Cine a fost Carol I, primul rege al României

Cea mai lungă domnie din istoria României

De asemenea, sub conducerea sa, România a înregistrat succese remarcabile, reușind să-și consolideze poziția ca un jucător important în regiune. Carol I a fost un monarh cu o viziune clară, un lider incontestabil, capabil să transforme țara într-un stat stabil și respectat pe plan internațional.

Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen s-a născut la 20 aprilie 1839, în orășelul Sigmaringen din sud-vestul Germaniei. Pe numele său complet Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen, viitorul rege al României a fost cel de-al doilea fiu al prinţului Karl Anton, guvernatorul provinciei Rhenania, şi al prinţesei Joséphine Frederica Luise de Baden. Dinastia Hohenzollern-Sigmaringen era una dintre cele mai vechi și mai respectate case princiare din Europa, fiind înrudită cu Casa regală a Prusiei şi cu multe alte familii domnitoare de pe Bătrânul Continent.

Părinții i-au dat lui Carol o educație militară, tipică pentru un prinț european, fiind instruit în științe militare, istorie, geografie și drept, potrivit Enciclopediaromâniei.ro. A fost domnitorul Principatelor Române și mai târziu regele României, domnia sa întinzându-se pe durata a 48 ani, cea mai lungă din istorie. În timpul domniei sale țara noastră şi-a câștigat independenţa față de Imperiul Otoman, a devenit monarhie constituţională şi, totodată, s-au pus bazele consolidării statului român modern.

Recomandări

Cât a costat nesimțirea lui Iohannis

Carol I este considerat de mulți istorici cel mai mare om de stat pe care l-a avut România deoarece regimul politic pe care l-a promovat a asigurat țării dezvoltarea pe o linie democratică şi demararea unui amplu proces de modernizare.

Carol I, voluntar în armata Prusiei

Când era copil, Carol a avut o guvernantă franceză, domnişoara Picard, şi un consilier ecleziastic, Emele. El a urmat cursurile unei școli elementare din Dresda, după care a absolvit Şcoala de cadeţi din Münster şi Şcoala de artilerie şi geniu din Berlin. A mai studiat cursuri de literatură franceză şi istorie a artei la Universitatea din Bonn. În armata germană a fost sublocotenent de dragoni la Münster și locotenent secund în cadrul regimentului II de artilerie al Gărzii prusace.

În 1857, principele Carol a participat alături de tatăl său la manevrele Diviziei 14 din Schweidnitz (orașul polonez Swidnica de azi). Anul următor s-a întors la Berlin ca să urmeze studii politice. În 1861 a călătorit în Portugalia, Franța și Belgia, după care a vizitat Algeria și Spania.

După alți doi ani avea să ajungă la Paris, iar în 1864 se alătura ca voluntar trupelor prusace în războiul purtat împotriva Danemarcei, luând parte la asediul cetăților Fredericia – cea mai puternică fortăreață daneză – și Dybbøl. Aceste experiențe l-au ajutat să dobândească o pregătire solidă atât din punct de vedere militar, cât și politic, care aveau să-i fie de folos în Războiul ruso-turc de mai târziu. În 1866 a fost înaintat la gradul de căpitan, relatează site-ul Casamajestățiisale.ro.

Recomandări

Problema accesului facil la locuințe în România. Vincze Enikő, activistă pentru dreptate locativă: „Gradul de profitabilitate contribuie masiv la creșterea permanentă a prețurilor” | Interviu

Carol I, rudă cu Napoleon al III-lea

După abdicarea forțată a lui Alexandru Ioan Cuza, în urma unei lovituri de stat în 1866, România se afla într-o criză politică acută, iar elitele politice românești căutau un nou conducător care să aducă stabilitate și să consolideze statul. Au avut loc mai multe consultări între Ion Bălăceanu, reprezentantul Locotenenței domnești la Paris, și Napoleon al III-lea, fără de care nu se petrecea nici o mutare semnificativă pe continent. Prin mama sa, Josephine de Baden, Carol I se înrudea cu Claude de Beauharnais, cumnatul primei soţii a lui Napoleon.

Împăratul francez agrea ideea ca la Bucureşti să domnească o rudă îndepărtată, chiar dacă era un ofiţer prusac. I.C. Brătianu, un exponent al revoluției de la 1848, a fost trimis de urgență la Düsseldorf pentru a obţine consimţământul venirii în România din partea tânărului principe, a familiei sale şi a regelui Prusiei Wilhelm I.

Prințul se afla acasă, în permisie, pentru că era Vinerea Paștilor. După nici trei săptămâni, Carol era anunțat printr-o telegramă că fusese ales domnitor al Principatelor Unite Române cu drepturi ereditare, în urma plebiscitului desfășurat între 2/14 și 8/20 aprilie 1866. Coincidența a făcut ca, pe 20 aprilie, acesta să devină domnitor fix în ziua în care împlinea 27 de ani. O săptămână mai târziu, noua Adunare Constituantă a votat aproape în unanimitate aducerea Principelui Carol pe tronul României, mai precizează sursa citată anterior.

Recomandări

Cine a ucis-o pe Geanina? Singurul suspect din anchetă, un profesor de istorie, a fost achitat definitiv, din lipsă de probe

Carol I, venirea în România

Carol I nu era familiarizat cu România, o țară aflată la periferia Europei, însă înțelegând importanța misiunii sale, a acceptat imediat provocarea. Noul domnitor român a venit în secret în țara de adopție pentru a evita conflicte diplomatice, traversând Austria și Imperiul Otoman, până la granița română.

Cu un paşaport fals, principele a călătorit pe traseul Augsburg – Munchen – Salzburg – Viena – Pesta – Timişoara – Baziaş – Turnu Severin, la capătul unei călătorii plină de peripeții care a durat trei zile. Vaporul cu care călătorea Carol I alături de Brătianu a trecut prin Porțile de Fier la 8 mai 1866, iar în după-amiaza aceleiași zile a văzut pentru prima dată drapelul românesc fluturând la Turnu Severin.

Principele Suveran a intrat în capitala țării pe 10 mai 1866, fiind primit cu entuziasm de popor. În acel an avea să fie adoptată, în unanimitate, Constituţia ţării, pe care Carol I a promulgat-o a doua zi. Inspirată din modelul belgian, aceasta a fost cea dintâi Constituție românească întocmită de reprezentanții legitimi ai națiunii române.

Primul principe străin din istoria țării

Elita politică românească reușea să împlinească vechea dorință de a aduce pe tron un principe străin, capabil să unească Moldova cu Țara Românească, să pună capăt rivalităților dintre vechile familii domnitoare, să modernizeze țara și să-i confere prestigiu internațional. La Mitropolie a fost oficiată o slujbă în cinstea sa, iar apoi Carol a primit cheile orașului București.

El a depus jurământul de credință în fața Adunării Constituante și a fost proclamat domnitor al Principatelor Române. Carol a rostit următorul legământ: „Ales de către naţiune Domn al românilor, mi-am părăsit fără a sta la îndoială, şi patria, şi familia, pentru a răspunde la chemarea acestui popor care mi-a încredinţat destinele sale. Punând piciorul pe acest pământ sacru, eu am devenit român. Acceptarea plebiscitului îmi impune, o ştiu, mari datorii. Sper că îmi va fi dat să le duc până la capăt. Vă aduc o inimă credincioasă, cugetări drepte, o voinţă tare de a face binele, un devotament fără margini către noua mea patrie şi acel neînvins respect către lege, pe care l-am cules în exemplul alor mei. Cetăţean astăzi, mâine, de va fi nevoie, soldat, eu voi împărtăşi cu voi soarta cea bună ca şi pe cea rea”.

Înalta Poartă a emis firmanul de învestitură al domnitorului Carol în noiembrie 1866. Un an mai târziu, la 3/15 noiembrie 1869, Carol I se căsătorea, la Neuwied, cu principesa Elisabeta de Wied, cunoscută mai târziu sub pseudonimul literar „Carmen Sylva”, datorită pasiunii sale pentru poezie și literatură. Cuplul a avut un singur copil, pe Maria, care, în 1874, s-a îmbolnăvit de scarlatină şi a murit. Asta însemna că tronul României nu avea un moștenitor direct.

Amenințarea numită „Republica de la Ploiești”

Primii ani ai domniei au fost dificili, Carol I având de înfruntat un episod mai puțin cunoscut, dar semnificativ. O conspirație republicană, care a avut loc în august 1870 și care în istorie este cunoscută sub numele de „Republica de la Ploiești”, a fost o încercare nereușită de revoltă anti-monarhică, condusă de liberalii radicali care doreau să răstoarne monarhia și să proclame o republică.

Viața politică din acea perioadă era una extrem de agitată și de tensionată și a fost marcată de zeci de schimbări de guverne şi de remanieri ministeriale, în timp ce corpurile legiuitoare au fost dizolvate de şase ori până în 1871. În acest context, Carol I s-a gândit să abdice. Cel care a insistat să nu facă acest pas a fost cancelarul prusac Otto von Bismarck, care l-a convins să rămână.

În schimb, domnitorul român a cerut un guvern puternic, care să susțină legea finanțelor și să schimbe atitudinea Adunării, care își manifestase în repetate rânduri ostilitatea față de el. Conservatorii i-au făcut pe plac și i-au dat un guvern, condus de Lascăr Catargiu, care a acţionat energic pentru restabilirea ordinii.

Proclamat rege la 10 mai 1881

În timpul domniei lui Carol I, România și-a câștigat independenţa faţă de Imperiul Otoman în urma Războiului de Independență de la 1877-1878, iar domnitorul a jucat un rol esențial în coordonarea armatei române în luptele decisive împotriva turcilor. Independența a fost proclamată la 10 mai 1877, România devenind, astfel, un stat suveran, recunoscut oficial de către Marile Puteri cu ocazia Congresului de la Berlin.

După obținerea independenței, România a fost proclamată regat la 26 martie 1881, iar domnitorul Carol I (Alteţă Regală din 1878) devenea primul rege al țării. Încoronarea a avut loc la 10 mai în același an, în cadrul unei ceremonii pe Dealul Mitropoliei, se mai arată pe site-ul Casamajestățiisale.ro. Coroana regelui a fost fabricată din oţelul provenit de la un tun capturat în luptele de la Plevna din 1877, iar cea a reginei a fost realizată din aur.

Cine a fost succesor la tron?

Carol I și Elisabeta nu a mai avut copii după moartea fiicei lor, astfel că nu exista un succesor clar determinat la tron. Pentru a asigura stabilitatea şi continuarea dinastiei de Hohenzollern-Sigmaringen s-a reglementat și această problemă. Astfel, articolul 83 din Constituţia României prevedea ca succesiunea tronului să fie încredinţată coborâtorilor pe linie bărbătească începând de la cel mai în vârstă dintre fraţii săi sau coborâtorilor acestora. Atât principele Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen, fratele mai mare al lui Carol I, cât şi fiul cel mare al acestuia au refuzat tronul.

Astfel, regele Carol I l-a desemnat ca moștenitor al tronului pe Ferdinand, cel de-al doilea fiu al lui Leopold. Noua linie succesorală a fost statuată prin „Pactul de familie” semnat la 18 mai 1881. Tânărul principe s-a stabilit definitiv în România pentru a se familiariza cu realitățile din țară. La început, el a avut o relație romantică cu Elena Văcărescu, domnișoară de onoare a reginei Elisabeta. Căsătoria dintre cei doi nu a fost posibilă din cauză că Statutul Casei Regale impunea ca membrii familiei să se căsătorească exclusiv cu persoane din familii domnitoare străine. În acest context, Ferdinand s-a retras la Sigmaringen, iar Elena a ales calea exilului. În cele din urmă, în decembrie 1892, principele s-a căsătorit cu principesa Maria de Edinburgh, nepoata reginei Victoria a Marii Britanii, cu care a trăit sub tutela autoritară a regelui Carol I.

Tratatul de la Viena

La 25 august 1883, Carol I a inaugurat Castelul Peleş din Sinaia, iar în 1891 a pus bazele Fundaţiei Universitare „Regele Carol I”, în prezent Biblioteca Centrală Universitară „Regele Carol I”, al cărei edificiu a fost inaugurat în martie 1895. Regele Carol I de Hohenzollern și guvernul condus de I.C. Brătianu au semnat, la 18/30 octombrie 1883, la Viena, un tratat secret politico-militar cu Austro-Ungaria, la care au mai aderat Germania și Italia. Acest tratat trebuia activat doar în cazul în care Rusia imperialistă ar fi atacat unul dintre membrii tratatului.

De asemenea, pactul marca, între altele, ieșirea României din izolarea politică, prevenirea unei posibile înțelegeri între Imperiul Austro-Ungar și Rusia în detrimentul său, obținerea unei garanții de securitate împotriva ambițiilor hegemonice ale Rusiei, consolidarea poziției României și a dinastiei de Hohenzollern în Europa de sud-est. Germania și Austro-Ungaria le considerau un important factor de stabilitate în această regiune, dar și un beneficiu economic pe piața Europei Centrale, conform enciclopediaromâniei.ro. Tratatul a fost valabil până la 14/27 august 1916, când România a intrat în Primul Război Mondial de partea Antantei.

Pacea de la București

În contextul agravării situației politice din Balcani, regele Carol I a sprijinit, în perioada 1912-1913, politica de neutralitate promovată de guvernul condus de Titu Maiorescu, în timpul primei crize balcanice, și menținerea status quo-ului în regiune. La 28 iulie 1913, în timpul celui de-al doilea război balcanic, a fost semnat Tratatul de Pace de la București, prin care Bulgaria se angaja să cedeze României sudul Dobrogei (Cadrilaterul), o regiune cu o suprafață de 7.726 km² care includea județele Durostor și Caliacra, delimitate de linia Turk-Smil-Ekrene. Acesta a fost un moment semnificativ pe plan internațional, fiind prima pace decisă de state mici, fără intervenția Marilor Puteri. Totodată, relațiile româno-austro-ungare s-au deteriorat, ducând la o apropiere mai mare de Franța, Rusia și Marea Britanie, membre ale Antantei.

Sfârșitul domniei lui Carol I

Carol I s-a aflat pe tronul României până în 1914. Primul rege al tuturor românilor a trecut la cele veșnice la 27 septembrie/10 octombrie 1914, la vârsta de 75 de ani, cu puțin timp înainte ca România să intre în Primul Război Mondial. El a fost înmormântat la Biserica Episcopală de la Curtea de Argeș, acolo unde, doi ani mai târziu, avea să fie îngropată și soția sa Elisabeta. Carol I a lăsat în urma sa un stat modern, cu instituții solide și cu o infrastructură în plină dezvoltare, fiind considerat de mulți unul dintre părinții fondatori ai României moderne. A fost primul monarh din dinastia Hohenzollern-Sigmaringen al cărei nume avea să se transforme, începând cu succesorul său Ferdinand I, în Casa Regală de România, o dinastie care a condus țara până la proclamarea Republicii Populare Române, în 1947.

Foto: Shutterstock.com

Urmărește-ne pe Google News

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro