ComenteazăCuprins:
Cine a fost Mihai I
Viața Suveranului a fost una complicată, marcată de numeroase evenimente istorice dramatice, decizii politice dificile și conflicte familiale. Cu toate acestea, Mihai I a reușit rămână un simbol de stabilitate, de continuitate și de demnitate și, chiar dacă a fost forțat să abdice și să trăiască în exil cea mai mare parte a vieții, legătura sa cu poporul român nu a fost diminuată. Revenirea în țară după revoluția din 1989 a reafirmat poziția sa ca una dintre cele mai respectate personalități din istoria României.
Mihai I s-a născut la castelul Foișor de pe domeniul regal de la Sinaia, la 25 octombrie 1921, fiind fiul regelui Carol al II-lea din căsătoria cu principesa Elena a Greciei și Danemarcei, singura recunoscută de statul român şi de Casa Regală.
Naşterea sa a venit într-un context politic dificil pentru România, care a fost generat de renunţările succesive la prerogativele de principe moştenitor ale tatălui său. De altfel, Mihai a fost desemnat moștenitor al tronului României din fragedă copilărie, iar destinul său a fost modelat de conflictele și de instabilitatea care existau în acea perioadă în familia regală.
Principele Mihai a avut o copilărie fericită, fiind înconjurat cu dragoste de familie. El a urmat cursurile școlii primare la Castelul Peleş din Sinaia sub îndrumarea profesorului Nicolae Sassu. În iulie 1927, pe când nu împlinise încă vârsta de 6 ani, el avea să devină Suveranul României, ca urmare a decesului bunicului său, regele Ferdinand I. Timp de trei ani, regele-copil a domnit prin Regență.
Descendent al unor importante familii regale
Din partea tatălui, Mihai I era nepotul regelui Ferdinand I al României și al Reginei Maria a României, în timp ce, din partea mamei, era nepot al regelui Constantin I al Greciei. În aceste condiții, Mihai al României era descendentul celor mai importante familii regale și imperiale din Europa, printre acestea numărându-se familiile regale britanică, rusă și habsburgică, strămoșii săi direcți fiind regina Victoria a Marii Britanii, țarii Nicolae I al Rusiei și Alexandru al II-lea al Rusiei, împărați habsburgi, regi ai Prusiei, ai Portugaliei, etc. A fost stră-strănepotul reginei Victoria a Marii Britanii pe filieră maternă și paternă și, văr de gradul trei al reginei Elisabeta a II-a.
Frământările din familia regală
Căsătoria părinților lui Mihai a fost scurtă și nefericită. Principele Carol a început în 1918 o relație amoroasă cu Ioana „Zizi” Lambrino, o tânără care provenea dintr-o familie nobilă, dar fără rang regal. În plin război mondial, Carol a dezertat din armată deghizat în uniformă de ofiţer rus pentru a merge la Odessa unde avea să se căsătorească în secret cu „Zizi” și să renunte la prerogativele de principe moștenitor.
Din relația celor doi a rezultat un fiu, Mircea Grigore, fratele vitreg al lui Mihai. Acesta nu a fost recunoscut de Casa Regală a României, însă a primit drept de moştenire la averea lui Carol al II-lea printr-o decizie a Tribunalului Suprem al Portugaliei, în februarie 1957. Mircea Lambrino a fost recunoscut de Carol ca fiu legitim, însă cei doi fraţi vitregi nu s-au cunoscut niciodată, potrivit Enciclopediaromâniei.ro.
După anularea căsătoriei cu „Zizi”, în timpul unei călătorii în Elveția, Carol a cunoscut-o pe principesa Elena a Greciei și Danemarcei cu care s-a căsătorit în martie 1921. Din această căsnicie se năștea în același an viitorul rege Mihai. Căsătoria părea să fie un pas înainte în ceea ce privește stabilizarea vieții personale a lui Carol, însă liniştea familiei regale avea să fie din nou zdruncinată. La scurt timp, regele a cunoscut-o pe Elena Lupescu, o evreică cu care a început o relație amoroasă.
Proclamarea lui Mihai ca principe moștenitor
Regele Ferdinand I și Regina Maria l-au trimis pe Carol la Londra în calitate de reprezentant Casa Regală a României la funeraliile Reginei Alexandra a Marii Britanii. În realitate, decizia cuplului regal a avut ca scop îndepărtarea temporară a fiului lor de amanta acestuia.
După funeralii, Carol nu s-a întors acasă, ci a plecat la Paris, unde s-a întâlnit cu Elena Lupescu, iar ulterior cei doi au călătorit la Veneția. La 12 decembrie 1925, Carol i-a trimis o scrisoare tatălui său, anunțându-l că renunță din nou la prerogativele de moștenitor.
În replică, Regele l-a trimis în Italia pe Constantin Hiott, ministrul Casei Regale, pentru a-l convinge pe Carol să-și reconsidere poziția, însă de această dată decizia era definitivă. Acesta a plecat în exil alături de amanta sa, stabilindu-se în final la Paris după ce au mai locuit la Milano, Nisa, Monte Carlo, Cannes și Biarritz. În acest context, Regele Ferdinand a convocat Consiliul Coroanei și le-a comunicat membrilor decizia lui Carol. După cea de-a treia renunțare la tron a fiului său, Ferdinand I l-a desemnat pe Mihai, fiul lui Carol, ca principe moștenitor.
Pe 4 ianuarie 1926, Adunarea Națională Constituantă a adoptat legile prin care era acceptată renunțarea lui Carol, se modifica Statutul Casei Regale, iar Mihai era proclamat moștenitor al tronului. De asemenea, s-a instituit o Regență care urma să exercite prerogativele suveranului în cazul în care Mihai ar fi urcat pe tron înainte de a atinge vârsta majoratului.
Prima domnie a lui Mihai I
În toată această agitaţie dinastică şi criză politică internă, sănătatea regelui Ferdinand era destul de precară și se înrăutăţea de la o zi la alta. Retras la reședința de la Sinaia, Suveranul a murit în dimineața zilei de 20 iulie 1927. Mihai a plecat împreună cu mama sa spre București, unde a fost întâmpinat de prim-ministrul Ion. I.C. Brătianu.
Cum încă principele moștenitor nu împlinise încă 6 ani a fost necesară formarea unei așa-numite Regențe, el fiind prea tânăr pentru a conduce țara. A fost convocată de urgență şedinţa comună a Adunării Deputaţilor şi a Senatului în care au depus jurământul cei trei regenţi desemnați: principele Nicolae (fratele mai mic al lui Carol al II-lea și unchiul lui Mihai), patriarhul Miron Cristea şi Gheorghe Buzdugan, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Regența marca începutul unei noi perioade în istoria monarhiei românești. Prima domnie a fost de scurtă durată și marcată de dificultăți politice interne.
Restaurația lui Carol al II-lea
Aflat încă în exil, fostul principe Carol și-a exprimat pentru prima oară intenția de a se întoarce în țară în 1927, într-un interviu acordat ziarului parizian „Le Matin”. Autoritățile de la București au interzis difuzarea declarației în presa românească și au confiscat exemplarele de ziare străine care conțineau această informație. În plus, la inițiativa lui Ionel Brătianu, I.G. Duca a redactat un document detaliat cu măsuri pe care Ministerul de Interne ar fi trebuit să le ia în cazul în care Carol ar fi încercat să se întoarcă.
Trei ani mai târziu, el dădea în continuare semne de interes faţă de Coroană. El a convocat trei ataşaţi din Franţa cu care a pus la punct planul revenirii principelui în ţară. Carol avea să aterizeze în București pe 6 iunie. Deşi nu s-a opus anulării actelor ce au instituit Regenţa, prim-ministrul Iuliu Maniu a prezentat demisia guvernului a doua zi, invocând considerente de ordin moral, și anume că nu putea participa la detronarea Regelui Mihai I căruia îi jurase credinţă.
Regenţa l-a numit în funcţie pe Gheorghe Mironescu, care a anunţat convocarea Reprezentanţei Naţionale pe 8 iunie 1930, pentru a decide asupra exercitării prerogativelor regale, potrivit Casamajestățiisale.ro.
În acea zi, cele două Corpuri legislative au votat numirea Alteţei Sale Regale Carol al II-lea ca rege al României, în timp ce fiul său Mihai a primit titlul onorofic de Mare Voievod de Alba Iulia. Domnia lui Carol a durat între 1930 și 1940 și a fost marcată de autoritarism și încercări de a consolida puterea personală. Regimul monarhic autoritar a fost însă afectat de conflicte interne și de tensiunile internaționale din preajma celui de-al Doilea Război Mondial.
A doua domnie a lui Mihai I
Din iunie 1930, după plecarea mamei lui în exil, Regele Mihai a rămas în grija tatălui. El a urmat cursurile unei școli organizate de acesta la palat alături de copii din toate colțurile țării și provenind din toate categoriile sociale.
Mihai avea să devină din ce în ce mai închis în sine, mai trist și mai gânditor, singurele săptămâni fericite fiind cele pe care le petrecea la Florența alături de mama sa. În adolescență, principele moștenitor a urmat cursuri de sport și a început pregătirea militară, iar la vârsta de 16 ani a devenit sublocotenent în armata română. În 1940, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, pe fondul pierderii unor teritorii importante ale României – Basarabia, Bucovina, Transilvania de Nord și Cadrilaterul – Carol i-a acordat puteri discreționare generalului Ion Antonescu.
Acesta era considerat singura persoană capabilă să conducă ţara în acel context politic dificil. Acesta a fost învestit prim-ministru cu puteri depline în stat, iar Carol a fost nevoit să abdice, de această dată definitiv, și să plece din nou în exil. În aceste condiții, Mihai I a fost readus pe tron la 6 septembrie 1940, însă depunerea jurământului ca rege a fost mai degrabă o formalitate deoarece puterea reală era deținută de Antonescu.
Masacrul de la Jilava
Pe 8 septembrie 1940, generalul Ion Antonescu şi-a arogat titlul de „conducător al statului” şi a negociat formarea unui guvern cu Mişcarea Legionară condusă de Horia Sima. În acest sens, pe 14 septembrie, România este declarată „stat naţional-legionar”. Ulterior, în noiembrie, acesta semna actul de aderare la Pactul Tripartit, creat de Germania, Italia şi Japonia, un document care marca înglobarea României în sistemul politic al Axei.
Aflaţi la putere, legionarii au putut declanşa actele de răzbunare. Astfel, în noaptea de 26 spre 27 noiembrie, la penitenciarul din Jilava, au fost asasinaţi 64 de foşti demnitari din regimul carlist aflaţi în stare de arest preventiv în ceea ce a rămas cunoscut drept „Masacrul de la Jilava”, aflăm de pe Enciclopediaromaniei.ro.
Din acel moment, tensiunile dintre Antonescu și legionari au escaladat și, chiar dacă aceștia au încercat să îl atragă pe Regele Mihai de partea lor, Suveranul a refuzat să se implice în conflictul politic. Pe 21 ianuarie 1941, legionarii au declanșat o revoltă cu scopul de a-l înlătura pe Antonescu de la conducere, iar timp de două zile au avut loc confruntări între armată și forțele legionare și s-au comis atrocități cunoscute sub denumirea de „Pogromul de la București”.
Beneficiind de sprijinul lui Adolf Hitler, Ion Antonescu a reușit să rămână la putere, iar pe 27 ianuarie 1941, a format un nou guvern, alcătuit din militari și tehnicieni. La 10 mai, acesta avea să semneze decretul prin care Mihai I era ridicat la rang de mareșal.
Lovitura de stat de la 23 august 1944
Pe 22 iunie 1941, Hitler a pus în aplicare „planul Barabossa” prin invadarea Uniunii Sovietice. Din proprie iniţiativă și fără să-l consulte pe Mihai, care era șeful suprem al armatei, Antonescu a decis ca România să participe de partea Germaniei naziste. Scopul declarat era acela de a fi eliberate teritoriile româneşti ocupate de Armata Roşie cu un an în urmă.
Pe măsură ce armata sovietică se apropia de frontiera estică a României, Suveranul s-a alăturat politicienilor favorabili trupelor aliate, care îi includea pe comuniști. Când balanța războiului s-a întors și forțele sovietice au pătruns pe teritoriul țării, regele Mihai a decis să salveze ce se mai putea salva și a înfăptuit lovitura de stat de la 23 august 1944, care implica arestarea lui Antonescu și restaurarea Constituției din 1923. În același timp, a negociat un armistițiu cu Aliații, aducând astfel România de partea forțelor aliate. Această decizie a avut un impact semnificativ asupra evoluției războiului în Europa de Est, accelerând înfrângerea Germaniei naziste în regiune.
Abdicarea și exilul Regelui Mihai I
Odată cu acest moment de cotitură în istoria țării noastre, România a fost inclusă definitiv în sfera de influenţă sovietică, iar regimul comunist s-a instalat treptat la putere. În doar trei ani, acesta a reuşit să acapareze întreaga putere de stat şi să elimine orice forţă de opoziţie faţă de noul regim. În această perioadă, Mihai I a fost forțat să accepte un rol din ce în ce mai marginalizat, în timp ce comuniștii preluau controlul asupra guvernului și a instituțiilor statului.
În ziua de 30 decembrie 1947, sub presiunea comuniștilor și a amenințărilor directe, Mihai I a fost forțat să abdice, marcând sfârșitul monarhiei în România și începutul regimului comunist. Constituţia României era abrogată, iar noua denumire oficială a statului devenea Republica Populară Română.
De asemenea, puterea legislativă urma să fie exercitată de Adunarea Deputaţilor până la dizolvarea ei. După abdicare, fostul Suveran a plecat în exil la 3 ianuarie 1948, iar în iunie s-a căsătorit cu Ana, Principesă de Bourbon-Parma împreună cu care s-a stabilit la Versoix, în Elveția, un micuț oraș de pe malul lacului Geneva. Cuplul a avut cinci fiice: principesele Margareta, Elena, Irina, Sofia și Maria.
Întoarcerea în țară
Autoritățile române comuniste i-au retras cetățenia română în 1948. Regele Mihai şi-a manifestat dorinţa de a reveni în ţară imediat după revoluția din 1989. La 25 decembrie 1990, însoțit de mai mulți membri ai familiei regale, a sosit pe aeroportul Otopeni, pe unde a intrat în țară cu un pașaport diplomatic danez. El a obținut o viză de 24 ore pentru a merge la Mănăstirea Curtea de Argeș unde dorea să se reculeagă la mormintele antecesorilor săi regali și să asiste la slujba religioasă de Crăciun.
Însă, în drum spre Curtea de Argeș, Regele Mihai și însoțitorii săi au fost opriți de un baraj al Poliției, conduși înapoi la aeroport și obligați să părăsească țara. Abia în 1992, cu ocazia sărbătorilor de Paşte, i s-a permis să vină în România, iar în 1997 și-a primit înapoi cetățenia română și, ulterior, i-au fost retrocedate și o parte dintre proprietăți. S-a întors la Palatul Elisabeta în 2001 după 54 de ani, iar din 2007 a fost desemnat membru de onoare al Academiei Române.
Potrivit Casamajestățiisale.ro, în martie 2016, s-a anunțat public că este bolnav de cancer și că se retrage din viața publică. Pe 5 decembrie 2017, Regele Mihai s-a stins din viață la vârsta de 95 de ani, la reședința din Aubonne, Elveția. A fost înmormântat la 16 decembrie în Noua Catedrală Arhiepiscopală și Regală de la Curtea de Argeș, alături de Regina Ana.
Foto: Profimedia, Shutterstock.com