2 comentariiCuprins:
Cine a fost Ferdinand I
Ferdinand I, cunoscut sub titlul de „Întregitorul” și „Ferdinand cel Loial”, s-a născut la 24 august 1865, la castelul Sigmaringen, în Germania, sub numele de Ferdinand Viktor Albert Meinrad de Hohenzollern-Sigmaringen. A fost cel de-al doilea fiu al principelui Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen (1835-1905), pretendent la tronul Spaniei, şi al Infantei Antonia a Portugaliei, principesă de Bragança şi de Saxa-Coburg-Gotha (1845-1913).
Ferdinand a fost cel de-al doilea rege al României, domnind timp de 13 ani, între 1914 și 1927. El i-a succedat la tron unchiului său după tată, regele Carol I, domnitorul Principatelor Române (1866-1881) și primul rege al României (1881-1914). Ferdinand și-a petrecut copilăria și tinerețea la reședința familiei din Sigmaringen, acolo unde a absolvit școala de ofițeri din Kassel, în 1885, și a fost numit sublocotenent în Regimentul 1 al Gărzii Prusace.
Potrivit enciclopediei online Wikipedia, el a studiat trei semestre la Universitatea din Leipzig și a urmat cursurile Școlii superioare de știinţe politice şi economice din Tübingen, până la începutul anului 1889, când a fost nevoit să se mute în România. În timpul școlii, el a dovedit un talent deosebit în învățarea limbilor străine, însușindu-și franceza, engleza și rusa. Simultan, a urmat cursuri de limba, literatura şi istoria României cu profesorul Vasile D. Păun, fost director al liceului Gheorghe Lazăr din București, care fusese trimis de regele Carol I.
Pactul de Familie de la 1881
Regele Carol I al României şi soția sa, regina Elisabeta, au avut o fetiţă, principesa Maria, care s-a născut la 27 august 1870. Aceasta a murit, însă, răpusă de scarlatină, când încă nu împlinise patru anișori. Cuplul regal nu a mai avut copii după această tragedie, iar asta însemna că Suveranul român nu avea un moștenitor direct la tron.
Pentru a asigura stabilitatea şi continuarea dinastiei de Hohenzollern-Sigmaringen, în 1881 s-a reglementat problema succesiunii la tron. Astfel, articolul 83 din Constituţia României prevedea ca succesiunea tronului să fie încredinţată coborâtorilor pe linie bărbătească începând de la cel mai în vârstă dintre fraţii săi sau coborâtorilor acestora. Atât principele Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen, fratele mai mare al lui Carol I, cât şi fiul cel mare al acestuia au refuzat tronul. În aceste condiții, Carol I l-a desemnat ca moștenitor al tronului pe Ferdinand, cel de-al doilea fiu al lui Leopold.
Noua linie succesorală a fost statuată prin așa-numitul Pact de Familie semnat la 18 mai 1881, potrivit Enciclopediaromâniei.ro. Principele Ferdinand a vizitat pentru prima oară România în același an, atunci când l-a însoțit pe tatăl său Leopold la ceremonia de încoronare a lui Carol I. La 18 martie 1889, Ferdinand I a fost proclamat în mod oficial moștenitor al tronului și a primit titlul de „Alteța Sa Regală Prințul Moștenitor al României”. Ulterior Ferdinand, a mai vizitat România în 1883, 1885 și 1886, singur sau împreună cu fratele lui cel mare, Carol.
Cum a cunoscut-o pe Maria de Edinburgh
Deși era german la origine, Ferdinand I și-a asumat treptat identitatea românească. Tânărul principe s-a stabilit definitiv în România în aprilie 1889 și a început să se familiarizeze cu realitățile diverse ale țării noastre. La început, el a avut o relație romantică cu Elena Văcărescu, domnișoară de onoare a reginei Elisabeta, însă relația celor doi a fost curmată din fașă de regele Carol I.
Ferdinand și iubita lui deveneau victime ale unui complex balet politic și diplomatic al căsătoriilor între monarhii europeni de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Astfel, căsătoria dintre cei doi nu a fost posibilă din cauză că Statutul Casei Regale impunea ca membrii familiei să se căsătorească exclusiv cu persoane din familii domnitoare străine. În acest context, Ferdinand s-a retras în orașul natal Sigmaringen, în timp ce Elena a ales calea exilului.
Casa Regală a României a început căutarea unei partide pentru prințul de coroană, care era menită să asigure viitorul dinastiei de Hohenzolern. În cele din urmă, Ferdinand a cunoscut-o pe principesa Maria de Edinburgh, nepoata reginei Victoria a Marii Britanii, cu care se va logodi în vara anului 1892. În noiembrie, regele Carol I a făcut o vizită la Londra și la Windsor pentru a cere Reginei Victoria mâna principesei, iar la 10 ianuarie 1893, Ferdinand I și Maria aveau să se căsătorească la Sigmaringen și să trăiască sub tutela autoritară a regelui Carol I. Cuplul a avut șase copii: Carol al II-lea – Regele României, Elisabeta – Regina Greciei, Maria – Regina Iugoslaviei, Principele Nicolae, Ileana – Arhiducesa Austriei și Principele Mircea.
Ferdinand I a devenit rege într-o perioadă dificilă
Carol I s-a aflat pe tronul României până în toamna anului 1914, atunci când primul rege român a trecut la cele veșnice, la vârsta de 75 de ani, cu puțin timp înainte ca România să intre în Primul Război Mondial. În conformitate cu prevederile Pactului de Familie, Ferdinand I a urcat pe tronul României ca succesor al lui Carol I de Hohenzollern la 11 octombrie 1914, la scurt timp după moartea unchiului său.
Cu ocazia ceremoniei de încoronare, principele moştenitor Ferdinand I a depus jurământul în calitate de rege al României, în prezenţa Corpurilor legiuitoare, a membrilor familiei domnitoare și a Mitropolitului primat. Ținând mâna dreaptă pe Evanghelie, noul rege al tuturor românilor a rostit: „Jur a păzi Constituţia şi legile poporului român, de a menţine drepturile lui naţionale şi integritatea teritoriului”.
Urcarea pe tron a lui Ferdinand I a avut loc într-o perioadă extrem de tensionată odată cu izbucnirea Primului Război Mondial și decizia României de a rămâne neutră, în ciuda presiunilor financiare și morale venite atât din partea Antantei, cât și a Puterilor Centrale.
Consiliul de Coroană din 1916. Declarația de război
Unul dintre cele mai importante momente ale domniei lui Ferdinand I a fost Consiliul de Coroană din 4 august 1916, care avea misiunea de a decide soarta României. În contextul Primului Război Mondial, Ferdinand și consilierii săi au dezbătut intens dacă România ar trebui să intre în război alături de Antanta (Marea Britanie, Franța, Italia și Rusia) sau de Puterile Centrale (Germania și Austro-Ungaria).
Deși era de origine germană, noul Suveran al României a ales să se alăture Antantei, luând o decizie de mare risc pentru viitorul țării, cu scopul de a realiza unirea tuturor provinciilor locuite de români. Starea de neutralitate, care fusese hotărâtă în cadrul Consiliului de Coroană de la Sinaia din 1914, nu putea fi prelungită la nesfârşit.
Astfel, la data de 14 august 1916, România declara război Austro-Ungariei, realizând cel mai important pas întru realizarea idealului României Mari. Tocmai pentru că a pus interesele României mai presus de cele ale neamului său, deși era rudă apropiată a împăratului german, regele Ferdinand I a luptat împotriva patriei sale, motiv pentru care a fost supranumit „cel Loial”. A luat această hotărâre plătind un preț mare. El a fost acuzat de fratele cel mare de trădare împotriva ţării sale de origine, iar Casa Regală de Hohenzollern i-a retras apartenenţa la această dinastie.
În ajunul Consiliului Coroanei, regele a avut o întrevedere cu politicianul conservator Titu Maiorescu, care îl convinsese să nu aleagă o alianță cu Antanta, căruia i-a spus: „După teribila bătălie care s-a dat în mijlocul meu, voi sacrifica totul pentru țara mea”, se menționează pe site-ul Casamajestățiisale.ro.
Pacea de la București
Conform Constituției României, Ferdinand I era comandantul suprem al forțelor armate și și-a stabilit cartierul general la Castelul Scroviștea. Începutul războiului nu a fost favorabil României, care a pierdut sudul ţării şi Capitala. În paralel, Antanta nu și-a îndeplinit promisiunea de a trimite trupe rusești în sprijinul armatei române și nici nu a lansat o ofensivă în sectorul Salonicului, care ar fi menținut ocupația bulgară.
Aflat în pragul unei crize militare și confruntat cu moartea fiului său Mircea, în 1916, Ferdinand I s-a refugiat împreună cu Consiliul de Miniștri la Iași, unde instaurat un guvern de uniune națională condus de Ionel Brătianu. În fața presiunii exercitate de armatele Puterilor Centrale pe frontul de est, România a fost nevoită să semneze Armistițiul de la Focșani cu Puterile Centrale, care avea să fie ratificată de către Ferdinand.
După ce guvernul sovietic a semnat un tratat de pace la Brest-Litovsk, în 1918, România a fost obligată să accepte mai întâi Acordul preliminar de la Buftea și apoi Pacea de la București, ai cărei termeni erau distructivi pentru țara noastră. Dobrogea era cedată Bulgariei, Austro-Ungaria lua partea vestică a Carpaţilor, Germania insitituia un monopol asupra ţiţeiului pe 90 de ani, a comerţului cu cereale, a exploatării şi prelucrării lemnului, în timp ce accesul la Marea Neagră era permis numai de-a lungul unui drum comercial până la Constanţa.
Luptele eroice de la Mărăști, Mărășești și Oituz
Deși a fost ratificat de Parlament, tratatul de pace de la București nu a fost promulgat de Ferdinand, iar cabinetul de militari şi tehnicieni, condus de generalul Constantin Coandă, a luat măsura considerării Tratatului de la Bucureşti ca fiind nul şi neavenit.
În acest context, Regele a proclamat mobilizarea generală şi a ordonat armatei să reintre în război de partea Antantei. Beneficiind de sprijinul misiunii militare franceze condusă de generalul Berthelot, armata română și-a demonstrat eroismul sub comanda generalilor Alexandru Averescu şi Eremia Grigorescu în luptele de la Mărăşti (11/24 iulie-19 iulie/1 august 1917), Mărăşeşti (24 iulie/6 august-21 august/3 septembrie 1917) şi Oituz (26 iulie/8 august-9/22 august 1917). Cunoscute sub titulatura de „Triunghiul de foc”, acestea s-au încheiat cu victorii ale ostașilor români.
Regele nu a ratificat pacea separată cu Puterile Centrale (semnată la 24 aprilie/7 mai 1918), soluţie la care România apelase din cauza pierderii sprijinului Rusiei, ce intrase în nefasta zodie a revoluţiilor. Mersul războiului a schimbat însă soarta țării noastre, aducându-i victoria şi alipirea provinciilor istorice aflate în afara statului român. La 13 august 1917, într-o proclamaţie adresată armatei şi poporului, Regele spunea: „Oricât am suferi, trebuie să urmăm soarta şi să asigurăm menirea neamului nostru”.
Ferdinand I, regele tuturor românilor
După război, în urma prăbuşirii Imperiului ţarist, Ferdinand I a îndeplinit visul tuturor românilor prin unirea succesivă a Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu România. La 18 noiembrie 1918, Adunarea Naţională de la Alba Iulia, la care au participat 1.228 de delegaţi şi au participat peste 100 000 de români, a consfinţit unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei, Sătmarului şi Maramureşului cu Ţara, act confirmat prin Decretul Regal de la 13 decembrie 1918.
La 28 iunie 1919, România semna la Versailles Tratatul de Pace cu Germania, după care au urmat tratatele cu Austria, Bulgaria, Ungaria şi Turcia. După Conferinţa de Pace de la Paris, România Mare beneficia de recunoaşterea majorităţii statelor lumii. La 15 octombrie 1922, la Alba Iulia, Ferdinand I avea să fie încoronat rege al tuturor românilor alături de Regina Maria.
În discursul său, Regele Ferdinand a spus: „Punând pe capul meu, într-această străveche cetate a Daciei romane, coroana de oţel de la Plevna, pe care noi şi glorioasele lupte au făcut-o pe veci coroana României Mari, mă închin cu evlavie memoriei celor care, în toate vremurile şi de pretutindeni, prin credinţa lor, prin munca şi prin jertfa lor, au asigurat unitatea naţională, şi salut cu dragoste pe cei care au proclamat-o într-un glas şi o simţire, de la Tisa până la Nistru şi până la Mare”.
Cum a sfârșit Ferdinand I
În anii ce au urmat, domnia Regelui Ferdinand a fost marcată de unificarea administrativă, proclamarea sufragiului universal, egal, direct şi secret şi reforma agrară din 1921. Dar, cea mai importantă realizare a lui Ferdinand I este considerată noua Constituţie a ţării, care a fost adoptată în martie 1923 și care înlocuia vechiul act fundamental de la 1866.
Acesta a fost un act fundamental, care oferea ţării noastre un excelent cadru juridic de dezvoltare. În timpul domniei lui Ferdinand, viaţa politică românească a fost dominată de Partidul Naţional Liberal, al cărui şef, I.C. Brătianu, a fost cel mai apropiat colaborator al Suveranului şi unul dintre artizanii Marii Uniri. Regele Ferdinand I a domnit până la 20 iulie 1927, când a trecut la cele veșnice, la vârsta de 62 de ani, la Sinaia. A fost îngropat cu onoruri în necropola regală de la Curtea de Argeș, alături de înaintașii săi.
Foto: Shutterstock.com/Profimedia