se aflau în plasament 

În 2007, când Iura și soția sa au devenit asistenți maternali, întregul proces era mult mai ușor, își amintește bărbatul. „Oficial, trebuia să ai un loc de muncă și o casă pentru a întreține copiii. Apoi lucrurile s-au mai complicat. Dar cam trei luni dura să faci toate actele pentru a lua un copil în plasament atât timp cât aveai o casă și un loc de muncă. Lucrătorii de la Protecția Copilului veneau în control, să se asigure că totul e bine”. 

Ambii părinți au atestate de asistenți maternali, au urmat două săptămâni de cursuri, ca să aibă dreptul să ia copii minori în plasament. 

Potrivit Ministerului Politicii Sociale al Ucrainei, înainte de război erau peste 1.000 de case pentru copii de tip familial, în care erau crescuți și educați aproximativ 7.000 de copii. Este vorba de cei care nu sunt adoptați, dar care cresc în sânul unor familii maternale.

Guvernul ucrainean a stabilit că o casă de tip familial poate exista cu minimum 5 copii luați în plasament de o familie. Aceștia pot trăi în case până la 18 ani, ori 23 de ani, dacă decid să-și continue studiile. În schimb, asistenții maternali primesc lunar pentru îngrijirea unui copil o sumă de aproximativ 200 de euro, care poate ajunge la 250 de euro, dacă acesta are un grad de invaliditate.

Consiliul familiei

Iura spune că problemele familiei se rezolvă întotdeauna într-un „consiliu”. Așa s-a întâmplat și când a început războiul, s-au reunit și au vorbit despre decizia cea mai înțeleaptă. 

În seara dinaintea plecării, au făcut ritualul lor: au citit Biblia, au cântat și s-au rugat pentru toți copiii fără părinți din Ucraina. La final, le-au urat „Noapte bună” tuturor orfanilor. 

Au aflat de război la cinci dimineața, imediat după primele bombardamente din 24 februarie. Un prieten, ai cărui copii locuiau în aceeași clădire din Kiev cu fiul cel mare al lui Iura, l-a sunat: „Iura, au început să bombardeze Kievul. Eu plec acolo ca să-mi iau copiii, dacă vrea și băiatul tău, îl scot și pe el”, i-a spus acesta lui Iura. Băiatul lui nu a vrut însă să plece din țară. 

„Noi știam că suntem un pic mai departe de Kiev, de Harkov. Dar, în fiecare zi, lucrurile astea se pot schimba”, descrie Iura instabilitatea cu care vin zilele trăite într-o țară invadată.

Decizia plecării din țară 

Câteva zile mai târziu, au început să sune sirenele pentru raiduri aeriene și deasupra Cernăuțiului, casa lor. „Copiii s-au speriat, nimeni nu știa ce o să se întâmple mai departe”. Decizia plecării era deja în mințile celor doi părinți. 

I-a împins și telefonul de la Protecția Copilului. „Ieșiți din țară, protejați copiii!”, i-au spus funcționarii speriați lui Iura.

A fost foarte dureros. Drumul. Plecarea. Dar îmi trag nădejdea că situația se va repara și o să ne putem întoarce în Ucraina.

Iura, asistent maternal și părinte:

N-a fost ușor să mobilizeze 11 copii să împacheteze strictul necesar și să le explice ce se întâmplă. „Cei mici sunt mai temători, nu prea înțeleg de ce nu sunt acasă, în Cernăuți”, spune Iura. Pe cei mari însă războiul i-a unit „mai mult ca niciodată”. Ajută familia să-și păstreze un echilibru atât de necesar acum. 

Ultima zi acasă a fost pe 1 martie. Au plecat la drum cu un singur plan: să treacă granița în România. Au înnoptat în Moldova, apoi au ajuns în vamă, unde i-a întâmpinat pastorul Nelu Ardelean care i-a condus la tabăra baptistă, de la marginea unui sat din Bistrița-Năsăud. Se gândesc că vor sta aici până când războiul se va încheia și vor putea să se întoarcă acasă. 

„Mulți copii orfani au rămas acolo… avem și noi inimă de părinți”, spune Iura, cu o voce înecată de lacrimi.

„Nu putem lua în plasament toți copiii, dar măcar să-i ajutăm cumva”.

Așa că soția s-a întors în Cernăuți cu un transport de ajutoare umanitare pentru cei rămași acolo. Amândoi fac parte dintr-un ONG al cărui nume, tradus în limba română, înseamnă „inimă pentru copiii orfani”.

Cum era viața lor înainte de război

Înainte de război, familia locuia într-o casă din Cernăuți. Deși sunt religioși, Iura insistă că e important ca orice copil să-și aleagă propriul drum odată ce pleacă de acasă. Așteptările familiei pentru viitorul copiilor nu s-au schimbat pentru că a început războiul. Iura speră să-și ducă din nou copiii la școală, cât timp vor sta în România, iar cât de curând, înapoi în Ucraina. 

Apoi, să-i vadă mari, „așezați pe drumul cel bun în viață și căsătoriți”.

Prima provocare din traiul într-o casă mare, plină cu copii, a fost cum să-i hrănească pe toți? „Trebuie farfurii mari”, găsește Iura puterea să glumească. 

Era o casă cu multă gălăgie, dar asta le plăcea cel mai mult celor doi soți. Când copiii erau la școală, și-au dat seama că „ne e urât” într-o casă în care e liniște. 

Cele mai frumoase momente într-o familie atât de numeroasă? „Zilele de naștere”. 

„Dai pass, sorry, mulțumesc!”

După ce se adună toți pentru o poză, copiii fug la joacă, în curtea cu poartă de fotbal din spatele taberei. „Hai să ne jucăm un pic”, spune o profesoară de sport venită voluntar din Bistrița. Copiii nu înțeleg, dar stau grămadă în jurul ei. Alergatul nu are limbă. Câțiva joacă fotbal. Zboară amestecate printre găurile plasei câte un „hello”, „davai”, „dai pas”, „sorry” și „mulțumesc”.

Când mingea scapă prin găurile roase de vreme ale plasei, sare la pasă și pastorul Nelu Ardelean. Îi privește cu bucurie pe copiii care au ajuns aici după ce un prieten i-a spus că „un grup de orfani se îndreaptă spre România și nu au unde să se ducă”. Bărbatul s-a dus la graniță să îi caute și să-i conducă spre Speranța. 

„Cinci ore i-am căutat, era o harababură totală. Erau în călătorie, căutau un loc de cazare. Ei ar vrea să se întoarcă…”, intervine pauza din vorbire. Acea pauză când adulții nu mai știu ce să spună. 

„Pentru noi, dacă ar rămâne, ar fi un plus în zonă – atâția copii”, încheie pastorul Nelu Ardelean.

VEZI GALERIA  FOTOPOZA 1 / 11

Urmărește-ne pe Google News

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro