1 comentariuCuprins:
Ascensiunea sa politică de la fiu al unui cavaler român la curtea regelui Sigismund de Luxemburg până la conducerea regatului Ungariei în calitate de guvernator a stârnit uimirea și admirația lumii apusene. Moștenirea lăsată de Iancu de Hunedoara atât din punct de vedere militar, cât și politic continuă să fie onorată și astăzi atât în România, cât și în Ungaria.
Cine a fost Iancu de Hunedoara
Iancu de Hunedoara, cunoscut și sub numele de Ioan de Hunedoara și Janos Hunyadi, s-a născut în jurul anului 1407 într-o familie din Țara Hațegului, înnobilată de regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg, pentru merite deosebite în luptele cu turcii.
Mult timp s-a crezut că el s-a născut cu două decenii mai devreme, în 1387, din cauza unei interpretări greşite a unor surse ale vremii. Copilăria și-a petrecut-o la castelul de la Hunedoara, pe care tatăl său, Voicu, îl primise în dar de la regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg, iar conform obiceiului epocii, el a luat numele Hunyadi (de Hunedoara).
După moartea tatălui lui, în jurul anilor 1414-1419, cap de familie a rămas unul dintre cei doi frați ai acestuia, Radu, aflăm de pe Enciclopedia României. Despre copilăria lui Iancu de Hunedoara nu se cunosc multe detalii, dar se știe că el a fost de tânăr în slujba unor nobili pentru a învăţa arta militară. În unele izvoare maghiare este semnalată prezenţa lui în slujba familiilor Csaky şi Csanadi, apoi în slujba despotului sârb Ştefan Lazarevici, apoi a familiei Ujlaki şi a episcopului de Zagreb.
Pe la 1428-1429 s-a căsătorit cu Elisabeta Szilagyi, cu care a avut doi fii: Ladislau (născut în 1431) şi Matia (născut în 1443). Blazonul familiei prezintă un corb cu un inel de aur în cioc, iar o veche legendă spune că pasărea a smuls inelul din mâna tânărului Iancu, iar acesta a ucis-o și, astfel, a ales corbul drept simbol. „Leii de Bistrița” au fost adăugați pe blazon la numirea lui Iancu în funcția de conte de Bistrița-Năsăud și căpitan al regatului maghiar.
Originea românească a lui Iancu de Hunedoara
O mare dezbatere în istoriografia modernă se referă la originea etnică a lui Iancu de Hunedoara. Deși, nimeni nu îi neagă originea valahă, există, totuși, destule controverse în ceea ce priveşte zona de obârşie a familiei sale. Unii istorici susțin că ar fi fost pe jumătate maghiar, iar alţii îl consideră român get-beget şi chiar fiu nelegitim al unui rege de origine germanică.
Tatăl său Voicu, fiu al unui anume Șerb, este considerat de majoritatea istoricilor ca fiind de origine română. Acesta s-a născut în Țara Românească, adică dincolo de Carpați, iar ceva mai târziu avea să se mute împreună cu familia în Transilvania, relatează site-ul Szekelyhon.ro.
Un certificat datat 18 octombrie 1409 dovedește că Sigismund de Luxemburg i-a dat lui Voicu și fraților săi, Mogoș și Radu, drept proprietate veșnică, ținuturile Hunedoarei de astăzi (pe atunci Hunyadvar). Aici se aflau Castelul Huniazilor și oraşul, plus 35 de sate, vămi, mine de aur, de sare, de argint şi de fier.
Această avere avea să propulseze familia lui Iancu de Hunedoara în rândul nobilimii mijlocii, provinciale din Transilvania. În respectivul certificat sunt menționați și alți membri ai familiei, inclusiv Voicu, și Iancu, cel care pe atunci avea câțiva anișori. Istoriografia maghiară recunoaște originea românească a lui Iancu de Hunedoara, dar îl consideră maghiar, nu român.
Fiul nelegitim al lui Sigismund de Luxemburg?
Nu doar originile tatălui său reprezintă și azi subiect de dezbateri. Originea mamei viitorului voievod, Elisabeta de Morsinai, este, de asemenea, incertă. Asta pentru că, deși se spune că provenea dintr-o familie înstărită din zona Banatului, conform unor referiri scrise din acea perioadă, familia Morsinai ar fi locuit în această regiune de abia în secolul al XVI-lea.
Mai mult decât atât, istoricii maghiari spun că Elisabeta de Morsinai era de fapt unguroaică, iar numele ei era de fapt Erzsébet Morzsinai. De altfel, potrivit unei alte teorii, Iancu de Hunedoara ar fi fiul nelegitim al lui Sigismund de Luxemburg pe care acesta l-ar fi avut cu una dintre concubinele sale, nimeni alta decât… Erzsébet Morzsinai, notează site-ul Sulipro.hu.
Regele a fost preocupat să asigure bunăstarea copilului său (în măsura în care acest lucru era posibil în Evul Mediu), așa că și-a obligat amanta să se căsătorească cu Vajk, fiul lui Serbe, un cavaler la curtea lui Sigismund I. Potrivit aceleiași teorii, pentru acest gest, Vajk ar fi primit moșii de la rege, împreună cu rangul de nobil. Această teorie ar putea fi susținută de faptul că János Hunyadi (Iancu de Hunedoara) a avut un frate mai mic, pe care îl chema tot Janos (Ioan).
Duplicarea numelui era un obicei atunci când unul dintre copii avea tatăl diferit. Un detaliu interesant este acela că educația tânărului Hunyadi a fost încredințată generalului Pippo de Ozorai, un prinț din Sörényi și guvernator al arhiepiscopiei de Kalocsa. Astfel, regele a putut să-i asigure fiului nelegitim o educație aleasă și dobândirea unor abilități de lupte.
Iancu de Hunedoara ar fi avut înaintași cumani sau tătari
Pe de altă parte, alți istorici argumentează faptul că familia lui Iancu de Hunedoara ar fi avut chiar origini cumanice și tătare. Spre exemplu, istoricul Laszlo Rasony precizează în studiul intitulat „Vechiul nume maghiar Vajk. Pe marginea numelui de familie Hunyadi” că, de fapt, familia lui Ioan de Hunedoara nu ar avea nici un fel de origini româneşti și că numele său ar fi, de fapt, Janos Hunyadi. Totodată, Rasony susține că tatăl lui Iancu se numea Vajk, iar pe bunicul lui nu îl chema Șerb, ci Sorbe şi că în realitatate ar fi fost cumani sau tătari rămaşi în serviciul regilor unguri pe teritoriul Transilvaniei. Indiferent de această dezbatere, Iancu de Hunedoara a reușit să devină un simbol al rezistenței regionale și al Creștinătății, depășind astfel orice considerente legate de etnie.
Începutul carierei politice și militare a lui Iancu de Hunedoara
Cariera politică și militară a lui Iancu de Hunedoara a început în 1430 și a fost favorizată de căsătoria sa cu Erzsébet Szilágyi, sora lui Mihály Szilágyi, rege de Mačov și voievod al Transilvaniei. Astfel, el a intrat în prestigioasa familie Szilágyi, ceea ce a însemnat și o alianță militară puternică. Din această căsătorie s-au născut doi fii, László și viitorul rege Mátyás.
În același an, Iancu a intrat în serviciul regelui Ungariei, Sigismund de Luxemburg. Talentul său militar a fost demonstrat de timpuriu în armata lui Pippo de Ozorai, unde a servit ca soldat. Alături de despotul sârb Istvan Lazarevici, vasal al lui Sigismund de Luxemburg, a învățat stilul de luptă al turcilor, mai notează site-ul Sulipro.hu.
De asemenea, el a dobândit alte două stiluri de luptă, și anume cel mercenar și cel hussit, cunoștințe pe care le-a pus în valoare în luptele purtate împotriva trupelor otomane. În 1433, Sigismund l-a numit cavaler al curții, ceea ce l-a determinat să îl însoțească în ținuturile cehe pentru a înăbuși revolta hussită.
Iancu a primit prima funcție importantă în 1439, când a devenit ban al Severinului, funcție pe care avea să o dețină doi ani. După moartea lui Sigismund de Luxemburg, în 1437, el s-a aflat în slujba nobililor Tallóci (Talovac). Pentru că nu a existat nici un moștenitor la tron, în conformitate cu termenii acordului de succesiune din 1402, Albert I, soțul fiicei sale Elisabeta, a fost cel care i-a succedat pe tron lui Sigismund (1437-1439), devenind primul rege maghiar de origine habsburgică.
Iancu de Hunedoara – Aprig luptător împotriva invaziei otomane
Iancu de Hunedoara a devenit voievod al Transilvaniei în 1441, iar cinci ani mai târziu guvernator al regatului Ungariei. A rămas în această funcție până în 1453, după care a fost căpitan suprem al Ungariei şi al Transilvaniei timp de trei ani, până în 1456.
Voievodul transilvănean a acordat importanță și necesitații ca în fruntea Moldovei și a Ţării Românești să se afle domnitori care să-i fie aliați și pe care să se poată baza la nevoie. Drept urmare, i-a înscăunat pe Basarab al II-lea pe tronul Ţării Românești, în 1442, și pe Petru al II-lea domnitor al Moldovei, în 1448.
Aceasta a fost perioada marilor confruntări cu armatele otomane. Una dintre principalele preocupări ale sale a fost apărarea frontierelor creștine împotriva atacurilor otomane. A organizat și a condus mai multe campanii de succes împotriva otomanilor, în special în Serbia și în Bulgaria, recucerind teritorii ocupate și consolidând apărarea regatului ungar.
Iancu și regele Vladislav I al Ungariei au început în septembrie 1443 o lungă campanie la sud de Dunăre, care s-a încheiat în ianuarie 1444. Cu toate că nici Papa Eugeniu al IV-lea, nici principii creștini nu le-au oferit acestora ajutor în lupta antiotomană, campania a fost încununată de succes.
Cele mai importante victorii, care au fost obținute datorită priceperii și pregătirii militare a lui Iancu, au fost cele de la Nis, Sofia și Zlătița. De aceea, Iancu de Hunedoara este o figură istorică populară în rândul românilor, maghiarilor, sârbilor, bulgarilor și a altor popoare din regiune, scrie Visitalbaiulia.city.
Iancu de Hunedoara, primul comandant care l-a înfrânt pe Mahomed
Iancu a urmărit organizarea unei noi campanii militare împotriva otomanilor, tot la sud de Dunăre. Bătălia din octombrie 1448, desfășurată pe valea Moraviei, la Kossovopolje, s-a încheiat cu victoria invadatorilor, în condițiile în care trupele conduse de Iancu de Hunedoara nu au beneficiat de sprijinul oștirilor comandate de albanezul Gjerg Kastrioti Skanderbeg. Această bătălie a marcat și sfârșitul campaniilor creștinilor pentru alungarea otomanilor din Europa, informează Iancu.com.
Ultima confruntare cu otomanii s-a desfășurat în 1456. După ce a cucerit Constantinopolul, în 1453, sultanul Mahomed al II-lea și-a îndreptat atenția către cetatea Belgradului, un punct strategic în ofensiva otomanilor spre centrul continentului european. Sultanul nu a reușit să cucerească Belgradul, iar Iancu de Hunedoara a devenit primul comandant de oşti din Europa care a reuşit să îl înfrângă pe Mahomed. Pentru asta a fost numit de către Papa Calixt al III-lea „Atletul cel mai puternic, unic al lui Hristos”.
Iancu de Hunedoara a murit răpus de ciumă în același an, în tabăra de la Zemun și a fost înmormântat în catedrala catolică de la Alba Iulia.
Vezi şi cine a fost Ştefan cel Mare!