ComenteazăCuprins:
Cine a fost Dimitrie Cantemir
Dimitrie Cantemir s-a născut la data de 26 octombrie 1676 într-o familie de răzeși săraci din satul Silişteni, în ţinutul Fălciului (n.n. – astăzi comună vasluiană care îi poartă numele). A fost cel de-al doilea fiu al serdarului Constantin, cel care în 1685 avea să fie numit domn al Moldovei cu ajutorul lui Şerban Cantacuzino, domnul Ţării Româneşti, şi al jupânesei Anița Bantăş, care descindea dintr-un personaj vestit în aristocrația moldovenească, și anume Ioan Tăutu, mare logofăt din timpul domniei lui Ștefan cel Mare. Preocupat de educația fiului său, Constantin l-a adus la Iași pe cărturarul Ieremia Cacavela, care studiase în Germania și care era familiarizat cu scrierile filosofului Van Helmont, potrivit Wikipedia.
Cum a ajuns ostatic la Constantinopol
A fost domnitor al Moldovei în două perioade, în 1693 şi, respectiv 1710-1711, și, totodată, cărturar, umanist, enciclopedist, istoric, filosof, om politic şi scriitor român. Conform tradiției acelor vremuri, viitorul voievod a fost trimis la Constantinopol în 1688 pe post de capuchehaie, adică garant al fidelității tatălui său pe lângă Înalta Poartă, înlocuindu-l pe fratele lui mai mare Antioh, devenit ulterior domn al Moldovei. Dimitrie a studiat zece limbi străine, între care greaca, latina, slavona, turca, araba și persana, precum și filosofie, istorie, teologie și științele exacte la Academia Patriarhiei Ortodoxe cu cei mai mari profesori greci și turci ai vremii.
Prima domnie a durat trei săptămâni
Între anii 1691 și 1693 a trăit la curtea domnească a tatălui său și a manifestat un interes deosebit pentru viaţa politică încă din copilărie, de pe când Constantin Cantemir a urcat pe tronul Ţării Moldovei (1685). Dimitrie Cantemir a fost domnitor al Moldovei în două perioade distincte.
La 13 martie 1693, cu două săptămâni înainte de moartea tatălui său, Dimitrie a fost ales domnitor al Moldovei, însă turcii nu l-au confirmat. Cronicile vremii îl atestă în scaunul domnesc doar trei săptămâni, între lunile martie și aprilie 1693. Asta pentru că, deşi era susţinut de unii mari boieri precum Iordache Ruset sau Lupu Bogdan, care și-ar fi dorit să profite de tinereţea voievodului pentru a-l subordona intereselor sale, Înalta Poartă nu l-a îmbrăcat cu caftan domnesc şi, prin urmare, a fost nevoit să renunţe la tron și să se întoarcă la Constantinopol pentru a-și continua studiile. De-a lungul vieții, el a manifestat o dorință uriașă de a scăpa Moldova de sub dominația otomană și de a-i asigura o poziție mai puternică pe scena est-europeană.
Rivalitatea cu Constantin Brâncoveanu
În primii ani de domnie a fratelui Antioh, Dimitrie s-a aflat la Constantinopol, ceea ce i-a permis să se învârtă în cercurile politice și diplomatice ale curții otomane. În acest fel, era la curent cu relațiile internaționale și cu politica în imperiu, în țările europene și în țările române. În 1699, Cantemir s-a căsătorit cu Casandra, fiica fostului domn muntean Șerban Cantacuzino, iar acest eveniment avea să aibă o influență directă asupra relațiilor politice dintre Țara Românească și Moldova.
În calitate de ginere al lui Cantacuzino, Dimitrie Cantemir a revendicat tronul țării vecine. Această situație afecta în mod direct interesele lui Constantin Brâncoveanu, pe atunci domnitor al Țării Românești, care își apăra în mod firesc poziția împotriva tuturor rivalilor. Rivalitatea și neîncrederea reciprocă dintre Cantemir și Brâncoveanu au persistat o lungă perioadă de timp, iar aceste tensiuni s-au reflectat și în unele dintre viitoarele opere ale lui Cantemir.
Faptul că s-a aflat în cercurile elitei otomane din Constantinopol i-a permis viitorului domnitor să dobândească experiență politică și militară în câteva campanii militare ale otomanilor, inclusiv în bătăliile de la Petrovaradin și Zenta din 1697. Înfrângerea grea suferită de oștile sultanului Mustafa al II-lea în fața armatei austriece l-a făcut pe Cantemir să se convingă de faptul că Imperiul Otoman era în plin declin, conform Academiei de Științe a Moldovei (ASM).
A doua domnie și exilul în Rusia
Cea de-a doua domnie alui Dimitrie Cantemir a început în anul 1710, în contextul unei alianțe cu Imperiul Rus, care era condus de țarul Petru cel Mare. La acea vreme, Cantemir era cunoscut la curtea otomană, dar ambițiile sale naționale l-au determinat să colaboreze cu imperiul țarist în încercarea de a elibera Moldova de sub dominația otomană.
Principala misiune era aceea de a-l supraveghea pe Brâncoveanu, care era bănuit de neloialitate față de Imperiul Otoman. Astfel, el a încheiat la Luțk un tratat cu Imperiul Rus, care stipula și că tronul Moldovei urma să fie ţinut de către Cantimireşti şi protejat de către ruşi (atâta timp cât moldovenii nu intrau în conflict cu interesele ruseşti din Balcani).
În acest context, Cantemir a sprijinit armata rusă în bătălia de la Stănilești din iulie 1711. Oastea lui Petru I a pierdut însă lupta, iar țarul a fost constrâns să semneze Pacea de la Vadul Hușilor. Prima condiţie a fost extrădarea lui Cantemir la cerinţa lui Cerchez-paşa, emisarul marelui vizir Baltacı Mehmet Pașa.
De asemenea, pierderea acestei bătălii a însemnat sfârşitul domniei lui Cantemir, care a fost nevoit să se refugieze în Rusia împreună cu familia sa, unde și-a petrecut restul vieții în mijlocul preocupărilor intelectuale, aflăm de pe Enciclopediaromâniei.ro.
Unde și-a trăit ultimii ani din viață
Pentru a-l recompensa pentru sprijinul acordat, țarul i-a oferit protecție și mai multe proprietăți, inclusiv un domeniu feudal, satul Dmitrievka, situat în regiunea Harkov (n.n. – Ucraina de azi). La 1 august 1711 a fost investit cu titlul de „Principe Serenissim al Rusiei”, iar în 1713 s-a mutat împreună cu familia sa la Moscova.
Pe 11 mai în același an, soția sa, Casandra, a murit, iar cinci ani mai târziu, Dimitrie Cantemir s-a recăsătorit cu prințesa Anastasia Trubețkoi, țarul și țarina fiind nașii celor doi. Evenimentul a fost marcat de renunțarea lui Cantemir la portul oriental și adoptarea modei occidentale impusă de Petru cel Mare, inclusiv prin raderea bărbii.
În 1718, printr-un ordin al lui Petru I, fostul domnitor al Moldovei a fost numit membru al Senatului Rusiei. La scurt timp după aceea l-a însoțit pe țar într-o expediție la Marea Caspică și în Caucaz, prilej cu care a scris proclamații în limbile populațiilor din Caucaz și Persia. În 1722 a călătorit pe Marea Caspică și a participat la bătălia de la Derbent și la cucerirea orașului Baku.
Boala de care suferea s-a agravat în timpul campaniei militare din 1723, fiind forțat să se întoarcă la reședința sa din Dimitrovka. Enciclopediaromâniei.ro mai scrie că, în seara zilei de 21 august 1723, Dimitrie Cantemir a încetat din viață la domeniul de la Dmitrievka.
El a fost înmormântat în Rusia, iar în 1935 osemintele sale au fost aduse în România, fiind depuse la Biserica Domnească Trei Ierarhi din Iași. Pe lespedea raclei sale sunt scrise următoarele cuvinte: „Aici, întors din lunga și pre greaua pribegie înfruntată pentru libertatea țării sale, odihnește Dimitrie Cantemir, domn al Moldovei”.
Cele mai importante opere scrise de Dimitrie Cantemir
Dimitrie Cantemir a fost nu doar un domnitor de vază, ci și un om de litere de o erudiție remarcabilă. El a lăsat în urmă o operă vastă, care include lucrări despre istoria românească și otomană, filozofice, geografice și muzicale.
Cea mai cunoscută dintre acestea este „Historia Incrementorum atque Decrementorum aulae Othomanicae” (n.n. – Istoria creșterilor și descreșterilor Curții Othmanice). De asemenea, el a fost pasionat de cultura și religia turcești, motiv pentru care a conceput un sistem de notație muzicală, bazată pe litere și cifre arabe, care a funcționat în cultura muzicală turcească până la mijlocul secolului al XIX-lea.
De asemenea, el a scris o sinteză cuprinzătoare a credințelor și practicilor religioase islamice. O altă lucrare de mare valoare este „Descriptio Moldaviae”, în care a dezvoltat aceeași concepție de natură politică pe care o promovase și pe vremea când fusese voievod. În semn de recunoaștere a acestei opere, la recomandarea lui Gottfried Wilhelm Leibniz, unul dintre cei mai importanți gânditori ai acelor vremuri, Cantemir devenea membru al Academiei din Berlin, în 1714.
Campania țarului Petru I împotriva Persiei a fost sursa de inspirație a ultimei scrieri a lui Cantemir, intitulată „Collectanea Orientalia. Princips Demetrii Cantemiri variae schedae et excerpta e autographo descripta”. Este un volum de însemnări cartografice și arheologice și note cu privire la moravurile orientale și folclor. Fostul domnitor a mai scris „Vita Constantini Cantemirii, cognomento Senis, Moldaviae principis” (1720), „Sistema religiei mahomedane” (1722) și „Hronicul vechimei a româno-modlvo-vlahilor” (1719-1722), această din urmă operă fiind tradusă din latină în română de Cantemir, potrivit Eurodidactica.ro.
Foto: Shutterstock.com
Vezi şi cine a fost Alexandru cel bun!