ComenteazăLibertatea: Ce aţi scris mai uşor – cărţile pentru copii sau cele de poezii şi proză destinate adulţilor?
Nina Cassian: Nu ştiu… şi unele, şi altele le-am scris cu aceeaşi spontaneitate. Literatura pentru copii a fost ca un refugiu într-o perioadă foarte grea, în care scrisul devenise o corvoadă (n.r. – în perioada comunismului). Exista un vocabular obligatoriu, aşa că m-am refugiat în literatura pentru copii, pentru că acolo mai erau permise note de fantezie, puţin umor, nişte metafore… A fost pentru mine un adevărat refugiu, o salvare din cătuşe, din chingi.
În România aţi cunoscut foarte mulţi scriitori. Ce v-a plăcut la unii, ce aţi dezaprobat la alţii?
Prea dificil… Asta cere pagini întregi! Cu unii am fost de acord, cu alţii în dezacord. Nu ştiu, nu aş putea să-ţi spun. De altfel, viaţa mea a fost destul de echilibrată: cu eşecuri, cu succese. Aşa cum e normal să fie existenţa unui om.
Partidul Comunist nu v-a agreat, în schimb v-au iubit mari scriitori români. De aceea aţi şi fost numită “femeia fatală a literaturii române”. Cum vă împăcaţi cu acest apelativ?
A, nu… e absurd! Nu am fost niciodată o femeie fatală. Dar lumii îi place să exagereze, iar mie mi-a convenit într-o anumită măsură şi nu am combătut asta cât s-ar fi cuvenit. Pentru că, fiind o fată urâtă, ceea ce se observă cu ochiul liber şi astăzi, dacă vă uitaţi mai bine…
…ştiţi cum se spune, frumuseţea stă în ochii celui care priveşte!
(râde) Da… Deci fiind o fată urâtă, am fost bucuroasă cumva de atenţia care mi-a fost acordată de-a lungul vieţii. Dar asta a venit târziu, pentru că până la 17 ani nu se uita la mine nici un câine! Nu e plăcut, mai ales în adolescenţă. Te marchează pe toată viaţa…
Se ştie că aţi avut o relaţie cu poetul Ion Barbu, despre care aţi spus că a fost afectată de faptul că eraţi o tânără nesăbuită. Ce însemna în acele vremuri să fii o tânără nesăbuită?
Eram inconştientă. Ştiam că e un geniu lângă mine, de asta nu m-am îndoit niciodată. Dar nesăbuinţa tinereţii constă în a dori să loveşti în ceea ce slăveşti. E o prostie pe care am s-o regret toată viaţa.
E adevărat că erau 30 de ani între el şi dv.?
Sigur că da! Adică eu aveam, în 46, vreo… 22 şi el, 52, sau aşa ceva. Dar arăta cu mult mai bătrân. Pentru că avea o mustaţă de morsă, care îi acoperea gura, avea părul cărunt….
..şi totuşi v-a atras!
M-a atras… Eram la picioarele lui din punct de vedere literar, poetic. Adică nici nu mă gândeam la o posibilă comparaţie. De fapt nu e vorba de atracţie aici. A fost o fascinaţie. Eu am fost pur şi simplu o subalternă în preajma lui.
În România sunt cupluri celebre în care există această diferenţă de vârstă. Doar că ea e o tânără manechin, el un afacerist milionar. Să fie tot nesăbuinţă a tinereţii?
Ştiu, că am văzut prin ziarele româneşti. Dar nu cred că se poate compara!
V-aţi căsătorit de trei ori, însă nu aţi îmbrăcat niciodată rochia de mireasă. Cum s-a întâmplat asta?
Pentru că nu eram religioasă, nici eu, nici soţii mei. N-am ţinut niciodată la convenţii. Şi nici nu cred că m-ar aranja, cum se zice, o rochie de mireasă. (râde)
Aţi spus, în repetate rânduri, că umorul, arta şi iubirea sunt cele trei dimensiuni ale vieţii dumneavoastră. Credeţi că mai “prind” astăzi în aceeaşi formulă?
Da, mai funcţionează. Ce ne-am face, de exemplu, fără umor?!
Mai există loc de poezie în viaţa noastră atât de rapidă, atât de marcată de viteză?
Fireşte! Pentru că e o emanaţie naturală a speciei. Să nu uităm că de când s-a ivit pe Pământ omul a produs: fie desene în peşteră, fie cântece, dansuri… Adică există o parte creatoare a speciei umane pe care nu o poate opri nici o dictatură.
«Am mai mult talent în muzică»
Este ceva ce nu aţi făcut de-a lungul vieţii şi vă pare rău? Cum ar arăta o antologie a regretelor Ninei Cassian?
Asta e o întrebare complicată. Trebuie să mă gândesc mai mult. Dar pot să spun de pe acum că unul din regretele mele e că nu am urmărit compoziţia muzicală destul de asiduu. Pentru că eu cred că am mai mult talent în muzică decât în poezie. Dar asta rămâne între noi! (râde) A! În antologia regretelor intră şi cum m-am purtat cu Ion Barbu.
Nina Cassian a debutat editorial în anul 1947, cu volumul de versuri “La scara 1/1”. Începe să scrie şi literatură pentru copii, atrasă fiind de “posibilităţile evadării în fantezie şi candoare”. A realizat traduceri remarcabile şi a publicat peste 50 de cărţi de poezie, eseuri şi proză.
În 1985 e invitată în Statele Unite pentru a susţine un curs la New York University. Se stabileşte acolo, unde trăieşte şi în prezent. Casa din România i-a fost confiscată, iar cărţile i-au fost interzise şi retrase din biblioteci, până la căderea regimului Ceauşescu.
A lansat un volum pentru copii
Nina Cassian a lansat, zilele trecute, la Hotelul Intercontinental din Capitală, volumul pentru copii, “Povestea a doi pui de tigru numiţi Ninigra şi Aligru”. Cu această ocazie, scriitoarea le-a recitat celor aproape o sută de copii prezenţi la eveniment pasaje din carte şi le-a oferit autografe.
“Povestea numelor pe care le poartă personajele e simplă: Ninigra vine de la numele meu, iar Aligru de la cel al fostului meu soţ, răposat, cu care am fost măritată 36 de ani, Al.I. Ştefănescu”, ne-a mărturisit autoarea.
Citiţi în Libertatea de mâine cu ce mare scriitor român s-a mai iubit Nina Cassian