ComenteazăAcolo unde câmpurile din mărginimea Brașovului prind chef de urcuș, iar pâlcuri de făget anunță că e rost de aer curat, asfaltul se pierde pe drumul forestier.
Într-un apendic uitat de Piatra Craiului, în adâncuri sunt galerii sigilate. Și, dincolo de ele, este numele. 1 Mai.
Satului șerpuit printre coline, cu blocuri muncitorești – care își păstrează menirea inițială în ciuda spoielii și a termopanelor care au venit mai târziu – așa i-a rămas numele: Mina 1 Mai. Sau, cum îl știe toată lumea, Colonia 1 Mai.
Ce înseamnă colonie ne răspunde Ion Coțofană, un septuagenar pe care
l-am întâlnit pe banca din stația de autobuz. De altfel, singura stație din Colonie. “Aici, că-s lângă casă, uite acolo stau. Că, altfel, de dat amenzi nu au uitat ăştia”. Totuşi, de ce colonie?
Colonia
“Ca să vă traduc eu vouă mai pe modern, aşa, suburbie. Suburbie de-a Vulcanului, ăla de unde ați venit. Că sat nu putea să îl facă, ăştia nu creşteau aici decât târnăcoape, nici un animal!”.
Deşi e venit de 50 de ani în sat, când era doar un mustăcios de 20 de ani, nici măcar Coțofană nu a prins mina în funcțiune. Nici calea ferată – “era una care ducea minereul până la Codlea”.
Şi spune, amărât, că de-asta colțul lor de lume n-a avut niciodată fast de 1 Mai. “Sincer, a fost o zi ca oricare alta. Doar după comunism se mai aduceau stegulețe de-alea agățate peste tot. Atât. Dar măcar eram liberi”.
Deasupra lui, vântul aproape că împrumută din acoperişul făcut şvaițer. “În stația asta opreau microbuzele care veneau dinspre Brașov. De când cu virusul, la revedere. Doar cei cu mașini ce mai ies cu treabă, restul sunt închiși aici”.
1900 e anul în care a fost atestată pentru prima oară mina de cărbune “Concordia”, redenumită 1 Mai de comuniști. A fost închisă din cauza surpărilor, care au umplut cu apă fostele galerii subterane.
Noul minerit
Pentru Coțofană, microbuzul era important. “Eu nu mai am mult. Am probleme mari, am un ulcer de care m-am operat la Brașov. Acolo mergeam și la muncă, fiindcă am fost macaragiu în oraș. Acum nu mai pot merge la nimic, la control, stau doar aici, așa, și mă uit la ce mai mișcă prin sat”.
Ce mișcă prin sat? Noul minerit.
“Se mai minerește pădurea acum”, râde bărbatul, și spune că singurele afaceri care mai merg în zonă sunt exploatările lemnoase.
De-asta aici rămân blocurile vechi, iar la Brașov răsar case noi, cu acoperiș de reclamă la ondulină și etaje cât clădirile adunate pe brâul minei.
Taică-miu muncea la mină. De plăcut nu-i plăcea. Dar ce să facă, a venit cu trei copii de la Satu Mare și a mai făcut câțiva și la 1 Mai.
Pe fațada unui bloc cu două etaje din centru a mai rămas un semn ruginit al brigăzii de pompieri voluntari din Colonia 1 Mai. Cea care, după mineri, a ocupat o parte din inima comunității.
Aici, de la geam, iese doamna Maria. Are 56 de ani, iar starea de urgență a consemnat-o la geam, de unde privește ore în șir viața agitată din Colonie.
Când o întrebăm de mină, zâmbește ca un copil.
“Normal că știu când s-a închis. 1964. Atunci m-am născut eu. Nu am prin-
s-o eu, dar o știu bine din poveștile lui taică-miu, care a fost miner”, spune doamna Maria.
După închiderea minei, localnicii au refuzat să părăsească locurile unde își ridicase deja case. Și-au găsit repede un nou scop în viață, mulți dintre ei lucrând până la bătrânețe la combinatul de coloranți din Codlea.
Nu ne-a înghițit sărăcia. Că oamenii aveau case, aveau pământ. Venea mașina la șase dimineața și pleca cu bărbații la Colorom, la Codlea.
Maria, localnică din Colonia 1 Mai:
Din poveștile tatălui ei vede și acum în minte imaginea vagoanelor încărcate cu cărbune pentru foc, ori brichete cum se spune în Colonie.
“Se duceau vagoanele alea în oraș la oameni, la toți cei care aveau nevoie să aprindă un foc, să-și încălzească mâinile iarna. Noi încă am mai avea nevoie, că nu s-au îndurat să tragă gaz până la noi în Colonie, s-au oprit la Vulcan”, spune cu amar doamna Maria.
Toți cei din sat se încălzesc în același mod, la soba cu teracotă. Dar acum nu mai au brichete care să întețească focul, căci apa a umplut de multă vreme fostele galerii subterane de la marginea Coloniei.
Între un drum care duce la gater și-un altul spre secția de psihiatrie “Mina 1 Mai”, e o uliță îngustă, care se oprește brusc într-un gard înalt de fier. În spate se întinde un platou larg al fostei fabrici de conserve, deschisă după ce a murit mina.
Nici ea n-a prins prea mulți ani în libertatea de după Revoluție. E greu să-ți dai seama care a fost menirea inițială a clădirii industriale, căci între timp s-a furat fiecare gură de canal, ușiță de sobă și cam orice se putea da pe-un ban la fier vechi. A mai rămas doar un braț de macara care flutură singuratic în vântul ce se strecoară prin ferestrele sparte.
Sătenii ne spun că ce a mai rămas din mină se ascunde la capăt platoului. Înaintăm și dăm de-o altă poartă, mai veche și mai roasă de vreme decât prima. Doar două clădiri au mai rămas în picioare, cu câteva întrerupătoare ce nu aprind nimic.
În capătul curții, o baltă anunță intrarea în fosta mină. Acum mai e vizibilă doar o boltă de piatră pe care stă înscris numele istoric: “Concordia”.
Apele din munți au devenit de mult stăpâne în fostele galerii. Nu mai e de găsit nici o brichetă, așa cum ne-a spus doamna Maria.
Peste nume au mai rămas două ciocane împreunate, un semn al minerilor de pretutindeni. Și-un semn că oamenii din colonie nu s-au dat niciodată îndărât de la muncă. Pentru ei, 1 mai a fost mereu o zi în care se muncea. Se muncea pentru o pâine pe masă, pentru copii, pentru un viitor mai bun. Acum stau cu toții în casă. Dar nu ratează nici o sărbătoare.
A doua zi a copilului
Singurii liberi rămân copiii. Pe drumurile care se înfundă, își împart leagănele din copaci și, departe unii de alții, se salută prin râs.
După 1 iunie, copiii au mai câștigat o zi a lor.