7 comentariiLee Leventer caută, prin terapia ei prin artă, să-i ajute pe copiii din kibbutz să-și exprime sentimentele, „astfel încât să înceapă să se vindece de ceea ce niciun copil nu ar trebui să vadă vreodată”.
„Arta este o terapie pentru inimile și sufletele rănite de atacul terorist al Hamas”, crede ea.
„Când au fost salvați micuții să-și găsească drumul pe munți de cadavre”, afirmă Leventer, „soldații le-au spus să închidă ochii, dar mulți dintre ei nu au făcut-o. Și apare sângele, întunericul, frica, însingurarea”, continuă specialista.
„De fiecare dată când un copil vrea să picteze, sunt aici, găsesc un colț în hotel, îmi deschid valiza și puteam crea”, a spus ea.
„Desenele lor sunt incredibile. Ei spun multe. Ei spun o poveste și ceva în interiorul lor este eliberat atunci când spun acea poveste”, explică Leventer.
Mâna roșie, imprimată pe o pânză albă
Leventer a vorbit despre o fată căreia i s-a oferit o pânză albă și vopsele de multe culori.
Copila a ales să folosească doar culoarea roșie, să-și picteze mâna cu ea și să o marcheze pe pânza albă.
Lee Leventer:
O altă adolescentă „a cerut o mulțime de culori, așa că i-am adus cam 20 diferite, A luat doar culoarea neagră și a pictat toată pânza în negru”.
Nu numai copiilor le este greu să-și exprime experiențele. Adulții explică și prin artă ceea ce cuvintele lor nu pot descrie.
Helena Dan și Ghenadi Skoserev sunt doi artiști salvați din kibbutzul Beeri. Și ei își pictează trauma.
Nu există cuvinte în nicio limbă pentru a explica și descrie ceea ce s-a întâmplat. Dar, din punct de vedere emoțional, nu știu, este ca și cum ai țipa. Indiferent dacă poate fi văzut în artă sau nu, este un cutremur!
Helena Dan:
Copiii care nici măcar nu pot plânge: „Mintea lor nu poate percepe o asemenea cruzime”
Leventer a remarcat că mulți dintre copii nici măcar nu plâng: „Este chiar greu să plângi, cum poate mintea să perceapă această cruzime? Cum poate un copil să facă față pierderii ambilor părinți? Văzându-i uciși, văzând ororile, abuzul asupra cadavrelor familiilor lor”.
Dar arta este un instrument de canalizare a tuturor acestor sentimente inexplicabile, adaugă terapeuta. „Copiii se deschid și vorbesc în timp ce creează o operă de artă”, afirmă ea.
Cei mici pictează și vorbesc. Îi întreb: „Poți obține culoarea roz?” Și apoi, un copil îmi spune: „Știi că mi-a ars casa ieri și tot ce am…”.
Lee Leventer:
„Se deschid spre artă și vorbesc cu mine”, constată Leventer.
Pentru Helena Dan, arta o ajută să-și elibereze spiritul. Dar, în același timp, o face și să se confrunte cu sentimente amare pe care mintea le-a închis înăuntru pentru a se proteja.
„Sentimentele au fost strânse și înghețate, e cumplit să le scot la suprafață”
Cum descrie senzația de a picta, după masacru: „A devenit mult mai greu, sentimentele mele au fost strânse și înghețate înăuntru și este cumplit să le scot la suprafață”.
Adulții reușesc să înțeleagă mai bine ce se întâmplă în mintea lor. Dar copiii nu au instrumente pentru a face față unei astfel de experiențe copleșitoare.
Leventer spune că, printre copiii kibbutzului, ea poate vedea răspunsuri diferite la traumă; „Unii copii nu vor să mănânce, nu vor să-și părăsească mama, nu vor să-și părăsească și camera. Unii copii se comportă furios, vor să arunce lucruri și sunt supărați pe lume”.
„Un nou Holocaust”
Pe de altă parte, unii copii sunt disociați de ceea ce simt: „A fost atât de crud, încât mintea lor nu poate surprinde ceea ce s-a întâmplat”.
Ghenadi Skoserev locuia la Beeri de zeci de ani. „Eram obișnuiți cu alarmele aeriene, dar ceea ce s-a întâmplat de data aceasta este un dezastru”.
A existat deja un Holocaust, iar acum acesta, din nou, un alt Holocaust.
Ghenadi Skoserev: