31 comentarii- Dacă „Teleleu” relatează sistematic epopeea celor plecați, poate că merită explicată și opțiunea celor care au rămas.
- Soții Margareta și Remus Vișa locuiesc în satul Muntari, comuna Bucium, județul Alba. Ei sunt una dintre cele 5 familii rămase în zona muntărenilor, pâlcuri de case aruncate pe dealurile din partea sudică a carierei de cupru Roșia-Poieni. Într-o discuție cu Libertatea, au scos de la sertar amintiri, fotografii vechi ale bătrânilor lor și explică de ce nu au plecat.
Zona de sate și cătune a Munților Apuseni e una dintre puținele unde Google Maps are mari dificultăți în a indica drumurile. Aplicația funcționează, e semnal, însă Google Maps intră în conflict cu Google Mapsul local: viul grai.
Pus pe aplicație, drumul până în satul Muntari din Alba ar trebui să fie ușurel. Urci pe drumul, ce-i drept, asfaltat, chiar dacă plin de cratere, către mina de cupru Roșia-Poieni. Apoi faci – sau ar trebui să faci – dreapta pe ceea ce apare ca Drumul Comunal 117.
Te vei întâlni nu cu un drum, ci cu o potecă accesibilă, probabil, pentru tractoare, căruțe și câte un ATV. Drumul se termină într-un gard.
Viul grai
Soluția vine de la un telefon dat de localnica Margareta Vișa. „Ați luat-o prea sus, prea sub buza carierei, a muntelui. Coborâți, o să vedeți două garaje ale mașinilor de la mină, mergeți puțin, vedeți un container marcat cu X, faceți stânga, mergeți drept, treceți de primele case părăsite, apoi în 10-15 minute ajungeți la un transformator. Acolo lăsați mașina și mai coborâți 10 minute”.
Și e corect. E drumul care nu apare pe Maps. Pasajul secret către casele aflate la 900- 1.000 de metri altitudine, care străbate pajiști, trece pe lângă multe case ajunse ale nimănui, grajduri și poieni.
Ora definițiilor
Și, după vreo oră de căutări, ajungi la soții Vișa. Îi vezi stând la masă și pe prispă din casa care nu are gard. Pentru că nu are nevoie de gard. Aici, în Muntari, Alba, open space-ul are altă definiție.
Așa cum trebuie început cu două definiții:
- Oamenii din zonă se numesc buciumani. Ei împart hărțile Munților Apuseni cu moții și mocanii. Buciumanii sunt strânși într-o singură comună, Bucium, care are, însă, 30 de sate și cătune!
Aici a fost preot Ion Agârbiceanu, care s-a inspirat dintr-o poveste locală pentru a scrie opera „Fefeleaga”.
Localnicii se mândresc cu două formațiuni stâncoase, Detunatele, stânci de bazalt care se ridică deasupra dealurilor, la peste 1.000 de metri altitudine.
- Pentru că sunt despărțiți de peste 10 kilometri, buciumanii de la altitudine, aflați în preajma satului de odinioară Muntari, își spun muntăreni. Soții Vișa sunt printre ultimii.
Și, în timp ce Margareta aduce sticla de afinată, Remus Vișa vine cu o tabletă, cu poze și cu un ziar. Două pisici roșii și văcuțele din drum dau târcoale. Totul e pregătit.
Cătunele cu 2, 3, 6 oameni
Remus Vișa e născut în februarie 1958. A făcut 65 de ani și tocmai a împlinit jumătate de secol de când a terminat gimnaziul.
El nu calculează satul în oameni, ci în familii. Și-a făcut temele când a aflat că venim.
„Am făcut azi un calcul. Noi suntem aici în cătunul, înainte satul, Poiană. În centrul lui erau 25 de familii, plus 7 ici-colo, pe alte dealuri. Acum mai suntem 5-6. În jurul școlii și bisericii, în Muntari-Bisericani, erau foarte mulți, acum mai sunt două familii. Mai vin în vacanță ceva neamuri de-ale doamnei Romica Jurcă de la meteo”, spune Remus.
Bărbatul ne arată o pagină de ziar pe care o păstrează la loc ferit de razele soarelui. E istoria cătunelor, publicată de un pensionar născut aici și mutat la Alba Iulia, Eugen Ursu.
Materialul a apărut ca opinie în ziarul Unirea din Alba Iulia și e numit „Bucium Muntari – un sat de Mineri, din Munții Apuseni, pe cale de dispariție”.
„Uitați”, spune Remus, „în 1956, înainte să mă nasc eu, era satul Muntari – toate cătunele astea – cu 441 de locuitori. În 2011 mai erau 116. Acum, poate jumătate față de 2011”, explică el.
Câteva exemple din tabel: cătunul Jurcuiești: 56 de oameni în 1956, 6 în 2011. Muntari, 69 de oameni în 1956, 3 în 2011. Pietreni, 32 în 1956, 2 în 2011.
„Am fost detașat la canal, cu utilaj cu tot”
Remus Vișa a lucrat la cariera Roșia-Poieni, care a fost loc de muncă pentru majoritatea celor din zonă. Glumește că făcea „naveta pe jos”. De fapt, urca dealul. Un urcuș de o oră, „eram în forța vârstei”, o coborâre la fel de grea seara, „lucram pe excavator d-ăla mare”.
De meserie e strungar, cu liceul făcut la Cugir. „Tata n-a avut bani să mă deie la școli mai înalte. În tinerețe am fost detașat la canal la Dunăre – Marea Neagră, cu utilaj cu tot”.
Acum, volanul e la Margareta, soția lui. Și-a luat carnet de conducere, și-au cumpărat o mașină cu tracțiune 4X4 și, din când în când, mai coboară „la oraș”. „Mergem ca să ne aprovizionăm. O dată pe săptămână, la două săptămâni, depinde”.
Chiar, ce se întâmplă iarna cu drumurile? „Mai vine de la Primărie cineva cu TAB-ul, cu o lamă, așa că se mai poate circula cu mașina de teren până la Bucium în jos. Dar ne aprovizionăm din timp cu ce ne trebuie. Cu un pic de făină, ulei, tot ce trebuie. Și coborâm doar în cazuri de forță majoră spre Abrud”.
De sub mustăți, Remus, cu voce de bas, se amuză rar.
„În rest, avem aici ce ne trebuie, aveam și porci, avem și vaci. Cazanul de țuică e acolo…”.
Italia-Timișoara, ca Abrud-Muntari
Margareta Vișa spune că ea și Remus au doi copii, două fete. „Una e căsătorită în Timișoara, a făcut facultatea în IT, s-a căsătorit cu un stomatolog și au clinica lor acolo”. Cealaltă e plecată în Italia, „face manichiură-pedichiură”.
Ne spune că fiicele mai vin din când în când. Chiar și cea din Italia. „Mai întâi la soru-sa cu avionul, la Timișoara, de acolo ia mașina și vine încoa”.
Un drum în segmente. Din Italia la Timișoara face cât de la Abrud până sus, la Muntari.
„Plecam la școală, ne duceam după veverițe”
Dacă tot vorbim de copii, când s-au născut ultimii prunci la Muntari? „Ultimul copil a plecat din sat acum vreo 20 de ani. Lorica, ea s-a născut ultima aici, are acum vreo 32 de ani. Mai erau unii lângă biserică. Au plecat în Spania. Au mai venit doar la înmormântarea tatălui lor”.
Întrebăm și de școală. „Mai știți containerul cu X? Faceți dreapta la el. Treceți de biserică. Dacă aveți noroc, găsiți clădirea. N-a mai călcat nimeni pe acolo de cel puțin 20 de ani”.
Lada cu poze se deschide și încep să curgă imagini. „Uitați, asta era școala din Muntari. Era cu clasele I-IV. E din 1977-78 poza, cam așa. Învățătoarea era din Roșia Montană, o chema doamna Mureșan”.
Cum satul era împărțit pe dealuri, nu doar drumul la muncă, ci și la școală era anevoios. „De multe ori, plecam la școală, dar ajungeam abia pe la terminarea orelor, ne duceam după veverițe”.
Când ești copil, nu prea îți dai seama. Acum, ne-am mai modernizat, îți vine microbuzul la poartă, nu te mai pierzi pe drum. Fetele mele mergeau până acolo la stație, pe jos, de acolo coborau cu microbuzul muncitorilor de carieră. 8 ani au făcut așa.
Remus Vișa, locuitor Muntari:
Cizme versus pantofi
Clădirea copleșită de vegetație era școala cu clasele I-IV. Pentru I-VIII, drumul era mult mai anevoios, kilometri întregi până în centrul comunei, la Bucium.
„Acum am avut reuniunea de 50 de ani. Am rămas o echipă”, spune Remus.
Și vine iar vorba de iarnă. „Era o diferență între noi și ceilalți. Cei de aici trebuiau să meargă la școală în cizme de cauciuc, cei din Abrud în pantofi. Altă posibilitate… decât să fie frig, mai bine mai greu la picior”.
Cerceii, greu de reprodus
La Muntari, lumea se întâlnește, acum, o singură dată pe an. E ca o sărbătoare locală, oamenii își fac poze și le postează pe rețelele de socializare.
Înainte, era o paradă a portului popular. „Apoi, pe timpuri acuma 60, de ani, toți erau la costum buciumănesc: crătință (n.r. catrință) fustă de-aia pusă în față, una în față, una în spate, am ceva poze, cămeșa și țeptarul (n.r. cheptarul). Și cerceii buciumănești”.
Cercei care sunt extrem de rari azi. „Sunt greu de reprodus. Manopera e scumpă. Am văzut pe cineva de la Sibiu care face, dar nu se asemănă întocmai. Eu am vrut să-i dau unei nepoțici, să rămână la ai mei, și celeilalte să-i fac, dar nu seamănă cu ăia originali”.
„Vesel, în târg”
Din pozele cu școala se sare în poze cu bijuterii, cu port popular și cu rude. Remus o înțeapă, prietenește, pe soția sa.
Scoate două poze. Una cu un portret curat, alta cu un om cu gura până la urechi, ambii mustăcioși. E, de fapt, aceeași persoană.
„Ăsta e taică-su (n.r. al Margaretei). În prima e poză oficială. În a doua e «vesel» în târg, la Roșia Montană. Cu voie bună”, se amuză Remus.
Pozele se amestecă în ladă. „Aici sunt eu detașat la canal. Ăsta e Niculae, frate-miu. Aici e tata și cu un prieten de-ai lui. El a fost plecat pe front, rănit, apoi s-a întors acasă”. Ce faci dacă te rănești acum, în 2023?
Când vine ambulanța…
„Vine și ambulanța, dar o chemăm doar dacă e urgență mare”, povestește Margareta. Spune că a avut o problemă cu fierea, o criză care a lovit-o acum câțiva ani. E ultima oară când a sunat la 112.
În vale, cele mai apropiate spitale sunt la Abrud și la Câmpeni. În ultimul deceniu, ambele spitale au avut mari probleme de funcționare, iar medicii din ambele centre urbane din Apuseni sunt puțini.
Alergând de colo-colo, soții Vișa se prezintă mai sănătoși decât oaspeții. „Problemele noastre sunt altele. Una, birocrația. Să vedeți când trebuie să umblăm cu un document. Vai și amar”.
„Baiul” la transformator
Altă problemă: penele de curent. „S-a tras aici în 1968, 1969. Dacă nu se trăgea atunci, clar acum nu ne mai trăgea nimeni”, spune Remus.
Spune că avariile sunt dese și, de cele mai multe ori, se fac eforturi mari pentru ca lumina să revină.
„Acum, facem scrisori pe la Brașov, unde e centrala regională, să se rezolve ceva. Astă-iarnă am avut pană o săptămână, în alte ierni și mai mult. Au venit electricienii și n-au găsit baiul la transformator. Au plecat, s-au întors. Tot la transformator era problema”.
Surpriza de peste uliță
Suntem la început de septembrie, iarna atât de des amintită e aproape, dar Margareta și Remus nu par îngrijorați. „Poate să vină frigul liniștit acum, am terminat cu cositul, să dăm la animale. Avem și cositoare, și coasă normală”.
Pe fundal, talăngile vacilor aprobă cu mulțumiri. Sunt și găini, există și purcei. Dar și animale sălbatice. Mistreți. Vulpi. Lupi. „Dar n-au treabă lupii cu oamenii”.
În liniștea în care nici lupii nu te deranjează, cătunul poiană din Muntari va avea parte de o surpriză.
„Tocmai ce a cumpărat un cuplu de la Cluj casa vecină. Au fost în vizită. Sunt niște profesori, o să se retragă și ei aici. Au cumpărat 4 hectare de teren”.
În toată depopularea, soții Vișa expun un fenomen: satele depopulate primesc, din când în când, pensionari sătui de sirenele vieții de oraș.
Școala unde nu a călcat nimeni de 20 de ani
La plecare, ținem minte ce ne-a spus Margareta Vișa. Dacă facem dreapta „la containerul cu X”, o să ajungem la fosta școală din Muntari.
Cu mașina, facem până la biserica de lângă fosta școală vreo 30 de minute. Câțiva muncitori renovează turla. Nu sunt din cătun, așa că nu au habar de existența unei școli. Însă, de la înălțimea lor, văd „un acoperiș” într-o pădurice mai la vale, întocmai indicațiilor Margaretei.
Un colț de clădire e vizibil din uliță. Ruina e înconjurată de mlaștină și vegetație, ca templele khmere de la Angkor Wat, înghițite sute de ani de jungla cambodgiană și redescoperite. Garduri vii de copaci sunt crescuți ca o plasă vie în jurul vechi școli din Muntari.
După mult ocoliș, între lianele verzi ale Apusenilor, se ițește o ușă care seamănă cu cea din poza de grup cu învățătoarea Muntean. Cu dribling printre urzici și atenție la roiul de viespi, dăm la o parte tulpinile subțiri și, după frunze, găsim o plăcuță roșie, deja comoară arheologică.
„MINISTERUL ÎNVĂȚĂMÂNTULUI – ȘTIINȚEI. ȘCOALA GENERALĂ CLASELE I-IV. jud. ALBA. MUNTARI-BUCIUM”.