ComenteazăProfesorul Mircea Anghelinu a trimis către Comisia Națională de Arheologie scrisoare deschisă în care acuză falsul.
O „VENUS” FALSĂ ȘI O ECHIPĂ AUTENTIC NEPROFESIONISTĂ
Scrisoare deschisă adresată Comisiei Naționale de Arheologie
Stimați colegi,
Sunt convins că sunteți cel puțin în parte la curent numeroasele aspecte problematice ale de acum faimoasei descoperiri de la Piatra Neamț, care au aruncat, în ochii publicului larg, o umbră regretabilă asupra arheologiei românești, în ansamblul său. Dezvăluirile șocante ale jurnaliștilor de la Libertatea sunt cele care m-au determinat să iau o poziție publică, criticând maniera de-a dreptul frauduloasă prin care această descoperire fusese realizată, documentată și adusă la cunoștința publicului. Scopul meu a fost stoparea imediată a promovării științifice și muzeale a acestui artefact, până la clarificarea autenticității sale și a contextului său de descoperire. Din nefericire, informațiile ajunse ulterior la cunoștința mea și a publicului larg adâncesc umbra imposturii care învăluie acest caz. În ciuda numeroaselor solicitări, am ales să nu mă mai adresez presei, nici organismelor internaționale, ci în primul rând forului de specialiști care are competența de a judeca acest caz, sub toate aspectele lui juridice și deontologice.
În intervalul ce s-a succedat de la critica mea inițială, au apărut date, luări de poziție și imagini noi, care agravează aspectele „cazului Piatra Neamț” și care, consider, trebuie aduse la cunoștința dumneavoastră. Nu voi detalia aici, așadar, argumentele oferite inițial, cele de ordin crono-stilistic – susținute de toți paleoliticienii cu care am intrat în contact și care continuă să indice un fals, indiferent de cronologia atribuită lui. ,„Venus de la PN1” reprezintă, în opinia tuturor, un „hibrid” plat, eclectic al originalelor de la Willendorf și Dolni Vestoniče, cu 7-8 milenii mai vechi! Ignorarea senină a acestui argument de către echipa de la PN1 rămâne stupefiantă, mai ales după sosirea rezultatelor radiocarbon ale contextului (prezumtiv) asociat, care ar fi trebuit să conducă imediat, în opinia mea, la investigații suplimentare ale sitului și ale artefactului, și nicidecum la o prezentare publică a descoperirii! Aceasta cu atât mai mult cu cât aspectul artefactului și cronologia propusă sfidează chiar și descoperirile proprii, realizate la Poiana Cireșului, pe care nu merită să le analizez aici, dar care susțin apariția stilului super-stilizat, tipic epigravettianului, la un nivel cronologic mult anterior, către 20 ka BP! Reapariția, în forme plenare, a unor elemente clar gravettiene multe milenii mai târziu ar echivala mutatis mutandis cu o o reapariție a „gânditorilor” neolitici în contexte Hallstatiene! Că aceste argumente copleșitoare nu sunt luate în serios nici măcar acum o arată trimiterea, făcută recent de E. C. Nițu , la un articol publicat de J. Wilczynski et al. în Radiocarbon , care ar propune, aparent, o cronologie mult mai tânără a statuetei de la Willendorf. Or, această referire trădează fie o lectură superficială, fie necunoașterea limbii engleze fie, mai grav, o încercare deliberată de a induce în eroare publicul și comunitatea științifică: autorii explică limpede (p. 12) că aceste rezultate, foarte tinere, se datorează adezivului organic folosit la conservarea oaselor eșantionate! Pe scurt: cronologia statuetei de la Willendorf rămâne neschimbată, iar asemănările cu artefactul de la PN1, cu 7-8 milenii mai tânăr, rămân la fel de inexplicabile.
Încep prin a preciza de la bun început limitele mele de informare, care au și fost pueril invocate pentru a sugera irelevanța poziției mele anterioare: nu am văzut artefactul cu pricina, nici situl respectiv. Nu îmi fac însă aici vreo mea culpa. „Grație” modului în care situl respectiv a fost „cercetat”, dar și transformărilor evidente suferite, din diverse rațiuni, de către artefactul în cauză din momentul care mă interesează, cel al descoperirii, acest contact cu „realitatea materială” este irelevant pentru problema care ar trebui să ne preocupe pe toți: contextul de proveniență. Documentația „originală”, care include și fotografii de mare rezoluție, dar și declarațiile celor realmente implicați, mă (și ne) ajută în această privință mult mai mult decât contemplarea negativului unui context arheologic, acum distrus, sau a unui artefact, în vitrină!
Există deja, la data redactării acestui text, un noian de dovezi (filmări, fotografii, declarații, vezi în special, etc.) care confirmă cel puțin următoarele aspecte:
(1) Descoperirea de la PN1, contrar comunicatelor de presă și declarațiilor publice inițiale, s-a realizat exclusiv de către cei doi amatori, care au săpat în perimetrul unui sit arheologic (de a cărui existență știau, în calitate de descoperitori și voluntari la săpăturile de diagnostic), fără supravegherea unui arheolog, dar cu consimțământul și chiar la solicitarea expresă a acestuia! Declarațiile amatorilor indică, de asemenea, că aveau cunoștință, ca și arheologul responsabil, E. C. Nițu, de existența unui al doilea nivel cultural paleolitic, rămas necercetat la data plecării arheologilor, că au ținut tot timpul legătura telefonic cu coordonatorul cercetărilor, ba chiar că au „descărcat” acest nivel arheologic ca niște, cred ei, „profesioniști”.
(2) Artefactul a fost găsit, după descrierea amatorilor, „în ziua solstițiului de vară, de mare importanță”, ne spune unul dintre ei, „pentru vânătorii paleolitici”, „într-o viroagă”, ieșind din profilul erodat al unei ravene, în „poziție orizontală, culcat pe spate, pe axa est-vest”; documentația fotografică disponibilă confirmă această descriere, care corespunde, întâmplător sau nu, și celei mai ușoare metode de a introduce un fals într-un sit, fără a lăsa, planimetric, urme vizibile ale îngropării lui!
(3) Echipa de arheologi a ajuns la sit seara, și a prelevat pe întuneric (vezi foto) artefactul, care i-a însoțit la hotel pentru a fi reîngropat a doua zi!
(4) Contextul neclar al descoperirii, compromis de activitatea ilegală, girată moral de arheologi, a amatorilor, a fost nu doar trecut sub tăcere, ci rearanjat deliberat, cu prilejul stupefiantei „înscenări a descoperirii” unui artefact reîngropat anterior de către arheologi! – înscenare regizată și filmată a doua zi, pe 22 iunie 2019. Refuzul de a face public acest film, care ar putea disculpa imediat echipa cel puțin de această acuză, este incriminator în sine și nu reduce cu nimic ridicolul obscen al acestei „reconstituiri”. Din fericire, declarațiile originale ale cameramanului, amatorilor și ale profesorului M. Cârciumaru, fotografiile, ca și imaginile din film prezentate de Libertatea, sunt clare și revelatorii: artefactul a fost îngropat complet și „redescoperit”, fiind ulterior acoperit cu o folie de aluminiu, pentru a preveni, citez, „deshidratarea”. Afirmația recentă din comunicatul de presă, conform căreia artefactul nu a fost acoperit cu sediment, constituie așadar o declarație mincinoasă, ca și alte elemente din cuprinsul său. În cazul în care aceste afirmații false vor fi menținute în continuare, în cadrul unei anchete oficiale, mă aștept la consecințele legale ale uzului de fals.
Seria de declarații publice mincinoase, încălcarea flagrantă a legii, a deontologiei profesionale și a Regulamentului Săpăturilor Arheologice din România ar fi fost, desigur, întru-totul suficiente pentru aplicarea unor sancțiuni drastice celor responsabili.
Nu m-aș fi adresat dumneavoastră dacă circumstanțele ilegale, ca și înscenarea și gravele erori de documentare ale descoperirii, ar fi fost asumate public. Din păcate, dreptul la replică recent publicat, ca și alte declarații din presă, nu sugerează deloc vreo conștientizare a incalificabilei lipse de profesionalism de care s-a dat dovadă în acest caz, și nici vreo înțelegere a gravității faptelor de care se face responsabilă coordonatoarea cercetării. Dimpotrivă, atenți să evite consecințele legale și de imagine, argumentele însăilate retrospectiv de echipa implicată – contrazise, de altfel, punct cu punct de depozițiile celor doi amatori și de dovezile fotografice! – se înșiră astfel:
(1) Goniți de ploaie după cercetarea nivelului superior, arheologii i-au trimis pe cei doi amatori „să curețe locul”, deși acesta se afla, paradoxal, în pericol de prăbușire! Argumentul este absurd. Personal, nu văd cum curățarea părții inferioare a unui depozit loessic, cunoscut pentru tendința de fisurare și alunecare/prăbușire în pachete, ar fi putut stopa și nu, dimpotrivă, grăbi o asemenea „catastrofă”; în mod normal, protejarea săpăturii ar fi trebuit realizată, firesc, tocmai prin umplerea ei cu sediment și/sau prin ranforsarea profilului.
(2) Artefactul a fost doar „observat” de amatori, care, din acel moment „nu au intervenit în sit, cum nici anterior nu o făcuseră”, acesta fiind găsit și recuperat in situ de către arheologi. Ideea că cei doi amatori au privit placizi obiectul, preț de 9 ore(!), fără să intervină asupra lui, este, desigur, rizibilă, însă cel puțin intervenția lor anterioară în sit, inclusiv asupra contextului atribuit ulterior artefactului cu pricina, a fost însă masivă și este documentată fotografic în interviul amintit mai sus, realizat de Romantv.
(3) Echipa, se subînțelege, a făcut ulterior descoperirii, tot ceea ce era necesar pentru documentarea corectă și datarea contextului, ca și pentru analiza și certificarea autenticității artefactului ca atare.
Toate aceste puncte sunt de mare interes și merită o anchetă detaliată, dar mă voi concentra îndeosebi asupra punctului (3). Gravitatea reală a celor petrecute la PN1 nu poate înțeleasă corect fără înțelegerea elementelor particulare de dificultate pe care le presupune cercetarea acestui tip de contexte arheologice și sedimentare. Pentru colegii provenind din alte sub-ramuri ale arheologiei, înțelegerea corectă a specificității cercetării siturilor paleolitice este, cred, esențială în analiza cazului PN1. Dacă este adevărat că standardele de bază ale demersului arheologic sunt aceleași, cercetarea paleoliticului – prin definiție dedicată unor situri de mare vechime, de regulă grav afectate post-depozițional – impune niște rigori speciale de documentare și o uriașă investiție interdisciplinară și arheometrică. De exemplu, rezoluția in situ, pentru paleolitic, nu reiese aproape niciodată ca urmare a observației directe a unei simple asocieri fizice de artefacte sau geofacte, ci în urma unor costisitoare analize retrospective. Acestea includ, de regulă, o analiză detaliată a contextului sedimentar, geologic și geomorfologic, o cronologie clară, un control topografic riguros, remontaje ale utilajului litic, analize tafonomice ale resturilor organice și anorganice, analiza sortării pe categorii de mărime/greutate a artefactelor etc. Pe scurt, sintagma in situ nu reprezintă, pentru paleolitic mai mult decât pentru alte epoci, o premisă, ci o concluzie, atinsă deseori după ani de cercetare.
Aceste minime rigori metodologice devin cu atât mai importante în cazul discutat aici, care privește certificarea autenticității/falsității unui artefact considerat de descoperitori rarissim, găsit într-un context stratigrafic foarte problematic. Toate informațiile cu privire la situl PN1 (fotografii, descriere, amplasare, topografia generală etc.) arată că acesta se încadrează în tipologia caracteristică numeroaselor situri paleolitice de pe Valea Bistriței. Aceste așezări sunt conservate în depozite de derivate loessice acumulate pe terasele râului, prin aport eolian și, în cea mai mare măsură, coluvial. În alți termeni, sedimentele de origine sunt, în vasta lor majoritate, redepuse, de pe versanți sau de pe terasele mai înalte. Geomorfologia locală decide importanța acestei acumulări secundare. La Piatra Neamț, depunerea este descrisă ca depășind 10 m, ceea ce indică un aport coluvial masiv: identificarea unui nivel epigravettian datat la „doar” 17 ka BP, la ca. 3 m adâncime, este grăitoare. Dincolo de eroziunea tipică mediului submontan, la fel de bine documentată, în toate siturile cunoscute, este amplitudinea fenomenelor periglaciare (pene de gheață, fisuri adânci, laminări, gelifracție, congeliflucție etc.). Toate aceste fenomene, ca și multe altele (bioturbare, activități antropice), au avut efecte dramatice asupra conservării contextelor paleolitice, amplu documentate în bibliografia de specialitate: amestec mecanic între ocupații diferite, trunchieri, erodare și redepunere pe versant etc. Date fiind complexitatea acestor procese de formare a siturilor, în absența unor atente analize geologice și geomorfologice, sedimentologice, geochimice, cronometrice, tafonomice etc., afirmația că o descoperire este in situ devine dificilă chiar și în cadrul unei săpături sistematice! A atașa această etichetă, fără multiple cercetări interdisciplinare, unui artefact provenit dintr-un context răvășit de eroziune, aflat pe muchia unei „viroage”/ravinări torențiale, după o perioadă de ploi abundente, indică nu doar necunoașterea crasă a standardelor de validare a unui context paleolitic in situ, și a celor de pe terasele Bistriței, în particular, ci o elementară lipsă de experiență de teren! Îndrăznesc să cred că orice arheolog, care constată, citez, „existența unui obiect ciudat pe marginea depozitului, zonă care era cea mai expusă și afectată de ploi”, ia măcar în calcul posibila poziție secundară a artefactului și procedează la documentarea atentă a matricei sedimentare și, dacă este cazul, la identificarea potențialului context de origine! Nu pretind, evident, că toate certificările arheometrice sau interdisciplinare amintite mai sus ar fi putut fi realizate, chiar și până la data prezentării către public a descoperirii. Susțin însă apăsat că declararea descoperirii in situ, înainte de a veni cu dovezi științifice în această privință, este în mod evident abuzivă – și ar fi rămas așa chiar și în cazul unei prezențe permanente a arheologilor în cursul săpăturii de diagnostic!
Poate însă că d-ra E.C. Nițu și colaboratorii au avut intenția, mai modestă, ca prin sintagma in situ să afirme doar că artefactul cu pricina se afla prins într-un strat, și nu, de exemplu, căzut la baza ravenei. Chiar și așa, indiferența față de certificarea riguroasă cel puțin a contextului imediat, mai ales în condițiile în care circumstanțele dubioase/ilegale de descoperire erau cunoscute, iar artefactul era considerat autentic și ca atare, de o valoare inestimabilă, rămâne șocantă! În loc să se concentreze către documentarea atentă a matricei sedimentare în care se afla obiectul – descrisă, apocaliptic, ca amenințată de o distrugere iminentă –, echipa responsabilă s-a concentrat către mistificarea și, deci, compromiterea ireversibilă a singurei probe directe și irefutabile a „plantării” unui fals!
În fapt, documentarea ulterioară nu a respectat nici una dintre rigorile elementare care ar fi putut servi ulterior la clarificarea acestui context: descoperirea a rămas, după știința mea, până astăzi, lipsită de orice control topografic real (în sistem Stereo 70), aspect ce se cuvenea realizat în regim de urgență, a doua zi! Fotografierea detaliată, la mare rezoluție, pentru evidențierea eventualelor perturbări macroscopice și eșantionarea micro-morfologică/sedimentologică a sedimentului din proximitatea imediată a obiectului, pentru a proba solid conexiunea lui fizică cu depozitul în care s-a găsit, se cuveneau a fi realizate imediat. În fapt, o minimă competență ar fi îndemnat măcar la prelevarea obiectului respectiv în bloc, împreună cu sedimentul ce îl înconjura, pentru analize micro-stratigrafice și geochimice ulterioare. Recuperarea de probe pentru datarea OSL a matricei sedimentare de proveniență și a celor superioare și subiacente trebuia, de asemenea, realizată la fel de rapid, înainte de distrugerea depozitului. Subliniez că acest tip de analize nu reprezintă „mofturi” științifice, ci fac parte, de decenii, din rutina cercetării siturilor paleolitice. Evident, recuperarea tuturor acestor probe devenise tehnic imposibilă, în condițiile absenței arheologilor de pe sit, și mai ales după deplasarea și reîngroparea repetată (vezi mai jos) a obiectului!
Din nefericire, în absența acestei cruciale documentări inițiale, reconstituirea contextului original se rezumă acum la declarațiile unor amatori, la documentarea nivelului arheologic prezumtiv asociat artefactului, la fotografiile mai mult sau mai puțin relevante, realizate în diverse momente (înainte, ca și după descoperire și… redescoperire), și la filmul protejat acerb de „drepturile de autor”. Ce ne spun aceste surse documentare – cele accesibile, desigur?
Obiectul a fost descoperit/fotografiat în cea mai suspectă poziție imaginabilă: culcat pe spate, pe muchia unei ravinări. Laminările vizibile ale sedimentului de deasupra lui, frecvent întâlnite în acest tip de contexte și un bun indicator potențial al poziției in situ, lipsesc pe trei laturi ale piesei. O asemenea poziție, într-o matrice pulverulentă, diferită de cea compactă a nivelului arheologic, ca și prezența rădăcinilor proaspete în imediata apropiere (de neimaginat la ca. 3 m adâncime), indică plasarea lui la contactul sau chiar în sedimentul afânat, bioturbat, redepozitat pe pantă.
Pe de altă parte, existența unui nivel arheologic în proximitatea acestui obiect este incontestabilă; modul în care s-a realizat „descărcarea” acestuia, ca să-i citez pe amatori, chiar și de către arheologi, prin metoda de săpătură și înregistrare aleasă, a fost însă profund eronat. Poziția excentrică, izolată a obiectului (40-50 cm), în raport cu celelalte elemente ale contextului prezumtiv asociat (fragmente osoase, cărbune) reiese clar din toate fotografiile pe care le-am putut consulta (vezi, din nou, și imaginile inedite prezentate). Ea se datorează manierei cert eronate de decapare (în pase orizontale, care nu au urmărit corect panta nivelului arheologic) și/sau discordanțelor fizice în conservarea acestui nivel. Indiferent de explicație, această izolare este, oricum, crucială: ea indică nu doar cel mai convenabil loc pentru plantarea unui fals, dar ridică și rezerve uriașe privind asocierea efectivă cu contextul arheologic raportat ulterior, mai ales în absența unei înregistrări topografice riguroase, cu stația totală. Fotografiile arată, de altfel, că „înregistrarea” poziției s-a realizat cu ruleta, în „dulcele stil clasic” al arheologiei… interbelice, prin raportare la repere relative (poziția față de suprafața solului, față de profil etc.), repere inutilizabile în acest moment. Îndrăznesc să presupun, mai departe, că „proba” materială a relației dintre elementele de context o reprezintă acum o foiță de hârtie milimetrică, ușor șifonată, cu niște puncte sau steluțe… Explicabilă în cazul unui simplu sondaj de diagnostic, această opțiune este, în opinia mea, de neiertat în cazul încercării de a oferi un context solid unui artefact considerat excepțional, găsit în circumstanțe cunoscute ca suspecte. Pentru a conchide: nici poziția efectivă a obiectului, deci nici, implicit, presupusa sa conexiune cu nivelul arheologic epigravettian nu pot fi certificate acum și, foarte probabil, nu vor putea fi clarificate nici în urma unor cercetări viitoare!
Lucrurile nu se opresc însă aici. Contrar celor declarate oficial de către echipa responsabilă, fotografiile realizate deja în seara de 21 iunie indică, dacă nu un obiect „plantat”, cel puțin faptul că, înainte de fotografierea realizată pe întuneric, statueta fusese scoasă din context și reintrodusă acolo, fie de amatori, fie de arheologi, fie și de unii și de ceilalți! Această afirmație este susținută de următoarele observații:
(1) Contactul dintre obiect și sediment este foarte strâns: în cazul unui artefact de asemenea dimensiuni, aflat realmente in situ, interfața cu matricea sedimentară ar trebui să fie, de fapt, o mică distanță (sedimentul se contractă și se dilată, statueta nu, iar umiditatea excesivă a depozitului ar fi trebuit să accentueze această distanțare); sedimentul din imediata apropiere arată vizibil deranjat, întins și „lipit” în jurul obiectului!
(2) Nu există în jurul statuetei niciun indiciu geochimic al unei șederi prelungite în sediment; lipsesc depunerile de oxizi (Fe, Mn) obișnuite în aceste depozite, în special în jurul și pe suprafața unor obiecte rotunjite de asemenea dimensiuni.
Concluzionând, în acest moment, ne confruntăm, în opinia mea cu cel puțin trei posibilități, dintre care niciuna nu mai poate fi certificată corespunzător, pentru că toate probele materiale au dispărut, odată cu contextul! În ordinea probabilității lor, acestea sunt:
(1) un fals „plantat” într-un context probabil corect datat, epigravettian, dar prost documentat;
(2) un artefact autentic, intruziv, asociat eronat unui context epigravettian prost documentat.
(3) un artefact autentic, găsit in situ (cu rezervele exprimate mai sus cu privire la acest termen), în același context prost documentat.
Responsabilitatea pentru aceste incertitudini o poartă nu doar stadiul de conservare a sitului, zelul amatorilor, sau condițiile meteo nefavorabile, ci atitudinea total neprofesionistă a arheologilor implicați, atât înainte, cât și după zisa descoperire. Personal, perspectiva patronării unui fals, prin distrugerea probelor care l-ar fi dezvăluit și mistificarea condițiilor de descoperire îmi pare la fel de gravă ca și ideea distrugerii, din incompetență, a contextului unui artefact a cărui valoare documentară și de patrimoniu ar fi putut fi excepțională!
În condițiile absenței unui context arheologic documentat, autentificarea prin studiul detaliat al artefactului în sine (traseologie, geochimie etc.), își pierde în mod evident din forță și relevanță. În această privință, dreptul la replică al echipei responsabile de „cercetarea” sitului de al PN1 face referire la analiza microscopică efectuată asupra artefactului, în luna iulie 2019, de N. Goutas, respectabilă cercetătoare a CNRS, cu experiență în domeniul tafonomiei, în special pe artefacte din material organic. Ce ne spune, de fapt, această presupusă pièce de résistance în argumentația echipei, care, alături de apelul la autoritate – nelipsit de obișnuitele nuanțe grotești, tipice mediului academic românesc, – și referirile presupus intimidante la un microscop digital de generație veche, ar trebui să lămurească „definitiv” problema autenticității?
Din răspunsul oficial, oferit foarte prompt și amabil de N. Goutas la solicitarea mea, și pe care îl pot oferi spre consultarea CNA, reies cu claritate următoarele lucruri:
(1) specialista din Franța nu cunoștea circumstanțele exacte ale descoperirii, dezvăluite abia recent de presă;
(2) observațiile sale preliminare nu contrazic, deocamdată, ideea unei origini paleolitice, a obiectului (nu există urme evidente ale unor unelte de metal, diferențe vizibile de patină, stigmate recente vizibile etc.);
(3) aceste observații preliminare rămân a fi completate chiar de autoare și apoi verificate prin analize ulterioare detaliate, inclusiv geochimice și experimentale, deja programate; doar în urma acestora se poate ajunge la un rezultat valid, citez, „oricare ar fi acesta”!
În mod clar, acest răspuns prudent și riguros nu elimină decât o parte, cea mai evidentă, a suspiciunilor, și nu „dovedește autenticitatea statuetei”, așa cum se susține în dreptul la replică al echipei implicate! Observațiile N. Goutas lasă larg deschisă posibilitatea unui fals elaborat, sugerată, de altfel, și de combinația de elemente ale mai multor statuete foarte cunoscute, ca și de talentul artistic/meșteșugăresc al autorului lui. Îmi permit să completez că, în absența unei serii experimentale și arheologice de obiecte din același material – artefactul fiind singurul de acest tip și cu această cronologie realizat din gresie –, interpretarea stigmatelor de prelucrare și uzură va rămâne, oricum, foarte dificilă. Prin urmare, la fel ca și în cazul celorlalte sintagme vehiculate iresponsabil mai sus – „recuperare in situ”, „documentare conform standardelor și procedurilor din arheologie” –, mult clamata „autentificare” a obiectului de către N. Goutas nu arată decât aceeași revoltătoare tendință către arderea unor etape fundamentale ale investigației științifice. Acest soi de „scurtături” indică, în lumea cercetării științifice de orice fel, neprofesionalism sau impostură.
În concluzie, autorizarea iresponsabilă a unor amatori de a săpa într-un sit arheologic, credibilizarea, pentru public și pentru comunitatea științifică, a unui artefact a cărui autenticitate și al cărui context in situ rămân neprobate, falsificarea deliberată și, deci, compromiterea ireversibilă a contextului de descoperire, maniera dezastruoasă de gestionare a cercetării ulterioare a punctului PN1, constituie argumente temeinice pentru suspendarea licenței de arheolog a d-rei E. C. Nițu, dar și pentru analiza retrospectivă a manierei în care au fost cercetate și documentate toate celelalte situri în care a avut calitatea de coordonator al cercetării, inclusiv Poiana Cireșului!
Clarificarea contextului acestei descoperiri, sub toate aspectele lui, dublată de verificarea autenticității acestuia, prin toate mijloacele științifice rămase la dispoziție (traseologie, geochimie etc.), rămân, evident, esențiale. Aceasta nu poate fi decât misiunea unui colectiv de cercetare interdisciplinar, independent. Neprofesionalismul și impostura, ca și grobianismul față de colegii de breaslă și profunda lipsă de respect față de public, ar trebui să elimine de la sine echipa care a desfășurat diagnosticul la PN1, atât din cercetarea acestui sit, cât și a oricăror altora.
Pentru a risipi orice fel suspiciuni cu privire la acest ultim punct, dar și pentru a reprima din fașă potențialele insinuări, declar public, în calitate de contestatar deschis al modului în care s-a gestionat științific acest caz, că voi refuza orice implicare personală în această reevaluare. În absența acestei certificări, „Venus de la Piatra-Neamț” rămâne un fals, iar promovarea ei științifică sau muzeografică, o probă publică de impostură.
Prof. univ. dr. Mircea Anghelinu
Facultatea de Științe Umaniste
Universitatea „Valahia” din Târgoviște