ComenteazăÎn continuare, puteți citi nu doar cinci mărturii despre alegeri grele, nopți nedormite sau succese obținute cu mult efort, ci o radiografie a unei societăți răvășite de război, dar care continuă să nu se predea.
Irina a rămas refugiată în Germania
Pe 24 februarie 2022, seara, Irina și familia ei au părăsit regiunea Odesa, cu destinația Germania. În nesiguranța primelor ore după invazia Rusiei în Ucraina, familia a ales să se mute, temporar, în Occident, unde se stabilise fratele soțului ei. Au plecat la drum cu inima grea. „N-am vrut să-mi las în urmă părinții, sora, prietenii și țara! Dar am înțeles că, pentru siguranța copiilor, trebuie să plec. Copiii n-ar trebui să vadă războiul”, povestea Irina pentru Libertatea anul trecut. Deși credea că va reveni acasă după nu mai mult de două săptămâni, astăzi o găsim pe Irina și pe familia ei tot în Germania. Fără un termen când vor reveni la Odesa.
„Cursul vieții noastre s-a schimbat fundamental începând cu 24 februarie 2022. În aprilie, am hotărât să reîncepem să ne trăim viața și să nu mai așteptăm ceva ce nici noi nu știam ce. Am început să învățăm limba germană, iar copiii noștri au început să meargă la școală. Învață la o școală ucraineană, dar învață și limba. Soțul meu a încercat să-și găsească un loc de muncă, iar noii noștri prieteni ne-au ajutat. În iunie a început munca.
Casa lor a devenit refugiu pentru o altă familie de ucraineni
Vorbim cu părinții noștri în fiecare zi. Încercăm să păstrăm legătura și cu celelalte rude și cu prietenii și, slavă Domnului, toți sunt în siguranță. Unii dintre prietenii noștri au spus că suntem trădători, pentru că «am fugit din țara noastră», dar noi știm că trebuie să fim aici, în Germania, acum. Ne este dor de casă, de familie, de prieteni, dar simțim nevoia să fim aici. Nu pot să explic.
La scurt timp de la sosirea în Germania, am aflat că sunt însărcinată. Ceva n-a mers bine și am pierdut copilul. Nu știu motivul – poate frica de război, poate lungul drum până în Germania, pe care l-am făcut cu fiica mea pe genunchi, poate pentru că am schimbat mediul. Nu știu. Cred că, în aceste 12 luni, acest copil a fost cea mai mare pierdere a noastră. Dar cu ajutorul lui Dumnezeu am trecut și prin asta.
În primele zile ale războiului, părinții mei s-au dus la casa noastră din regiunea Odesa și s-au asigurat că totul e în regulă. Într-o zi, sora mea mi-a propus să iau în considerare ca o familie din Nikolaev să stea în casa noastră, fără chirie, doar să trăiască și să fie în siguranță. Am găsit o familie, iar din aprilie locuiește la noi în casă. Ne bucurăm că am putut face asta.
„Planurile noastre se rezumă la «astăzi»”
Încă ne facem planuri, dar acum știm că ele se pot schimba în orice moment. Nu construim planuri pe termen lung, însă continuăm să visăm. Vrem să le oferim copiilor noștri o copilărie și o viață normale. Momentan, planurile noastre se rezumă la «astăzi».
Ne e doar de casă, în general, ne e dor de Ucraina. Ne e dor să ne întâlnim cu familia și cu prietenii. Nu i-am văzut de aproape un an, ceea ce e foarte mult, mai ales pentru copii. Își vedeau bunicii la fiecare trei luni, poate chiar mai des. Ne e dor de multe lucruri, dar încercăm să nu ne gândim la ele pentru că e greu.
Sperăm ca în curând războiul să se sfârșească. Asta e cea mai mare speranță a noastră și cel mai mare vis.
Știți, înainte de război, mereu așteptam ceva, așteptam ca ceva să se întâmple pentru ca viața să fie mai bună și mai fericită. Dar acum știu că aveam o viață grozavă și că ce aveam era suficient. Marea lecție este să nu aștepți – doar trăiește, bucură-te de viață, de familie, de timpul tău, pentru că toate aceste lucruri pot dispărea peste noapte.”
Activistul Oleksandr Reșetkov a ajuns în Parlamentul European
În prima zi a invaziei ruse în Ucraina, când tancurile Moscovei înaintau înspre Kiev, Oleksandr Reșetkov ne spunea tuturor: „Nu plecăm. Vom rămâne să ne protejăm țara”. Și s-a ținut de cuvânt. Activist pentru drepturile tinerilor, Oleksandr a continuat în aceste 12 luni de război să-și ajute conaționalii cu ce a putut – de la produse esențiale și mâncare la workshopuri.
„În primele zile ale invaziei am rămas în Kiev. Apoi, m-am mutat în vestul ţării pentru a ajuta la distribuirea ajutoarelor umanitare. În ultimul an, însă, am fost în mai multe regiuni din ţară: Kiev, Cernihiv, Herson și Dnipro, oraşul meu natal, care acum este în afara pericolului, dar complet distrus.
Și eu, la fel ca mii de alţi tineri, mă concentrez și pe distribuirea de ajutoare pentru forţele armate. Ne asigurăm nu doar că supravieţuim, dar şi că devenim mai puternici. Acest sentiment e foarte important acum în societatea noastră, în special în rândul tinerilor. Câtă vreme suntem privilegiaţi să trăim în Kievul liber sau în alte regiuni sigure, mulţumită forţelor armate, trebuie să ne gândim la viitorul şi la visurile noastre şi să le transformăm în acţiuni concrete.
Un loc sigur pentru tinerii strămutați
Viaţa mea s-a schimbat 100% de la începutul războiului. În ultimul an, mi-am schimbat complet priorităţile. Înainte de invazie, eram interesat de educaţia non-formală pentru tineri şi de diverse activităţi politice menite să le dea putere tinerilor, în special celor din zonele rurale. Întrucâtva, continui aceste activităţi, însă dintr-o altă perspectivă.
Acum, mă concentrez pe susţinerea tinerilor din teritoriile ocupate temporar. Ideea e să le asigur instrumentele necesare pentru ca ei să devină actori în societate și să-i ajut în procesul de reintegrare.
Pentru asta, am creat un program special, Aware Zone Youth Hub. Practic, e un hub special, în sud-vestul ţării, în Muncaci, un orăşel aflat lângă graniţa cu Slovacia, Ungaria şi România. Aici le oferim tinerilor sprijin psihologic şi consultanţă juridică pentru a accesa granturi şi pentru a-şi implementa proiectele. Pentru persoanele strămutate, care au nevoie să-şi schimbe documentele, să-şi găsească un loc de muncă, să închirieze un apartament, ajutorul nostru e esențial.
Încercăm, practic, să creăm o comunitate. De pildă, avem cursuri speciale pentru copiii strămutaţi din estul țării sau din regiunile ocupate temporar. Construim împreună cu ei periscoape pe care militarii le folosesc din tranşee.
„Am învățat cum să supraviețuiesc”
Îmi e greu să vorbesc despre cum mă afectează războiul. Am învățat să fiu confortabil cu situația asta. (Nu-mi place cuvântul ăsta, dar n-am găsit altul.) Am învăţat cum să supravieţuiesc, cum să stau câteva zile fără electricitate. Reuşesc să văd şi partea frumoasă dintr-o cină la lumina lumânării.
„Putin ne poate distruge infrastructura, dar nu şi felul în care gândim, curajul şi sentimentul de comunitate!”, e încurajarea pe care eu şi prietenii mei ne-o spunem adesea.
Suntem siguri că vom învinge şi că asta se va întâmpla în curând, iar această credinţă ne ajută să rămânem puternici.
Un elicopter deasupra Strasbourgului
Pe 9 mai, de Ziua Europei, am avut privilegiul de a le vorbi liderilor europeni, în cadrul Parlamentului European, la Strasbourg. I-am cunoscut acolo pe preşedinta Parlamentului European, Roberta Metsola, şi pe preşedintele Franţei, Emmanuel Macron.
Înainte de reuniune, în curtea Parlamentului European, am auzit un sunet de elicopter. Momentul a fost atât de straniu pentru mine! Am încercat să-i privesc pe toţi cei din jur, să înţeleg cum se simţeau ei în acele clipe, cum vor reacţiona. În timp ce eu eram foarte tensionat, mi-am dat seama că nimănui altcuiva nu-i păsa prea mult de sunetul acela, că erau relaxaţi.
Mi-am dat seama că dacă în urmă cu unul sau doi ani, şi eu mă simţeam la fel, acum, acel sunet îmi activează o traumă puternică.
Sigur că am şi eu propriile problemele psihologice şi sper că voi putea să le rezolv pe viitor. Dar în acel moment n-am vrut să le arăt asta. Ştiţi, indiferent de traumele noastre, încercăm să arătăm o imagine pozitivă despre ţara noastră, nu vrem să facem paradă cu durerea şi doliul nostru. Dimpotrivă, vrem să arătăm cât suntem de curajoşi şi să inspirăm oameni şi din alte ţări să ne urmeze exemplul.
Nu este un război între Ucraina şi Rusia, ci e un război între un regim fascist sovietic şi lumea modernă, liberă, pe care trebuie să o protejăm cu toată forţa noastră. De asta le port recunoştinţă şi sunt atât de mândru de prietenii mei, de milioanele de ucraineni care ne protejează cu arma în mână și de cei care vor să dezvolte societatea și economia. Propaganda e cel mai periculos instrument al Rusiei şi trebuie să fim uniţi pentru a-i face faţă.”
Tatiana a ajuns pe „lista neagră” a rușilor și a fugit din Melitopol
La jumătatea lunii martie 2022, după două săptămâni de ocupație rusească a orașului Melitopol, Tatiana era una dintre vocile curajului. Flancată de blindatele Moscovei, profesoara universitară nu s-a temut să strige în piața publică, alături de alte sute de ucraineni: „Aici noi suntem guvernul!” și „Moarte dușmanilor!”. Ce a motivat-o? „Uneori, mă tem pentru viața mea, dar mai frică îmi e să devin un sclav al Federației Ruse”, explica ea pentru Libertatea.
Melitopolul – situat în sud-estul Ucrainei, la Marea Azov – este în continuare sub ocupație rusă. Iar gesturile de frondă ale Tatianei au aruncat-o pe „lista neagră” a rușilor. Așa că profesoara, în vârstă de 46 de ani, a fost nevoită să-și părăsească locuința, pentru a-și salva viața. În prezent, o găsim cu statut de persoană strămutată intern, la Zaporojie.
„Războiul mi-a frânt inima. Nu mi-am văzut soțul și părinții de zece luni, locuiesc într-un hostel, nu în casa mea confortabilă, nu le pot preda studenților mei în sălile universității, pentru că a fost ocupată de ruși, nu mai pot grădinări – hobby-ul meu preferat. Am fost forțată să mă mut în Zaporojie, care se află foarte aproape de teritoriul ocupat de ruși și este adesea bombardat de ocupanți. Eu și fiica mea locuim într-un hostel din aprilie.
În fiecare zi mă afund în muncă, pentru a nu avea timp să-mi plâng de milă sau să mă gândesc la cele mai rele scenarii despre viitor.
Simt că am devenit mai vulnerabilă, dar și mai puternică. Mai vulnerabilă, pentru că în fiecare moment o bombă ne poate ucide pe mine sau pe cineva drag. Mai puternică, pentru că am învățat să privesc cu mai multă lejeritate perspectiva morții.
„Se pare că timpul a început numărătoarea inversă”
Orașul Melitopol arată de parcă s-a întors în anii 1990, când oamenilor le era frică de bandiți, de gangsteri și de alți criminali. Peste tot poți vedea propaganda rusă afișată pe panouri, la fel și pe rețelele sociale, în grupuri artificiale care prezintă ideologia rusă a vremurilor sovietice. Se pare că timpul a început numărătoarea inversă.
Soldații ruși merg în casele oamenilor, fac percheziții și, dacă găsesc ceva legat de Ucraina sau mesaje de la rudele lor care se află în teritoriile controlate de Ucraina, îi iau ostatici.
Oamenii nu mai pot cumpăra bunuri de calitate, alimente, iar cea mai critică este lipsa medicamentelor și a serviciilor medicale, deoarece majoritatea doctorilor au părăsit teritoriul pentru a nu trata soldații ruși. Nu există internet ucrainean, conexiune mobilă, radio și TV.
„Rușii au venit și ne-au furat toate visurile”
Îmi amintesc că fix înainte să izbucnească războiul plănuisem să ne reunim toată familia, să mergem la plajă sau la un picnic. Mulți ani nu va mai fi posibil să facem picnicuri în aer liber, pentru că rușii au minat toate zonele recreaționale.
Acum, majoritatea planurilor de viitor sunt legate de restabilirea relațiilor noastre post-război, de universitate, de a ne face din nou casa confortabilă și de a acorda mai multă atenție valorilor noastre reale. Cei mai mulți dintre ucraineni așteaptă cu nerăbdare victoria noastră asupra ocupanților. Acum victoria este singurul lucru care contează cu adevărat.
Fiica mea e studentă la una dintre universitățile din Harkov care a fost grav afectată de bombardamente, dar este un viitor arhitect, așa că sperăm că va putea contribui la restaurarea acesteia. Vedeți, o mulțime de visuri mici și mari ale tuturor ucrainenilor au fost distruse.
Când îmi amintesc de ale mele, încep să plâng: când mă gândesc la acele flori frumoase pe care le-aș fi crescut în grădina mea în această primăvară, când mă gândesc cum am fi sărbătorit ziua de naștere a fiicei mele în sânul familiei fericite… Dar rușii au venit, prefăcându-se că ne eliberează, și ne-au furat toate acele visuri.
„Răul este nesfârșit”
Sănătatea mea mintală, dar și a fiicei mele, a fost afectată grav. Ne facem tot timpul griji pentru rudele noastre, care ne lipsesc atât de mult, și ne este extrem de dor de casă. Psihicul nostru este afectat și de lipsa somnului normal, deoarece nu-mi amintesc ultima noapte liniștită. Ne trezim la fiecare alarmă de raid aerian, la fiecare sunet de explozii și la fiecare sunet de zbor al Shakhed-urilor (drone rusești, n.r.). Noaptea avem adesea coșmaruri. Ne simțim obosite tot timpul. În această iarnă, am apelat amândouă la medic pentru a ne trata sistemul nervos.
În acest război mi-am pierdut încrederea în justiția mondială. Întotdeauna am crezut că răul este pedepsit. Acum mă gândesc la multe evenimente tragice din istorie și înțeleg că răul este nesfârșit. Cel mai dificil este să văd cum unii oameni fac afaceri din vărsarea de sânge a altora.”
Angelina Kovtun nu se teme să viseze
Pentru Nikolaev, războiul a început în noaptea zilei de 26 februarie 2022. Încleștarea dintre ruși și ucraineni a continuat, brutal, până în aprilie, când forțele de ocupație au fost respinse în afara regiunii. Înainte de invazie, orașul-port de la Marea Neagră avea 500.000 de locuitori. Însă, după distrugerile provocate de bombardamente, în Nikolaev au mai rămas doar jumătate dintre oameni.
Tânăra Angelina Kovtun a fost unul dintre ei. În decembrie 2022, povestea pentru Libertatea ce înseamnă să treci iarna într-un oraș în care casa ți-a fost distrusă de război, nu există apă potabilă și penele de curent sunt la ordinea zilei. „Nu e o tragedie, totul va trece, totul se va repara. Important e să nu cădem în mâinile rușilor”, spunea tânăra, cu optimism.
La cei 23 de ani, Angelina vorbește despre război în limbajul generației Z: face videoclipuri și fotografii cu pagubele produse de ruși și le publică pe Instagram și YouTube.
„100.000 de oameni au revenit acasă”
„În fiecare seară, mă culc într-un adăpost antiaerian. În multe dimineți, mă trezesc la 5.00 din cauza sirenelor. Cu acest sunet pe fundal, încerc să fac meditație.
Orașul meu s-a aflat în stare critică încă de la începutul războiului. Era numit ultimul bastion defensiv din sudul Ucrainei. Școlile, universitățile și jumătate dintre spitale au fost bombardate și distruse. Dar nu renunțăm la luptă, vrem să trăim, așa că acum totul s-a redeschis și este apărat, pentru ca oamenii care se întorc în oraș să-și poată relua viața. În ultimele două luni, 100.000 de oameni au revenit acasă.
În sfârșit pot merge la o cafenea cu prietenul meu. Oamenii au început ușor, ușor să trăiască la fel ca înainte, ca niște ucraineni liberi și normali. Rușii încearcă să ne distrugă viețile, noi continuăm să le reclădim din ruine, oricât de greu ar fi.
„N-am fost niciodată o ucraineancă perfectă”
Eu sunt din sudul Ucrainei, teritoriu pe care Putin îl consideră rusesc. N-am fost niciodată o ucraineancă perfectă – am vorbit în rusă și am ascultat muzică rusească. Prin educație, prin călătorii și prin curiozitate ceva s-a schimbat în mine.
Înainte de război, am lucrat ca asistentă la biroul unui deputat și intenționam să-mi construiesc o carieră în politică. Dar acum, în timpul acestui infern, încerc în fiecare zi să-i ajut pe cei din jur – e tot ce mi-a rămas de făcut. Cineva te ajută pe tine azi, mâine tu ajuți pe cineva. Cred că umanitatea va vindeca această lume de fiecare dată.
„Fratele meu este ținut captiv de ruși”
Vizitez adesea orașele Herson și Harkov cu echipe de voluntari. Fac parte din echipa de sprijin pentru persoanele cu dizabilități. Ne sunăm în fiecare zi și de două ori pe lună ducem medicamente și alte lucruri necesare. Ultima dată când am fost în Herson, am fost atacați, iar acum nu mai văd foarte bine cu un ochi.
Ce am pierdut în acest război? Fratele meu este ținut captiv de ruși, mătușa mea a fost evacuată cu forța din regiunea Herson în Rusia, dar acum s-a întors acasă. Familia mea a fugit în Lituania și îmi lipsește foarte mult. Apartamentul meu din centrul orașului a fost distrus de bombardamente.
Nu-mi mai amintesc aproape nimic din viața mea de dinainte de război. Uneori, mă uit pe telefon la filmări din viața mea din trecut.
Angelina vrea să scrie o carte
După ce a izbucnit războiul, am simțit nevoia să merg la psiholog, să am o persoană care să mă asculte, dar pentru că a fost imposibil, am început să scriu și să postez pe Instagram. A fost ceva natural. Devenise insuportabil să țin totul în mine și am decis să împărtășesc bucăți din viața mea cu oamenii.
Comunitatea mondială vede clădiri și orașe distruse, dar nu prea vede ce se întâmplă în spatele fotografiilor: viața ruinată a familiilor, epuizarea fizică și psihică.
E greu să mă gândesc la viitor, dar cel mai mult îmi doresc ca fratele meu să fie eliberat din captivitate și Ucraina să câștige războiul. Când totul se va fi încheiat, am în plan să scriu o carte despre tot ce am trăit și am văzut în ultimul an și să mă înscriu la un program de masterat, care să mă ajute să devin avocat pentru drepturile omului.
Iran, Siria, Afganistan. Îi susțin pe oamenii din Iran, unde guvernul își ucide propriul popor. Mă rog pentru oamenii din Turcia și mă gândesc cum îi pot ajuta.
Îmi doresc enorm victoria țării mele, îmi doresc enorm să rămânem uniți. Nu vreau să ne învinovățim unii pe ceilalți sau să ne comparăm, ci să ne comportăm ca un tot unitar. În același timp, mi-e teamă că Rusia nu ne va lăsa niciodată în pace, mi-e teamă să nu mă pierd pe mine în tot acest tumult.
Sunt tentată să spun că acest război mi-a distrus toate visurile. Dar nu, nu le voi permite să-mi fure visurile. Voi continua să visez. Nu mă aștept ca oamenii să mă înțeleagă, știu că se petrec multe tragedii în lumea asta.”
Știu că doar eu sunt responsabilă pentru realitatea mea și voi face tot ce-mi stă în putință pentru a nu ceda, indiferent de împrejurare. Iubesc viața și nu plănuiesc să mor nici în seara asta.
Pentru profesorul Yevhen Mahda, fiecare zi e o luptă
Când Europa încă dezbătea închiderea principalelor canale media rusești – Sputnik și Russia Today –, profesorul universitar Yevhen Mahda explica ce a însemnat pentru ucraineni combaterea războiului hibrid dus de Rusia. Aflat în continuare la Kiev, profesorul încă este preocupat de evoluțiile războiului și de felul în care interacționează cu studenții săi.
„În prima lună după invazie, procesul educațional a fost forțat să ia o pauză, după care s-a adaptat circumstanțelor. Studenții noștri s-au împrăștiat în toată Europa, însă ne-am continuat cursurile virtual. Dar au existat cazuri când nu am putut face conexiunea, din cauza absenței electricității – fie în cazul profesorilor, fie al elevilor.
S-a schimbat și procedura de admitere în universități, dar nu ne lipsesc bobocii sau masteranzii. Totuși, înțeleg că situația se va putea schimba, probabil, în anii următori, pentru că milioane de cetățeni ai Ucrainei au fost nevoiți să plece în diferite țări ale lumii.
Kievul trăiește
Războiul a schimbat multe, însă nu totul. Familia mea – soția și cele trei fiice – erau în Ternopil (în vestul Ucrainei, la nord de Cernăuți, n.r.) în perioada februarie-mai. Eu am rămas în Kiev. Acum, suntem toți în Kiev. Rutina noastră zilnică include alarme antiaeriene, pene de curent și oprirea periodică a apei la robinete. Mulți dintre prietenii și colegii mei au ajutat Forțele Armate ale Ucrainei, iar unii dintre ei încă mai luptă. Lângă casa noastră au căzut resturi dintr-o rachetă, dar, pentru Kiev, asta nu e de mirare.
Viața orașului s-a schimbat enorm de la începutul invaziei. Kievul a început să semene cu un arici făcut ghem, cu spinii în afară. Dar după ce invadatorii au fost alungați, capitala Ucrainei a revenit, treptat, la viața normală. Acum, metrourile și alte forme de transport public funcționează, iar cea mai mare parte a magazinelor sunt deschise.
În ce privește spiritul Kievului, evenimentele din ultima perioadă au arătat că ucrainenii sunt o națiune de războinici, capabili să-și apere Patria Mamă. Uneori, pare că orașul are o istorie de o mie de ani îmbrăcată în camuflaj pixelat, precum uniformele militare ale Forțelor Armate. Dar Kievul este viu și continuă să fie capitala Ucrainei.
24 februarie, o zi cât un an
Sincer să vă spun, n-a fost vreun moment în care să-mi iau un răgaz și să mă gândesc la ce am pierdut în război. Sunt năpădit de gânduri, impresii, și iar gânduri. Uneori mi se pare că 24 februarie e o zi întreagă care durează cât un an. Dar cu toții ne-am schimbat de atunci, este evident. În Kiev, pe de o parte, toate locurile emblematice au rămas intacte, dar pe de altă parte, o rachetă rusească a aterizat într-un parc din apropiere de Universitatea Taras Șevcenko, unde am studiat și unde predau.
În război am pierdut o rudă mai îndepărtată, care a murit pe front. În plan personal, principalul lucru pe care l-am pierdut este posibilitatea de a-mi face planuri cu câteva zile în avans. Trăim într-un perpetuu sentiment de nesiguranță. Multă vreme, nu am avut posibilitatea să citesc cărți, însă am revenit la acest obicei. Și sper că voi putea să și scriu cărți, așa cum am făcut-o înainte de 2022.
Cred în victoria Ucrainei, n-am niciun dubiu că vom câștiga. Iar această convingere se bazează pe un fapt simplu: cetățenii Ucrainei, cu armele în mâini, au dovedit că țara nu le este indiferentă.
Nu-mi doresc ca războiul să se prelungească, dar înțeleg că suntem în conflict cu un adversar periculos și puternic. Dar, vedeți, noi n-avem altă scăpare, trebuie să câștigăm. Pentru că Rusia a devenit personificarea răului pe Pământ, iar Ucraina trebuie să-l pună la locul lui.
Principala lecție a acestui an e simplă: viața continuă, zi de zi, iar tu trebuie să trăiești și să învingi, pur și simplu, zi de zi, atât acasă, cât și la locul de muncă.”