Gardul Centrului nu este inalt. Cu putina agilitate, orice copil il poate sari. Prefera, insa, sa stea atarnati de partea cealalta a gardului si sa-si inchipuie ca trecatorii ce se indeparteaza nepasatori sunt „mama” sau „tata” care au venit in vizita. Nu mai vor sa iasa. Stiu ca dincolo, in lumea de unde au venit, oamenii ii judeca aspru pentru o greseala pe care nu au savarsit-o. Au fost infestati cu virusul HIV imediat dupa nastere, in perioada 1988-1989. Pe vremea aceea sangele nu era testat, iar transfuziile cu sange pe care le-au primit aveau sa-i condamne la moarte. Micutii au SIDA si au invatat ca singurul loc unde nimeni nu-i mai marginalizeaza si le ofera un strop de dragoste este in interiorul Centrului de Plasament Vidra. De aceea multi din ei cer cadrelor sa nu ii mai lase acasa. Intr-un fel au ajuns si ei sa respinga „lumea de dupa gard”. Copiii adunati aici sunt de mai multe categorii. Unii au fost abandonati fara pic de suflet de parinti prin spitale, iar altii nu au mai suportat tratamentele oamenilor „sanatosi” si au cerut parintilor sa fie dusi la Vidra.
Directorul Centrului, Marin Vasile, povesteste ca exista momente cand micutii ii lasa pe adulti muti de uimire. „Avem o fetita care nu vrea sa mai plece acasa. Din cauza societatii. Daca a vazut ca este marginalizata de copii, ca nimeni nu se juca cu ea in fata blocului, ne-a spus noua sa nu o mai lasam sa plece cand vin parintii sa o ia acasa”.
10 asistente si 32 de infirmiere sunt singurii care n-au teama sa-i atinga si sa se lase atinsi de acesti copii. Ei sunt cei care, 24 de ore din 24, le alunga tristetea. Si nu e deloc usor, pentru ca ei lupta zi de zi cu moartea.
De mai bine de 20 de ani, doctorita Angelica Paun e inconjurata de acesti copilasi bolnavi si cunoaste toate etapele evolutiei maladiei. „Starea lor se poate schimba de la ora la ora. In cateva ceasuri starea lor poate deveni critica, iar intr-o ora pot intra in convulsii… S-a intamplat cu o fetita, in 24 de ore nu am mai putut face nimic pentru ea.” Cu toate acestea, doamna doctor, cu nume predestinat, nu s-a lasat invinsa si a continuat sa lupte pentru viata micutilor. Uneori de cateva ori pe zi, alteori mai rar, medicul ii reanimeaza. Dovada e si George, un baiat care a ajuns la performanta varsta de 17 ani. „Inainte se preconiza ca au de trait un an-doi, insa acum noile scheme ale tratamentelor cu antivirale dau rezultate. Anul acesta am avut un singur deces”.
Atunci cand se intampla ca fatalitatea sa nu mai poata fi invinsa, copilasul este dus intr-o camera speciala, ferit de ochii celorlalti, sa-si duca agonia. Camaruta este amplasata in cladirea-spital, separat de cea cu dormitoare si loc de joaca, este luminoasa, miroase a dezinfectant si e mobilata cu doua paturi aranjate impecabil, deasupra carora atarna doua candele mici. „Nu stiu ce se intampla aici, stiu doar ca este o camera obisnuita. O data, mi s-a intamplat cu un baietel care a inceput sa planga ca nu vrea sa fie mutat aici. Nu stiu daca prevestea, dar nu il puteam tine in camera cu colegii lui. Nu ii puteam lasa pe ceilalti sa vada cum se chinuie. Nu stiu ce simt, insa niciodata nu vorbesc despre cei care nu mai sunt printre ei”- imi povesteste medicul, soptit, pentru ca cei din preajma sa nu auda.
Lupta pentru existenta copiilor din acest „univers” e ingreunata aproape zilnic. Au nevoie de hrana, de medicamente si imbracaminte. Pentru asta se lupta directorul Marin Vasile si medicii. Atunci cand e nevoie directorul se mai duce sa se „milogeasca” de un supliment de fructe pe la diferite firme. „Au nevoie de un regim special. Orice mizilic ii poate expune si ne trezim ca dupa atatia ani ne-am chinuit in zadar. Nu au voie carne de porc, trebuie feriti de viroze si infectii. Aceste lucruri nu sunt simple.”
Acum, colac peste pupaza, cadrele medicale s-au trezit in plina criza de medicamente. Antiviralele nu au mai sosit in tara de aproape o luna. Norocul micutilor a fost ca doctorii centrului au avut grija sa creeze o rezerva, din care s-au „infruptat” pe perioada crizei. Cu toate acestea, o saptamana a fost descoperita, insa cu ajutorul lui Dumnezeu a trecut fara sa se inregistreze nici un eveniment.
Crunt aici nu este faptul ca acesti copii asteapta sa fie inventat un leac sau sa moara, ci faptul ca lumea de dincolo de gard nu ii vrea, iar ei s-ar agata de oricare trecator in speranta ca le va oferi un adapost si multa dragoste. Acum, dupa eforturile medicilor de-ai aduce la varsta adolescentei, oamenii au inceput sa se mai sensibilizeze si sa le ofere un viitor! Peste drum de Centru, o fundatie umanitara a creat special pentru ei o scoala. Satenii nu au vrut sa accepte ca ai lor copii sa invete alaturi de „sidosi”. I-au respins pur si simplu. Au cerut directorului scolii si au scris la Ministerul Sanatatii ca nu ii vor alaturi de odraslele lor sanatoase. Pentru asta, o fundatie a construit scoala unde copiii isi umplu timpul invatand si cultivand pamantul.
Presedintele Consiliului Judetean Ilfov, Constantin Ivanovici, a construit in curtea caminului o bisericuta. Pentru toata comuna. Locul ales a fost o gaselnita. Acum oamenii vin la biserica si, vor – nu vor, intra in contact cu copiii.

 
 

Urmărește-ne pe Google News