ComenteazăLa vârsta de 35 de ani, în viața Olgăi Grebennik, ilustratoare din Ucraina, s-a ivit un coșmar pe care imaginația ei vie nu îl întrezărise niciodată: războiul. Desenele sale bogate din cărţile pentru copii au devenit astfel schițe nervoase, ilustrate de pe frontul ei personal: subsolul în care, alături de alte familii și de cei doi copii ai săi, a trăit vreme de 8 zile în Harkovul aflat sub asediu.
În volumul „Jurnal de război”, lansat joi la Editura Seneca, Olga spune, în câteva imagini și cuvinte, povestea acelor zile. Cartea sa a fost publicată în Coreea de Sud, Italia și în România.
„Viața noastră înainte de război semăna cu o mică grădină, unde fiecare floare are locul ei bine ales și înflorește când îi vine timpul. Dragostea era singurul îngrășământ care ne hrănea grădina”, scrie Olga Grebennik în debutul cărții sale.
Între acest moment și cel în care, cu tristețe, Olga primește lucrurile gratuite destinate refugiaților se află însă opt zile trăite, clipă de clipă, cu spaima declanșată de fiecare explozie, într-un subsol umed, cu o lumină care abia pâlpâie.
Ca să-și calmeze emoțiile, Olga face ceea ce a făcut dintotdeauna: desenează, schițează momente din timpul celor opt zile petrecute în întuneric, de la chipul fetiței sale, care îi povestește că a lipit ciocolata de obraz ca să „ajungă mai mult timp”, la imagini cu un club de șah improvizat al copiilor din subsol. Mărturii ale unei vieți suspendate de oroarea războiului.
De ce nu pronunţă niciodată cuvântul „război”
Cum arăta însă viața Olgăi înainte de 24 februarie? Ce o preocupa? Ce simțea când privea știrile care detaliau mișcările trupelor rusești de la graniță? În toate acele zile, ea povestește că preocuparea principală era munca – pregătea o carte nouă, care trebuia să apară tocmai în Rusia și deja schițase imaginile pentru volum. Nu s-a gândit nicio clipă la transformarea care avea să apară în viața sa și a familiei ei. Știrile nu o îngrijorau – pur și simplu, în mintea ei, războiul nu era un scenariu realist. Soțul ei, la fel ca ea, își dedica energia copiilor și muncii sale din domeniul IT.
Acum, după cinci luni de la izbucnirea conflictului dintre Rusia și Ucraina, Olga vorbește de câteva ori pe zi cu bărbatul ei rămas acasă, dar niciodată nu pronunță cuvântul „război”. E înţelegerea lor pentru a se feri de durere. Deși, uneori, soțul îi mărturisește cât de greu e departe de familie. Ca să își umple timpul, cum spune femeia, a mai lucrat la Crucea Roșie o vreme. În cele din urmă, soțul său a părăsit Harkovul și s-a mutat în Lvov, la insistențele Olgăi.
Astăzi, Olga locuieşte în Bulgaria şi încearcă, aşa cum i-ar fi putut spune orice psiholog, dacă ar fi avut ocazia, să nu se gândească mai departe de ziua de mâine. Şi desenează. În continuare, desenează.
„Crezi că în timpul războiului voi avea ziua de naştere?”
Libertatea: Am extras un fragment din volumul „Jurnal de război”, e o discuţie între doi copii, în subsolul unui bloc din Harkovul asediat: „- După război îţi vei cumpăra un telefon. / – Tu crezi că în timpul războiului voi avea ziua de naştere?” Întrebarea este adresată de fiica dvs., Vera. Marţi a fost ziua ei.
Olga Grebennik: A fost o zi foarte frumoasă! Vera a spus: „E cea mai bună zi de naştere din viaţa mea. Deocamdată.” Am fost la piscină şi ne-am dat în tot felul de tobogane. În ultimul timp, copiii au avut timp să se detaşeze de tema războiului. Stăm acum în Bulgaria, unde ei sunt înscrişi la şcoli de artă. Ultima dată când am întrebat-o pe Vera dacă e fericită, mi-a zis că da. Până atunci, îmi răspundea aşa la aceeaşi întrebare: „Nu, pentru că e război”.
– Cum le-aţi explicat copiilor ce se întâmplă?
– Spuneam că n-o să dureze mult şi că deocamdată trebuie să stăm la adăpost. Asta a fost singura cale de a-i linişti. În cazul familiei noastre, nu există noţiunea de duşman sau de pericol; cel puţin pentru cei mici.
– Ce v-a motivat să ilustraţi ceea ce trăiaţi cât timp aţi rămas în Ucraina?
– Aceasta nu a fost o carte, ci a devenit una. Deşi denumirea ei este „Jurnal de război”, nu e o relatare despre război, ci un jurnal despre viaţa unei persoane care a nimerit în aceste condiţii. Eu doar am fixat unele momente. A fost un moment în care am decis să desenez.
Eu desenam ca să-mi înving frica, să pot stăpâni acest sentiment.
– Ce ziceau cei cărora le arătaţi desenele?
– Am postat foarte multe dintre ele pe Instagram, iar numărul urmăritorilor a explodat brusc. Au apărut câteva mii de urmăritori! Mesajul principal era: „Privesc ilustraţiile tale şi te cred!”. Pentru că nu arătau deloc a propagandă, ci a adevăr. În plus, oamenii mă ştiau drept ilustratoare, iar asta i-a făcut să înţeleagă că e vorba de ceva autentic. Erau, pur şi simplu, emoţiile mele puse pe hârtie. Nu am avut timp să mă gândesc să fac schiţe, să fac un plan. Fiecare desen îmi lua 6-8 minute. Era ceva instinctual, nefiltrat de mintea mea, o emoţie pură. Oamenii mi-au zis: „Trebuie să faci o carte”. Abia atunci am început să mă gândesc dacă ar putea fi un final deschis, cum aş putea să continui.
Finalul a rămas la momentul în care m-am urcat în avion şi am plecat către Bulgaria. Senzația mea e că de atunci am rămas atârnată în aer. Între cele două lumi. Pentru că lumea Ucrainei s-a închis pentru mine. Dar şi lumea exterioară e la fel de închisă acum.
„E groaznic în subsol”
– Familia a văzut felul în care arată acum amintirile dumneavoastră?
– Nu știu cum să răspund. Pentru ei, în primul rând, eu contez și important e să fiu în viață și nu prea sunt atenți la ce fac. Familia nu ia în serios acum arta mea, ci pur și simplu mă privesc ca pe o soție, ca pe o fiică. Mama mai degrabă mă întreabă dacă am mâncat bine decât dacă mi-a ieșit cartea într-o altă limbă.
– Cum era viața în subsol? Cum dormeați? Cum mâncați?
– E groaznic în subsol, lumina pâlpâie, toţi oamenii vorbesc în acelaşi timp, e umiditate. Încerc să reprim acele amintiri, ca să nu le mai port cu mine. Dormitul, mâncatul în picioare… Ştiţi, eu nu mă uit în jurnalul meu, îl ţin ascuns. Nu, nu mă uit acolo. Pentru că toate lucrurile astea mă traumatizează.
– Ați vorbit cu cineva de specialitate, vi s-a acordat îngrijire și în sensul ăsta?
– Am avut senzația că aş fi avut nevoie. Dar nu am găsit pe nimeni. Am găsit însă mulţi prieteni. Şi, practic, legătura cu prietenii a putut să suplinească, poate, o formă de terapie specializată.
„Copiii au creat un club de șah în subsol”
– În carte povestiţi cum jucaţi şah, aduceţi cretă colorată copiilor. Cum reuşiți să păstraţi normalitatea?
– Nu eram doar eu, să ştiţi. Erau mai multe familii în subsol şi fiecare aducea câte ceva, încercam cu toţii să ne păstrăm mintea sănătoasă în nişte condiţii destul de grele. Copiii au format în acel subsol un soi de club: până atunci, nu se ştiau foarte bine, dar în câteva zile s-au împrietenit. Chiar şi acasă, de pildă, ţineam cât mai mult copiii ocupaţi, ca să le creăm o atmosferă potrivită.
– Ce s-a întâmplat cu ceilalți oameni cu care ați stat acolo?
– În acel bloc, noi am făcut un grup de chat împreună și îl urmăresc. Ne-au legat foarte mult acele zile împreună și lumea continuă să scrie acolo. Oamenii care au rămas în Harkov sunt preocupați de nevoile de bază – de unde să obțină alimente, de exemplu -, scriu către Crucea Roșie sau Caritas, au aceleaşi preocupări şi acum. În Harkov sunt oameni care sunt nevoiți acum să facă rost de mâncare.
– Cum a fost prima dată când ați ieșit din Ucraina?
– Senzația de eliberare a fost în Liov prima dată, când am ajuns într-un tren plin de copii și pentru prima dată am dormit.
„Nu ai voie să urăşti”
– Cum a schimbat toată această experienţă relaţia cu desenul?
– S-a schimbat tema, s-a schimbat culoarea, s-au schimbat multe… Înainte de război, eu desenam mai mult confort și căldura casei. Nu îmi mai e gândul la asta deloc. Cândva, am întrebat o prietenă de-ale mele, o pictoriță: cum să fac să-mi schimb stilul? Și ea a zis: ca să se schimbe stilul, trebuie să ți se schimbe stilul de viață. Ai nevoie de așa ceva? Nu ştiam atunci că, de fapt, nu aveam nevoie. Însă acum, cel mai important este să transmit că lucrul cel mai de preț de pe pământ e viața omenească și că nicio idee politică ce are în vedere exterminarea unei vieți omenești nu este o idee bună. Nu ai voie să urăști.
Ura este acum cel mai răspândit lucru și societatea se umple și se umple, și se umple de ură. Dacă ne închipuim că războiul se va termina, iar societatea asta plină de ură va rămâne, trebuie să învățăm să susținem oamenii, să îi ajutăm să rămână oameni și să nu îi măsurăm pe toți cu acelaşi şubler.
Naționalitatea nu mai are acum niciun rol, nu mai are nicio importanță. Obligația noastră este să nu omorâm oamenii din noi cu ură.
– Cum vă imaginați momentul când vă veți întoarce acasă? Cum va fi?
– Nu m-am gândit și nu mă gândesc la asta. Asta este nepermis acum. Gândurile mele sunt altele: cum să-mi fac actele, la ce școală să înscriu copilul, acolo se concentrează toată energia mea. Lucruri practice, care țin de viitorul apropiat, nu de o idealizare. Mă concentrez pe creație şi pe construcție. Până și în subsol, eu construiam. Este rezistența mea personală. Războiul este un lucru care distruge, oamenii trebuie să creeze, să construiască. Nevoia mea acum este de a crea. Când emoţiile sunt prea puternice, mă refugiez în creaţiile mele.