INVESTIGAȚIE. Cine era, cu adevărat, bărbatul împușcat de polițiștii bucureșteni în pandemie, pentru că „ne-a amenințat cu un cui”. Suferință psihică tratată cu 6 gloanțe

• „În urma unei sentinţe judecătoreşti din 2016, chiar a fost obligat să-şi facă un examen psihiatric”, a spus, imediat, șeful polițiștilor, ministrul de interne Marcel Vela. 

• Mai apoi, dosarul penal al morții bărbatului a fost clasat de procurori, iar polițistul a fost absolvit. 
• În prezent, cazul este recercetat, pentru că familia a câștigat în instanță în fața Parchetului.
• Circumstanțele morții au devenit publice după ce Libertatea a publicat un film al acelei nopți, înregistrat de camerele de luat vederi. Imaginile le puteți vedea și în acest articol. Dar cine a fost Alexandru Găzdac?

Între 2016 și 2020, Alexandru Găzdac a trăit două vieți. Timp de mai bine de 4 ani, s-a împărțit între a fi „un inginer profesionist” și un om chinuit de episoade psihotice. „Cel mai bun prieten” și pacient psihiatric. 

Bărbatul s-a luptat în ultimii 4 ani de viață cu o boală care nu-l mai lăsa să fie el însuşi, „însă nu a fost niciodată agresiv cu ceilalți”, explică apropiații. 

Acasă la părinți

„Alexandru nu omora nicio muscă”, spune tatăl lui. Stăm în camera lui Alexandru, unde se află încă hainele și obiectele lui, un pat, masa de lucru, câteva cărți și ziare.

Fiul familiei Găzdac a trăit aproape toată viața în casa părinților. A plecat târziu de lângă ei. Cu șase luni înainte să moară, se mutase în apartamentul din complexul de blocuri unde a fost împușcat. Aici, în casa părinților săi, noaptea aceea pare că nu s-a încheiat. 

„Plângem amândoi de atunci, zilnic”, izbucnește în lacrimi tatăl Costin Găzdac. Acești ultimi ani le-au lăsat urme puternice. Boala Parkinson a tatălui a avansat, iar mama a avut nevoie de ajutor psihologic de specialitate, după evenimentele din 22 aprilie. 

Absolvent de „Vianu”, apoi de Electronică la Politehnică. Și depresia

Alexandru Găzdac era mezinul familiei. Avea două surori mai mari, Nicoleta și Mariana, era fiul care a rămas să aibă grijă de părinții lui. „Stâlpul nostru”, spune și Maria Găzdac, mama lui.  

La bază, Alexandru era inginer electronist, inspirat de tatăl lui. 

A lucrat în domeniul tehnologiei câțiva ani, apoi a intrat în televiziune. 

Părinții își amintesc că „depresia” lui Alexandru a început undeva pe la 33-34 de ani. Până atunci, susțin ei, nu dăduse semne că ar fi fost ceva în neregulă cu el. Era vesel, muncitor, ajuta în casă și avea o viață obișnuită. Apoi, afecțiunea lui s-a declanșat. 

„Boala nu își alege, oricine poate fi lovit de o boală psihică”, spune Andrei Nistor, președintele asociației de sprijin pentru persoanele cu tulburare bipolară și depresie Equilibrium.

Prima internare, după ce a intrat cu mașina în arbuștii din gardul Guvernului  

În ianuarie 2016, Alexandru, atunci în vârstă de 33 de ani, a ajuns pentru prima dată subiect de știri, după ce a intrat cu mașina în arbuștii din jurul gardului Palatului Victoriei. Presa scria atunci că fusese un gest „antiviolență”, care să-i arate sistemului cât de nepregătit era în fața unui posibil atac terorist. În acea zi, jandarmii și poliția l-au condus pe Alexandru la secție. Atunci a fost și internat pentru prima dată la Spitalul de Psihiatrie Al. Obregia. 

I s-a deschis un dosar penal pentru tulburarea ordinii și liniștii publice. Expertiza medico-legală psihiatrică i-a stabilit diagnosticul de tulburare psihotică acută şi tranzitorie nespecificată. 

Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 a dispus clasarea cauzei, considerând că „suspectul nu a avut discernământ”. Instanța l-a obligat pe Alexandru să urmeze tratament medical de specialitate, până la însănătoşire sau până la o ameliorare care să înlăture starea de pericol.

S-a internat la cerere

După acest episod, Alexandru Găzdac a fost internat la „Obregia” timp de 18 zile. Tratamentul îl făcea obosit și trist și nu înțelegea ce se întâmplă de fapt cu el, își amintește sora lui, Nicoleta.  

La două luni de la externare, Alexandru s-a întors de bunăvoie în spital. De data aceasta, suferea un episod depresiv sever. 

„Nedreptatea lumii” 

Cu câteva zile înainte de incidentul de la Guvern, Alexandru fusese concediat de la un post TV, unde lucra ca tehnician video. Sora sa spune că își dorea oricum să plece „de la toate nenorocirile care se derulau sub ochii lui: tragedia din Colectiv, războaie, foamete”.

În tânărul de 33 de ani se instalase o stare de neliniște, „o depresie, în termeni medicali”. 

În interviul clinic făcut de medicii de la „Obregia”, intrat în posesia ziarului, scrie: „Ulterior incendiului din clubul Colectiv, pacientul era preocupat în special de acțiuni contra violenței și în scopul protejării oamenilor”. Alexandru le spunea medicilor în 2016: 

Nu mă mai regăsesc, am o viziune tristă asupra lumii… văd oameni dezbinați și criză de moralitate.

Tânărul invoca și „un mediu familial conflictual”, referindu-se la părinții lui: „Eram un liant al familiei, mă luptam pentru toți și pentru toate”. 

Medicii notează, între altele, atitudinea cooperantă și inteligența lui. 

„Un om cu o inteligență mult peste medie, mereu documentat, cu opinii argumentate”, spun prietenii lui. Vorbea fluent engleză și franceză. Iubea muntele și călătoriile. Și suferea pentru nedreptățile din lume. „Mereu îmi punea filmulețe cu crimele care au loc în lume. Era îndurerat de copiii care mor flămânzi”, rememorează tatăl lui. 

Sora Nicoleta: „Nimeni n-a putut să-l ajute și pe el?”

„Nu trecea pe lângă cineva care era întins pe jos, fără să ajute”, spune și sora sa, Nicoleta, care locuiește acum în afara țării, în teritoriile franceze „de peste mări”.   

De asemenea, sora rememorează cum pe un tânăr cu schizofrenie, frate al unui bun prieten, Alexandru l-a convins să meargă la spital. 

„Pe acel tânăr, n-a trebuit să vină poliția să-l bată, să-l ducă legat sau să-l împuște. Alex l-a ajutat. Dar nimeni n-a putut să-l ajute și pe el?”, se întreabă Nicoleta. 

Sora lui Alexandru a venit în țară din Insula Réunion atât la moartea fratelui, cât și, mai apoi, „ca să ne căutăm dreptatea”. 

„Pentru el, era foarte important să aibă grijă de părinți”

Când se gândește la fratele ei, Nicoleta îl vede în gesturi mici, în detaliile imperfecte din care e făcută o viață de om: „mâinile frumoase și pline de grijă în tot ce făcea”, felul în care își ținea în brațe nepoțica la botezul ei, când i-a devenit și naș, răbdarea lui în a repara lucruri și tonul blând pe care îi explica nepotului său concepte ca electricitatea sau cum să pună banda protectoare peste mănușa de box. 

Îl vede pe munte, când au urcat împreună la Piton des Neiges, la 3.069 de metri, vârful cel mai înalt de pe insula Réunion. Mereu curios și deschis la nou, Alexandru învățase dialectul creol, vorbit de localnici. 

În anul în care a murit, Alexandru plănuia să înceapă construcția casei pentru care economisea de mai mulți ani. Cumpărase un teren, la Buftea, unde voia să ridice o construcție ecologică și cu grădină suspendată. Lucra la proiect alături de Gabriel, cel mai vechi prieten al său, la rândul lui inginer. 

„Proiecta și o parte a casei, independentă, pentru părinți. Pentru el, era foarte important să aibă grijă de părinți.”

„Un conflict în familie”, posibil trigger pentru un episod psihotic 

După vara lui 2016 și o lună petrecută în Insula Réunion, alături de Nicoleta și de copiii ei, Alexandru s-a întors la București. S-a angajat în acel an ca inginer automatist la Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare Turbomotoare – COMOTI.

„Episoadele pot reveni chiar sub tratament, dacă ai un șoc emoțional, dar intensitatea lor este mai redusă”, explică Andrei Nistor de la Asociația Equilibrium, care se află, la rândul lui, de nouă ani, sub tratament pentru tulburare bipolară. 

Într-o seară de vară în 2017, întors acasă la părinții săi, Alexandru i-a găsit certându-se. A rămas toată noaptea în mașină, vorbea incoerent, dar „nu s-a luat de nimeni”. La rugămintea surorii lui, un vecin a chemat ambulanța. Alexandru s-a opus, așa că a fost nevoie de intervenția poliției. Atunci însă „polițiștii nu i-au sucit decât o mână și i-au spart laptopul pe care-l avea în ghiozdan, nimic altceva”, explică Nicoleta.  

Alexandru a ajuns din nou la Spitalul Obregia, a treia oară, unde a rămas internat 10 zile. 

„Cumva, deși parte a aceluiași sistem precar și găunos, polițiștii din sectorul 4 au știut să negocieze și să-l determine într-un fel sau altul să accepte internarea”, spune pentru ziar și una dintre cele mai bune prietene ale lui Alexandru, care a dorit să-și păstreze anonimatul.  

Un an mai târziu, în 2018, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a decis să-i prelungească tratamentul medical de specialitate. Nu a avut nicio internare la psihiatrie de-a lungul acelui an. 

„Boala lui nu i-a afectat niciodată munca de inginer” 

Alexandru avea însă o viață întreagă dincolo de diagnosticul său. Era un inginer de bază la Institutul COMOTI, spune chiar șeful său, Andrei Mitru.

Mitru nu l-a privit niciodată ca pe o persoană cu probleme sau cu vreo tulburare psihică. „Nu am simțit niciodată că ar fi diferit, că ar fi altfel decât noi, era un angajat integrat perfect în colectiv, sociabil, comunicativ, un bun profesionist”, îl descrie pe Alexandru. Își amintește că a fost în delegații în țară împreună cu el. 

Când a fost împușcat în blocul în care locuia, Alexandru era în continuare angajat la COMOTI. Lucra aici deja de patru ani. Șeful său spune că se întâlniseră la birou, în perioada de urgență. 

„La vremea respectivă l-am simțit că nu e în apele lui, că nu trece printr-o perioadă favorabilă, dar țin minte că m-am gândit că o să se remedieze situația, nu m-am gândit în niciun caz că se va întâmpla o tragedie”.

A fost șocat când a aflat de la știri că Alexandru Găzdac, colegul său, a murit în urma împușcăturilor. Se gândește, la fel ca toți apropiații lui Alexandru, dacă ar fi putut face mai multe pentru el. De fapt, e convins: „Sigur aș fi putut face, dar n-am știut”. 

Ultima internare la „Obregia” și un sistem care „te pierde” odată cu externarea  

În 26 iunie 2019, Alexandru a trecut din nou printr-un episod psihotic. Era blocat în apartamentul său, vorbea tare și arunca pe geam cu obiecte din casă. Un vecin a chemat ambulanța și poliția. Nici în acest caz, nu a fost violent cu cei din jur.

Un prieten, vecin a mai avut probleme acum doi ani, înnebunește dacă nu-și ia medicamentele. Și acum cred că iarăși nu și le-a luat, a înnebunit. (..) A început să arunce cu obiecte pe geam.

Transcrierea apelului la 112, din 2019:

Atunci Alexandru a fost imobilizat fără să fie rănit, iar ambulanța l-a dus la Spitalul Obregia. A fost și ultima lui internare. 

Dacă un episod psihotic se poate rezolva odată cu internarea la psihiatrie, problemele sistemului se simt după externare, atrage atenția Andrei Nistor. „Niciun medic nu te sună să vadă cum ești în următoarele săptămâni, legea nu-i obligă să facă asta, iar un control după trei luni e prea departe, se pot întâmpla multe în trei luni”. 

Nistor vorbește din experiența proprie și din experiența a peste o mie de oameni despre care spune că sunt în asociația pe care a înființat-o. Odată externat, un pacient nu mai are niciun fel de supraveghere medicală, nu există sanatorii după spitalizare, ca la orice altă boală cronică, așa că responsabilitatea cade doar în sarcina familiei. Și a pacientului însuși. 

„Medicii nu au timp nici să le răspundă la telefon pacienților externați”, conchide Nistor. 

„Tratamentul care-l făcea să nu mai fie el” 

„Nu îmi dădea amănunte despre depresia lui”, spune tatăl. Susține că fiul își lua lunar rețeta de la medic. Uneori se ducea chiar el, pentru că Alexandru nu putea pleca de la muncă. „La două-trei luni doctorița voia să-l vadă pe el”.  

„Mi-a spus că niște pastile îi dădeau gânduri rele, nu le-a mai luat”, spune tatăl. Îl făceau diferit de cine era el. 

Câți oameni renunță?

Noncomplianța la tratament, cum numesc medicii această „renunțare” la medicamente, e comună în rândul pacienților cu afecțiuni psihice. 

Cea mai des întâlnită cauză (în 55% din cazuri, conform unei metaanalize) o reprezintă faptul că pacientul nu își înțelege boala (nu realizează că e bolnav sau cât de gravă e boala). Alte motive frecvente pentru nerespectarea tratamentului sunt atitudinea negativă față de medicație sau efectele adverse ale medicației. De exemplu, antipsihoticele pot să dea amețeli, uscăciunea gurii, tremor, sedare, vedere încețoșată, creșterea în greutate.

În plus, „medicul trebuie să-ți găsească tratamentul potrivit, nu doar substanțele, ci și cantitatea lor”, adaugă Andrei Nistor. „Niciun pacient nu seamănă cu altul.”

„Prieten de profesie”

„Alexandru a fost ca un frate pentru mine”, povestește Gabriel, cel mai bun prieten, coleg de bancă în generală, apoi coleg la Institutul COMOTI. Au trecut doi ani, iar pentru el dispariția lui Alexandru este, totodată, recentă și de neînțeles. „Nu realizez nici acum că nu mai este și nu mă mai sună. Îmi pare rău, nu pot vorbi despre el”.

Îl conturează drept o persoană care îi ajuta necondiționat pe toți din jurul lui. „Poate că implicarea excesivă în nevoile celorlalți l-a împiedicat în anumite momente să facă mai multe pentru el”, crede ea. 

Femeia l-a cunoscut pe Alexandru „cu mult înainte să apară problemele de natură psihică”. Dar și când acestea se manifestau, Alexandru „rămânea blând și cu drag de viață”. Și ea se gândește că, poate, ar fi putut face mai multe pentru el. 

Familia, factor decisiv în bolile psihice

Familia e un factor important de suport și de monitorizare pentru persoanele care suferă de boli psihice, explică Nistor de la Equilibrium. „Monitorizare care lipsește din partea autorităților, așa că familia reprezintă ancorele noastre, în care ar trebuie să avem încredere, cineva care ne bate pe umăr și ne zice: băi, tu nu ești bine, hai cu mine la spital”.

După cea de-a treia internare, la un an de la incidentul din fața Guvernului, familia lui Alexandru Găzdac a înțeles că tânărul are nevoie de ajutor și a decis să se implice. „Atât cât au putut”, crede cea mai bună prietenă a lui Alexandru.

Grupurile de aparținători, continuă Andrei Nistor, sunt importante, pentru că ajută familia și prietenii să înțeleagă boala celui iubit, să scape de rușine și să prevină unele episoade psihotice. „În spitalele de psihiatrie nu există un consilier care să-i explice familiei ce se întâmplă”, atrage atenția Nistor.  

Ziua în care Alexandru a murit. „Să nu se mai repete așa ceva” 

Pe 22 aprilie 2020, Alexandru Găzdac a murit, după ce unul dintre polițiștii chemați să-l calmeze a tras asupra lui șase focuri de armă. Libertatea a relatat pe larg despre intervenția Poliției, dar și a serviciilor medicale de urgență din acea noapte. 

„Noi vrem doar să se facă dreptate pentru fiul nostru și să nu se mai repete așa ceva”, spun părinții lui Alexandru. Își doresc și o despăgubire financiară din partea statului român. 

Ultimele cuvinte: „Te iubesc”

Pandemia de COVID l-a făcut pe Alexandru și mai atent față de părinții lui, dar și mai vulnerabil. În starea de urgență, înainte de Paște, a rămas o săptămână la ei acasă. Le făcea cumpărăturile să nu se expună ei virusului și le gătea.  

Îi zicea deseori surorii sale că trebuie să aibă grijă de părinți. „Mie mi se părea că vorbește prea mult despre asta, că exagerează, că e ceva în neregulă”, descrie Nicoleta starea lui Alexandru din acele zile. 

În ziua de Paște, a vorbit o oră la telefon cu Nicoleta. A fost pentru prima dată când l-a auzit pe Alexandru cu un discurs diferit decât „«Eu sunt bine, nu vă mai preocupați de mine! Trebuie să avem grijă de mama și de tata, tu să ai grijă de copiii tăi»”. 

Când a așteptat ajutor

Nicoleta spune că, cel puțin în fața ei, pentru prima dată de când a fost afectat de tulburarea psihică fratele a recunoscut că-i este greu Și că a realizat eroarea de a fi încercat să fie puternic cât pentru toți din jurul lui. „El voia să-i poarte pe ceilalți, nu să fie purtat el de noi.”

Discuția frate – soră a avut loc pe 19 aprilie 2020, în ziua Paștelui Ortodox. Trei zile mai târziu, a venit timpul lui Alexandru să fie ajutat. 

9 polițiști și jandarmi, dar niciun medic, au răspuns apelului la 112, care viza un bărbat debusolat, „cu stare ciudată” și foarfece în mână. Bărbații din forțele de ordine aveau spray-uri lacrimogene, au luat stinghii de lemn în mâini. Un sfert de oră mai târziu, ajutorul final a venit sub forma a șase gloanțe, trase împotriva omului care fugea. 

„Un nebun d-ăsta ne-a speriat. Ne-a amenințat cu un cui, l-au împușcat ăștia”, avea să anunțe un polițist, în centrală, tulburat, în timp ce colegul care trăsese a plecat să verse, de șoc și oroare, într-un colț.  

Toate episoadele investigației despre moartea lui Alexandru Găzdac:

1. VIDEO: Reconstituirea nopții în care un bărbat a murit, după ce polițiștii din București l-au împușcat de 6 ori. „Ne-a amenințat cu un cui”

2. „Bolnavii psihic nu sunt infractori”, scrie în manualul poliției. Intervenția agenților în cazul lui Alexandru Găzdac, împușcat în București 

3. Reacțiile polițiștilor după ce au văzut intervenția în cazul lui Alexandru Găzdac, împușcat de 6 ori. „A tras ca la nuntă” vs „Nu suntem roboți”

4. VIDEO. De ce ambulanța nu a venit la cazul lui Alexandru Găzdac odată cu poliția, ci doar după ce bărbatul a fost împușcat de 6 ori. Ce au făcut paramedicii

Urmărește-ne pe Google News

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro