„Conspiraționismul lui Putin”. Interviu cu Cristina Florea, profesoară de istorie la Universitatea Cornell din SUA, despre o trăsătură mai puțin discutată a deciziilor președintelui Rusiei

Profesor asistent în departamentul de istorie la Universitatea Cornell în SUA, Cristina Florea este specializată în istoria Europei Centrale şi de Est. Accentul studiilor sale se referă la interacţiunile dintre puterea germană şi cea rusă. 

Pentru că, în Rusia de astăzi, chiar și un ziar curajos de opoziție, precum „Novaya Gazeta” are contributori care readuc în discuție teoriile profetice, la limita conspirației. Recent, ziarul din Moscova a publicat o perspectivă despre nevoia alianței creștine, cea pe care ar trebui să se bazeze interesul comun al Occidentului și al Rusiei. Căci, susține profesorul care scrie în „Novaya Gazeta”, aceasta a fost o eroare a Vestului după prăbușirea comunismului. „În loc să consolideze lumea liberă pe baza unei alianțe egale a forțelor religiilor avraamice și, în același timp, să ia Rusia la sânul iubitor (recunoscând-o NU ca învinsă, ci drept salvată de diavol), au început să construiască Turnul lui Babel. Un proiect globalist secular care ignoră diferențele fundamentale dintre civilizații/religiile lumii ca modalități de bază de cunoaștere a lui Dumnezeu”. Sunt vechile teme ale imperiului. 

Recomandări

România, campioana în UE la riscul de sărăcie pentru persoane care au crescut în familii nevoiașe. Influența educației | Studiu

În munca sa, profesorul român de la Cornell Cristiana Florea explorează relația dintre naţionalism şi imperiu și importanţa moştenirilor imperiale în istoria Europei moderne. A oferit un interviu, pe e-mail, publicului din România. 

În primul deceniu de după alegerea lui Putin, PIB-ul Rusiei s-a dublat 

Libertatea: „În fiecare an, politicienii spun never again – frază asociată cu Holocaustul și alte genocide. Acum văd că aceste cuvinte sunt fără valoare. În Europa, un popor este distrus”, a spus preşedintele Zelenski, într-o alocuţiune adresată parlamentarilor germani. Ce asemănări există între războiul lui Putin şi Germania lui Hitler, între Putin şi Hitler şi unde se opresc acestea?
Cristina Florea: Rusia lui Putin seamănă cu Germania nazistă în sensul că este un stat revizionist, animat de un profund sentiment de nemulțumire. Germania a simțit o profundă nemulţumire față de tratatul de la Versailles, care o retrogradase la statutul de stat paria, delegitimând-o și izolând-o de restul Europei. 

În mod similar, Rusia, după prăbușirea Uniunii Sovietice, a nutrit resentimente față de puterile occidentale care, credeau mulţi ruşi, provocaseră o nedreptate profundă și o înfrângere umilitoare unei ţări care cu puțin timp înainte fusese o superputere.

Recomandări

Capcanele imobiliare pe care să le eviți la achiziția unei locuințe. Arhitect Radu Negoiță: „Apartamente la 35.000 de euro sunt posibile doar dacă le faci de 10-15 mp bucata” I Interviu

Atât anii interbelici, cât şi deceniile de după 1991 au fost momente postimperiale: urmau după înfrângerea marilor puteri imperiale care mai devreme sau mai târziu urmau să învie. Întreaga ordine de după Primul Război Mondial în Europa a fost configurată pe baza unei realități nesustenabile: una în care atât Germania, cât și Rusia erau efectiv neutralizate. 

În mod similar, ordinea de după Războiul Rece i-a determinat pe mulți să concluzioneze că am ajuns la „sfârșitul istoriei”, așa cum a spus în mod memorabil Francis Fukuyama. În ambele cazuri, s-a dovedit curând că astfel de momente au fost mai degrabă excepția decât regula. Atât Germania, cât și Rusia au trecut prin mai multe cicluri de înfrângere și renaștere în ultimele secole.

Când Putin a preluat conducerea Rusiei, țara se afla într-o criză profundă. În următorul deceniu, PIB-ul ţării s-a dublat. Întorcându-se la un model autoritar de conducere, Putin a reușit să restabilească un sentiment de încredere în viitorul Rusiei și să pună țara din nou pe hartă ca putere semnificativă. 

Ca și Hitler, Putin nu le lasă ucrainenilor decât posibilitatea rezistenței

Recomandări

Razii în cluburile de noapte din Ucraina, de unde armata saltă tineri petrecăreți ca să-i trimită pe front | VIDEO

Hitler a devenit în mod similar un simbol al renașterii Germaniei după Primul Război Mondial; şi-a atras o popularitate enormă din faptul că a reușit să reabiliteze Germania, transformând economia țării într-o mașină de război.

Ideile care îi animă pe cei doi lideri sunt însă foarte diferite. Putin nu este un fascist în sensul tradițional al cuvântului. Este un lider autoritar, naționalist, care își extrage legitimitatea și din tradiția sovietică a antifascismului. Până de curând, l-am crezut și un actor mult mai rațional decât Hitler. 

Când Germania nazistă a invadat Ucraina în cel de-al Doilea Război Mondial, a întâlnit o populație care a salutat Wehrmacht-ul. Cu toate acestea, germanii, orbiţi de o ideologie care îi declara pe toți slavii suboameni, i-au tratat atât de rău pe ucraineni, încât aceştia nu au avut de ales decât să reziste. A fost o mare greșeală din partea lui Hitler. 

Vedem un model similar în Ucraina astăzi – cu diferența că nimeni nu i-a primit bine pe ruși de data aceasta. Deși insistă că ucrainenii și rușii sunt unul și același popor, Putin nu ezită să desfășoare cele mai crude și brutale tactici împotriva civililor ucraineni. Asemenea acțiuni nu pot avea nicio altă consecință decât aceea de a transforma ucrainenii într-un popor de rezistenţi.

„Întoarcerea la secolul al XIX-lea cu acapararea nerușinată a puterii”

– La ce îi foloseşte lui Putin istoria revizionistă asupra Ucrainei pe care o susţine în discursurile sale? De ce are nevoie de aceste naraţiuni?
– Apelul lui Putin la pretențiile aşa-zis istorice ale Rusiei asupra teritoriilor ucrainene maschează realitatea că acest război este un război clasic de agresiune, o întoarcere la secolul al XIX-lea sau chiar mai mult în trecut, când acapararea nerușinată a puterii și anexările teritoriale erau la ordinea zilei.

Susținând că teritoriile actuale ale Ucrainei sunt un dar al țarilor și al lui Lenin și Stalin, Putin susține, în esență, că Rusia are un drept istoric asupra acestor teritorii pe care cândva le-a „dăruit” Ucrainei. Alegând să se asocieze mai degrabă cu NATO și UE decât cu Rusia, Ucraina, potrivit lui Putin, și-a pierdut dreptul asupra acestor teritorii, pe care Rusia le reia acum. Acest tip de narațiune îi permite să încerce un atac teritorial clasic, susținând în același timp că el restabilește doar „justiția istorică”.

Afirmațiile sale nu sunt nici noi, nici deosebit de originale. Ele îşi au originea la mijlocul secolului al XIX-lea, când oficialii țariști care percepeau din ce în ce mai mult mișcarea naționalistă ucraineană ca pe o amenințare la adresa stabilității imperiului au decis să limiteze limba ucraineană şi au interzis-o mai mult de patru decenii.

„Perspectiva conspirativă s-a transformat într-o profeție care se (auto)împlinește”

– Cum vi s-a părut discursul lui Putin din 22 februarie, unde îi identificaţi rădăcinile? 
– Discursul lui Putin a expus paradoxurile fundamentale și incongruențele gândirii sale. Mai presus de toate, cred că discursul sugerează că Putin reprezintă mai degrabă un fenomen complet nou decât o continuare a tradiției sovietice. Însă proclamațiile sale semnifică o revenire a imperialismului rus, pe care îl urmărește, în timp ce încă se agaţă de retorica antinaționalismului din care URSS și-a extras legitimitatea cândva.

Discursul subliniază şi perspectiva conspiraţionistă a lui Putin asupra lumii, convingerea sa că întreaga lume complotează împotriva dezvoltării Rusiei. Şi acesta este un laitmotiv vechi în istoria Rusiei.

Toate punctele de cotitură majore din istoria sovietică (de exemplu, impulsul de industrializare și colectivizare din anii 1930) au fost modelate de o mentalitate conspiraţionistă similară. 

În mod ironic, în timp ce se mobilizau pentru a rezista „încercuirii” de către lumea exterioară, Rusia și Uniunea Sovietică au ajuns să împingă elementele pe care le bănuiau de conspirație să formeze efectiv o alianță defensivă antirusă sau antisovietică. Și astfel, perspectiva conspirativă s-a transformat într-o profeție care se (auto)împlinește.

– În ce măsură perspectiva lui Putin asupra Rusiei este similară sau diferită faţă de cea a liderilor Rusiei sau Uniunii Sovietice din trecut?
– Putin are în comun cu lideri ruşi din trecut sentimentul că Rusia are de îndeplinit o misiune providențială. El împărtășește și o înclinație către autoritarism, o înclinație de a vedea soluția problemelor Rusiei prin centralizarea puterii într-un stat solid. 

Chiar dacă Putin a remarcat în mod repetat că dizolvarea Uniunii Sovietice a fost cel mai tragic eveniment al secolului al XX-lea, nu regretă dispariția Uniunii în sine, ci mai degrabă statutul diminuat al Rusiei după 1991. 

În ambițiile și perspectiva lui generală, Putin seamănă mai mult cu liderii ruși din secolul al XIX-lea decât cu cei sovietici, deoarece Uniunea Sovietică s-a mândrit că a depășit marele șovinism rus și în special în perioada sa de început. URSS a promovat activ limbile și naționalitățile non-ruse, pentru a crea cadre native loiale – cu înțelegerea că diferențele naționale ar dispărea în timp.

Țările „mici” au propria voință: Polonia a amenințat că-și dezvoltă arsenal nuclear dacă nu va fi primită în NATO

– Se dezbate mult rolul jucat de expansiunea NATO şi măsura în care a influenţat sau nu acţiunile lui Putin din prezent.  Cât din ceea ce face Putin astăzi e motivat de extinderea NATO spre est?
– Aceasta este, cred, una dintre cele mai mari neînțelegeri despre originile conflictului actual – în special în Occident, unde mulți comentatori înclinaţi să critice America și expansionismul NATO confundă pretextul actualului război din Ucraina cu cauza sa reală. 

Putin ne-ar face desigur să credem că războiul putea fi evitat dacă NATO și-ar fi respectat promisiunea făcută de secretarul James Baker la o întâlnire cu Mihail Gorbaciov, că granițele NATO nu s-ar deplasa „nici măcar un centimetru spre est”. Atât afirmația lui Putin, cât și argumentele comentatorilor care susțin în esență punctul său de vedere par să uite că NATO și Rusia nu sunt singurii agenți implicați în acest lucru. 

Există și actori locali, statele dintre NATO şi Rusia, care, de fapt, au făcut presiuni pentru încorporarea în NATO ca o modalitate de a-și garanta propria suveranitate teritorială împotriva potențialului revizionism rus.

Polonia chiar a amenințat că își va dezvolta propriul program nuclear dacă i se va refuza aderarea la NATO. Acest tip de argument trece cu vederea și faptul că ambițiile Rusiei în regiune preced cu mult apariția și extinderea NATO.

„Rezistență din partea unui popor educat, urban”

– Zelenski a mai spus zilele trecute: „Este posibil ca Rusia să fi declanşat deja al treilea război mondial”. Cum vedeţi astfel de afirmaţii, cât adevăr e acolo?
– Războaiele mondiale nu izbucnesc de pe-o zi pe alta, ci sunt rezultatul alegerilor și politicilor deliberate ale mai multor actori. Unii istorici au scris cum Europa „a intrat ca o somnambulă” în Primul Război Mondial, găsindu-se trasă într-un conflict de proporții cataclismice pentru care nu era pregătită și pe care nu l-a anticipat. 

În realitate, mai mulți beligeranți s-au implicat în acel război atât pentru că ei credeau că este inevitabil, cât și pentru că sperau că îi va ajuta să rezolve conflictele interne.

Apoi, în anii care au precedat cel de-al Doilea Război Mondial a funcţionat un alt tip de mecanism. Europa era împărțită în puteri revizioniste, precum Germania sau Ungaria ori Uniunea Sovietică, învestite în revizuirea ordinii internaţionale, și state care voiau menținerea status quoului (Franța, Marea Britanie, Polonia, Cehoslovacia). 

Reticența unor puteri precum Marea Britanie sau Franța de a se angaja într-un alt război a contribuit în mod ironic la izbucnirea războiului prin încurajarea lui Hitler.

Asigurat că Occidentul nu i se va opune, Hitler a anexat mai întâi Austria, apoi a cerut Regiunea Sudeţilor, apoi a încorporat Boemia și Moravia în Reich și, în cele din urmă, a pus ochii pe Polonia. Politicienii occidentali contemporani au presupus în mod eronat că Hitler ar putea fi liniștit dacă cererile lui ar fi satisfăcute. Dar după cum s-a dovedit, războiul era în cărți pentru Hitler, indiferent de ceea ce Occidentul a făcut sau nu a făcut.

Există paralele, dar și diferențe importante între momentul actual și aceste alte conjuncturi. Putin a intrat în acest război gândindu-se la el ca și cum ar fi o reluare a celui de-al Doilea Război Mondial. El vorbește despre naziști și fasciști și invadează și împarte teritoriile în moduri care amintesc de negocierile pe sfera de influență de la Yalta. 

Dar lumea cu care se confruntă este foarte diferită; el întâlnește foarte multă rezistență în Ucraina din partea unui popor educat, urban, mai cosmopolit decât mulți ruși și care a experimentat deja mass-media liberă, expunerea la Occident și autoguvernarea (oricât de imperfectă ar fi fost). Acesta este un război extrem de costisitor și care este puțin probabil să se încheie cu bine pentru Rusia.

E deja un „război prin procură” între Occident şi Rusia

– Şi totuşi, întorcându-ne la afirmaţia legată de startul celui de-al treilea război mondial, o găsiţi întemeiată?
– Este greu de spus dacă cel de-al treilea război mondial a început deja sau nu, deoarece războaiele nu mai arată așa cum arătau în secolul al XX-lea și mai devreme. Războaiele nu mai iau forma clasică a ciocnirilor de cavalerie, artilerie și tancuri (deși acestea rămân esențiale pentru efortul de război al lui Putin în Ucraina). Ele presupun acum folosirea de arme economice, drone, atacuri cibernetice, care pot avea efecte la fel de devastatoare – chiar dacă arată foarte diferit și pagubele pe care le provoacă s-ar putea să nu ia întotdeauna forma de sticlă spartă și clădiri aruncate în aer. 

Puterile occidentale încearcă să parcurgă o linie dificilă între evitarea escaladării și, în același timp, să-l facă pe Putin să înțeleagă, în termeni neclari, că acțiunile sale vor fi pedepsite.

Chiar dacă nu le place să recunoască, puterile occidentale și NATO sunt deja implicate în acest război. Într-adevăr, nu își permit să nu fie, deși se străduiesc din greu să nu depășească limitele autoimpuse, cel puțin formal, dacă nu și în practică.

Adevărul este, totuși, că acesta este în multe privințe „un război prin procură” (by proxy) între NATO, Occident și Rusia – un conflict internațional care deocamdată ia forma unui conflict local.

SUA au diminuat fondurile alocate studierii Rusiei

–  Unii comentatori spun că Rusia a simţit că nu a fost tratată ca un egal de SUA, în special după sfârşitul Războiului Rece. Există vreun fel în care liderii SUA şi ai Occidentului ar fi putut să comunice cu Putin şi Rusia, care să fi fost mai util înaintea acestei invazii sau pentru un mai bun succes pe plan diplomatic?
– Cred că problema aici nu constă neapărat în eșecul Occidentului de a face loc pentru Putin sau de a-l trata ca pe un egal. Mai degrabă, problema este că, după sfârșitul Războiului Rece, toată finanțarea care era folosită pentru cercetarea Uniunii Sovietice a fost redusă substanțial. 

Statele Unite au trecut de la a turna multe resurse în cercetare și informații despre spațiul sovietic la a închide puțin ochii asupra acestei părți a lumii, deoarece alte regiuni (și anume, Orientul Mijlociu) aveau prioritate.

La aceasta s-a adăugat declinul general al diplomației americane și mișcarea bruscă spre izolaționism sub președintele Trump, care a luat decizia în iulie 2020 de a reduce prezența militară a Statelor Unite în Europa. Acesta este motivul pentru care cred că America a ajuns să nu aibă nicio strategie reală, pe termen lung, față de Rusia, ci doar să răspundă la aceasta într-un mod mai mult sau mai puțin ad-hoc. Cred că asta a contribuit la situaţia actuală, mai degrabă decât orice atitudine agresivă reală din partea Statelor Unite față de Rusia.

Citește și unde poate duce acest lucru și cum pot fi afectate România și Moldova, în partea a doua a interviului.

Urmărește-ne pe Google News