Copiii care abandonează școala. „Cosmin mergea prin sat, la lucru cu ziua, în timp ce eu făceam meditații la matematică”

L-am cunoscut pe Cosmin în clasa a V-a, când a venit la școală îmbrăcat într-un trening simplu, negru cu dungi gri, pe care îl poartă și în poza de album de la sfârșitul clasei a VIII-a, chiar dacă fermoarul cedase de ceva vreme. Sprinten și mic de statură, alerga și lovea lambriurile de pe pereții clasei până când rănile din pumni îi sângerau. Părinții mei m-au învățat să pun plasturi colorați și să suflu pe răni ca să nu mă mai doară, însă Cosmin nu simțea nevoia să se protejeze în acest fel. La început, îmi era teamă când îl vedeam că își iese din fire și se ceartă cu colegii, dar mi-am dat seama că nu este un băiat periculos, ci doar energic și impulsiv. Iar de atunci am început să ne înțelegem.

„Am împărțit prima bancă de la geam”

Cosmin s-a născut în comuna Șura Mică din județul Sibiu, la fel ca mine. El a crescut într-o comunitate săracă și izolată de romi din satul Rusciori, iar eu în Șura Mică, într-o comunitate de români de condiție medie. În clasa a VI-a, am împărțit prima bancă de la geam, pentru că eu voiam să fiu aproape de profesori, eram atentă și învățam bine, iar el deranja orele, așa că doamna dirigintă l-a mutat din ultima bancă lângă mine.

Recomandări

Dosarul asasinatului de la Arad. Lipsurile care au dus la eliberarea suspecților și cine este marele absent din boxa arestaților

Era neastâmpărat și zâmbitor. Purta mereu haine sport, iar ora lui preferată era educația fizică. Venea la școală cu un ghiozdan negru, mic, în care își punea sendvișul cu salam și, uneori, pix și caiet. Cam o dată pe săptămână, tatăl lui îl lua dimineața la lucru cu ziua la animale sau prin vecini. În acele zile venea la școală obosit și privea absent pe geam. În zilele obișnuite, dansa și cânta prin clasă, se juca, la fel precum ceilalți copii, sau avea accese de furie și se certa cu colegii.

De cele mai multe ori se enerva dacă cineva pomenea ceva despre familia lui, în special despre mama lui, care plecase de acasă.

Pentru că îmi distrăgea mereu atenția în timpul orelor, mă trăgea de păr sau râdea alături de colegii din spate, am încercat să găsesc ceva care să-l țină ocupat. La îndemnul meu, Cosmin a început să „proiecteze case”, iar eu îi dădeam numai note de zece. Toate casele erau la fel, singura diferită fiind a lui: aceasta avea în mijlocul podului legături mari și colorate de cârnați. Mă întreba mereu „Tu ai cârnați în pod?”, dar eu nu știam ce să răspund. Urcam în pod o dată pe an, când făceam curat cu mama și cu fratele meu printre caietele noastre din clasele mici, scrisori și alte lucruri de care nu aveam nevoie zilnic. Așa că îi răspundeam simplu, „Nu”. Și, astfel, podul meu rămânea gol în desenele lui.

Recomandări

Trei măsuri arbitrare ale regimului comunist au cauzat catastrofa de la Certej. Un munte de nămol și cianură a îngropat de vii 89 de oameni

A abandonat școala și s-a angajat la o fabrică 

Astăzi, Cosmin are 17 ani, la fel ca mine. Chiar dacă la sfârșitul clasei a VIII-a s-a înscris la o școală profesională pentru mecanici auto din Sibiu, nu și-a permis să plătească naveta Rusciori-Sibiu, pentru că abonamentul lunar costă 180 de lei. A abandonat școala în primul semestru și s-a angajat la o fabrică de ambalare din Șura Mică, unde lucrează și tatăl lui, ambii ca operatori în secție. 

Am vrut să aflu de ce a renunțat la școala profesională și ce s-a întâmplat cu visul lui de a deveni mecanic auto, așa că m-am hotărât să îi fac o vizită.

Cele trei comunități din satul lui Cosmin 

E o dimineață mohorâtă de sâmbătă. Îmi fac două cozi ca să semăn cu fata pe care o știe Cosmin din generală și plec cu Anca, prietena mea din Șura Mică, în satul Rusciori, care e la opt kilometri de Sibiu. Am mai fost aici în diferite contexte sociale, însă nu m-am plimbat niciodată prin sat. Pe drum, ne gândim amândouă cât de aproape de Rusciori se află Aeroportul Internațional din Sibiu: avioanele decolează în fiecare zi, iar satul rămâne în urmă. Sunt puține autobuze care trec prin Rusciori, așa că e greu să faci naveta dacă nu ai o mașină.

Recomandări

Șofer român de TIR blocat trei zile pe autostrada distrusă de inundațiile din Spania: „Nici în războiul din Iugoslavia nu am văzut așa ceva”

La intrarea în Rusciori pierdem semnalul la telefon. Anca depășește o căruță care merge pe drumul îngust, neasfaltat. Aerul e curat și răcoros – satul e chiar lângă pădure –, dar ulițele sunt pline de praf și de câini.

Doamna Marichina trăiește pe strada sașilor și e singura care poartă mască în Rusciori în vreme de pandemie. „Nu vreau să primesc amendă”, spune ea. Familia doamnei Marichina este una dintre puținele care au rămas în Rusciori după Revoluție. Majoritatea sașilor pe care îi întâlnim în sat sunt rude cu dânsa, așa că vine cu noi să ne arate gospodăriile lor îngrijite.

Ne plimbăm pe lângă casele cochete de pe strada românilor. O parte dintre ei locuiau aici și pe vremea când sașii erau majoritari, iar alții s-au mutat recent. În Rusciori, comunitățile de sași, români și romi trăiesc fără să interacționeze foarte mult. Nu există conflicte între comunități, dar adesea se privesc critic unii pe alții. Copiii se întâlnesc doar la Școala Gimnazială Șura Mică, unde învață împreună, apoi fiecare se întoarce în comunitatea lui. 

„La noi nu a ajuns Covid-19”

Ne despărțim de doamna Marichina și ajungem în partea de sat locuită de romi. Casele sunt mici, multe dărăpănate și văruite în portocaliu, verde sau roșu. Unele sunt proaspăt renovate, dar de pe altele a căzut tencuiala și sunt lăsate în paragină. La multe case, gardurile sunt niște improvizații de scândură și tablă, pe care stau la uscat covoare. Pe locuitori îi găsim în fața caselor sau pe stradă. Stau pe bănci sau chiar pe jos, fumează și povestesc. Câțiva întorc capul după noi și ne întreabă „Pe cine căutați? De ce ați venit aici?”, ca și cum prezența noastră acolo ar fi nefirească. 

Aici nimeni nu poartă mască, iar oamenii ne spun: „La noi nu a ajuns Covid-19”. Nu sunt informați despre virus, însă mă privesc speriați când îi întreb cum se protejează: „Noi nu avem cazuri!”, răspund toți.

Doar în autobuzele care duc muncitorii la fabrică se poartă mască. Viața în satul Rusciori se desfășoară de parcă n-ar exista nicio pandemie. 

Copiii joacă fotbal sau sar elasticul în mijlocul drumului și, când ne văd, ne întreabă: „Ne-ați adus ceva?”. Anca se întâlnește cu Delia, o fostă colegă de clasă, care ține în brațe un copil. Delia a abandonat școala la 16 ani și s-a căsătorit cu un bărbat din Rusciori, cu care are un băiețel. În timp ce îi aranjează pantalonii copilului, o întreabă pe Anca: „Tu nu te-ai măritat?”. Anca îi spune că ea e încă la școală, iar Delia ne privește mirată și ne urează să ne găsim câte un bărbat și să ne așezăm la casa noastră.

Acasă la Cosmin 

Ajungem la Cosmin îndrumate de oamenii din sat care ne spun despre el că „e băiat harnic, lucră toată ziua”. Casa lui e îngrijită și vopsită proaspăt în portocaliu, iar gardul pare nou. În fața porții, mama vitregă și fratele lui Cosmin stau pe bancă, împreună cu bunica lui. Tatăl său poartă o pălărie neagră și o cămașă portocalie, descheiată, și stă alături de bunicul lui Cosmin și de alți vecini pe marginea drumului. Darius, fratele vitreg al lui Cosmin, un băiețel zburdalnic de trei ani, e îmbrăcat doar în pantaloni scurți și e uns pe spate și pe burtă cu o cremă pentru mușcăturile de insecte. Mama lui îi rupe o bucată de lichiu cu brânză, o plăcintă tradițională ardelenească, și îi dă să mănânce. Ne prezentăm, iar femeia ne aduce din curte o bancă pe care să ne așezăm.

Bunica are părul scurt și mâini murdare, muncite. Poartă o bluză maro, mulată, și o fustă roz. Ne povestește despre mama biologică a lui Cosmin și a surorii lui, Roxana, care i-a părăsit când aveau opt, respectiv cinci ani. Femeia a plecat la un bărbat din Sibiu, iar bunica i-a crescut pe cei doi până când tatăl lor a adus-o acasă pe mama lor vitregă, care l-a născut pe Darius.

Mătușa lui Cosmin, care locuiește în casa de vizavi, vine să ne cunoască. E vopsită blond și e îmbrăcată în colanți cu flori colorate. Ne spune că nepotul ei, Cosmin, lucrează sâmbăta ore suplimentare și că, atunci când se întoarce de la fabrică, o să meargă să aducă iarbă pentru cal. 

Roxana, sora lui Cosmin, care anul acesta a terminat clasa a VII-a, „s-a măritat”, adică s-a mutat acasă la un bărbat de 24 de ani din sat. Cosmin și tatăl lui au încercat să o aducă acasă, dar fata e hotărâtă să rămână acolo și să abandoneze școala, deși are numai 14 ani. O întreb pe bunica lui Cosmin:

-Nu îi va părea rău mai târziu?

-Păi, dacă așa e la noi! îmi răspunde femeia cu glas ferm, în timp ce își aprinde o țigară.

La vârsta la care eu țopăiam pe melodii pop și scriam într-un jurnal mov, Roxana a decis să plece de acasă. 

La 14 ani am avut și eu primul prieten, un băiat întâlnit într-o tabără de vară. Când m-am întors, mama mea a simțit că era ceva diferit cu mine, așa că am vorbit despre băieți. Mi-a spus să am grijă să nu mă distragă de la școală și să nu mă las dusă de nas. Când am început școala, nu am mai ținut legătura cu băiatul din tabără. Aveam multe teme la școală și, în timpul liber, mă plimbam cu rolele cu gașca mea de fete. 

„La fel ca atunci când era mic, nu își îngrijește rănile, ci doar alungă muștele care se pun pe ele”

M-am întors de mai multe ori în Rusciori, ca să-l caut pe Cosmin, dar el era mereu la fabrică sau prin sat, unde muncește cu ziua: cosește iarbă pentru cal sau adună molozul. În Șura Mică, o zi de lucru cu ziua se plătește între 40 și 100 de lei, în funcție de activitate și de omul pentru care lucrezi.

Îl găsesc pe Cosmin acasă într-o dimineață de luni, după ce vorbesc cu el pe Facebook și aflu că va merge la lucru după-amiaza. E prima oară când îl văd de la sfârșitul clasei a VIII-a. Poartă un inel mare de aur și are șuvițe blonde, pe care și le-a făcut la frizeria din sat. E îmbrăcat în blugi și într-un tricou negru, strâmt. Are răni adânci pe brațe, tăieturi de la mașina cu care lucrează la fabrică. La fel ca atunci când era mic, nu își îngrijește rănile, ci doar alungă muștele care se pun pe ele. 

În curte, un câine îmi sare jucăuș la picioare, iar în spate se află cotețul porcilor și un cal priponit. Au o toaletă în curte, iar  pe lângă casă sunt adunate tot felul de vechituri. Curtea e umbrită de o viță-de-vie deasă, iar bunicul lui Cosmin îmi spune că de-abia așteaptă să facă vin la toamnă.

Mă invită înăuntru, iar bunica lui Cosmin mă servește cu un pahar de suc Frutti Fresh de pere, pe care îl aduce din camera de alături. Darius, fratele vitreg al lui Cosmin, bea suc direct din sticlă și mănâncă pufuleți cu gust de pizza. La intrare, îmi prind părul într-o rolă de muște agățată de tavan, ceea ce îi face pe Cosmin și pe Darius să râdă. Bucătăria este îngustă și desparte cele două camere din casă, pe care le împart patru persoane.

Bunicii locuiesc într-o cameră amenajată în pivnița din curte. Peretele de lângă aragaz e plin de pete de ulei, iar pe masă se află un coș cu cartofi și castraveți proaspeți. Miroase a prăjeală și a pufuleții pe care îi mănâncă Darius. Cosmin termină de mâncat prânzul: ochiuri cu cartofi prăjiți, care au rămas de ieri, de la cină. 

Cosmin joacă fotbal duminica cu Iuli și Ovidiu, doi foști colegi de școală din Rusciori. Se întâlnesc pe un teren improvizat și, câteodată, merg la unul dintre ei acasă și beau bere. 

Cel mai mare vis al lui Cosmin este să-și ia carnetul și să poată conduce când vrea până la Sibiu. 

– Îți dorești să conduci și până la mama ta?

– Nu. Ea de ce nu vine pe aici? îmi spune Cosmin, în timp ce își râcâie o rană de pe mână, nervos, cu privirea în pământ.

Nu vorbește niciodată despre mama lui care i-a părăsit când erau mici. Mă gândesc la anii de școală, când Cosmin era neastâmpărat. Cum ar fi putut să-și țină în frâu furia, când nimeni nu-l ajuta să și-o controleze? Lovea cu pumnul în lambriul clasei sau stătea în bancă, apatic; două stări între care oscila.

Psihoterapeut din Elveția: „Există un ciclu de transmitere a traumei din generație în generație”

Marianne Herzog este un psihoterapeut din Elveția specializat în traumă. Ea a cunoscut comunitatea din Rusciori prin intermediul unui proiect Erasmus+, la care a participat și Școala Gimnazială Șura Mică, fiind unul dintre parteneri. Am făcut și eu parte din acest proiect în clasa a VII-a, când mi s-a oferit oportunitatea de a pleca în Ceuta, Spania, împreună cu Anca, doamna directoare și diriginta mea.

 Îmi amintesc mai mult bălăceala în mare și melodiile pe care le cântam cu Anca și cu noii noștri prieteni polonezi decât discuțiile despre traumă și cauzele acesteia.

Am vorbit cu Marianne despre situația din comunitatea Rusciori pe e-mail, în engleză, și puțin în română, limbă pe care Marianne își dorește s-o învețe. Încă ține legătura cu profesorii de la Școala Gimnazială Șura Mică. Ea îmi spune că sărăcia și abandonul împiedică un copil să aibă relații sănătoase și îi provoacă o traumă. 

„Familiile sărace sunt adesea defavorizate și dezavantajate social, ceea ce duce la violență în familie”, spune ea. „Există un ciclu de transmitere a traumei din generație în generație.”

Oameni din șapte țări diferite au dansat împreună la școala din Rusciori

„Când am ajuns prima oară în Rusciori, am traversat satul în mașină”, povestește Marianne. „Era ceva șocant pentru mine: drumul principal era neasfaltat, o femeie stătea pe marginea unei căruțe, alături de unul dintre copii, iar pe celălalt îl alăpta. Sărăcia și nedreptatea socială mi-au atins sufletul profund. Cu toate acestea, am participat apoi la un eveniment în școală care s-a încheiat cu un dans tradițional rom. I-am văzut pe copii îmbrăcați în costume colorate cum dansau și cântau, iar acest lucru m-a înveselit și m-a făcut să înțeleg tradiția și obiceiurile lor.” 

Când partenerii din proiectul Erasmus+ au venit în România, au petrecut o zi la școala din Rusciori. La sfârșit, au organizat un spectacol de dansuri moderne și tradiționale românești și rome. Costumele colorate și energia copiilor au ridicat pe toată lumea în picioare: oameni din șapte țări diferite au dansat împreună. Copiii romi, care i-au învățat pe adulți să danseze, erau fericiți că sunt apreciați și că au cu ce să se mândrească.

„De unde 180 de lei, numai pentru drum?”

În paharul meu de Frutti Fresh s-a înecat o muscă, așa că bunica îl varsă în chiuvetă. În timp ce discut cu Cosmin, fratele lui vitreg stă în bucătărie, lângă noi. Se joacă și dansează pe manele pe care le pornește singur de pe telefonul lui Cosmin. Mă bucur să aud că va merge din toamnă la grădiniță. Cosmin se poartă frumos cu el și îl ia în brațe, iar băiețelul îmi spune cu zâmbetul până la urechi că primește mereu eugenii și chipsuri de la Cosmin. 

Cosmin poartă mască la muncă și în microbuzul cu care merge la fabrică. Nu îl deranjează, dar și-o dă jos imediat cum intră în sat, unde nimeni nu poartă. Îmi spune că nu-i e frică de virus, pentru că nu cunoaște pe nimeni bolnav, iar în satul lor nu a fost niciun caz.

– De ce ai abandonat școala? îl întreb pe Cosmin. Știu că erai înscris la o școală profesională de unde puteai ieși mecanic.

– Am fost prost, îmi răspunde el. Nu prea avem autobuze, iar transportul e scump. De unde 180 de lei, numai pentru drum? Tata mi-a găsit de lucru și mi-a convenit să mă angajez.

– Îți place la muncă?

– Da, e mult mai ușor decât să car pietre sau să merg pe la oameni cu ziua. Mâncăm zilnic acolo ciorbă de perișoare. Avem microbuz care vine după noi. Lucrez pe același schimb cu tata, el e angajat de mult aici.

– Ce faci cu salariul?

– Păi jumătate îi dau lui tata, jumătate păstrez eu să-mi iau ce vreau. Uneori mai pun deoparte, să am de școala de șoferi. Mai iau dulciuri la copil, îmi mai iau haine.

• În anul școlar 2015-2016, peste 125.000 de elevi au făcut naveta pentru a ajunge la cursuri. Nu există o statistică și care să reflecte numărul copiilor care au abandonat școala pentru că nu-și permiteau să plătească naveta, cum a fost cazul lui Cosmin. Sursa: raportul din 2019 al Organizației Salvați Copiii.
• În anul școlar 2017-2018, celor mai mulți elevi navetiști – 80% – li s-au decontat mai puțin de jumătate dintre costurile reale de transport, în timp ce 13,2% nu au beneficiat deloc de decontarea navetei. Sursa: Consiliul Național al Elevilor.

„În Rusciori, majoritatea fetelor se mărită înainte de 18 ani”

Mă întreb cum ar fi fost pentru mine ca tata să îmi spună că nu-și permite să-mi plătească naveta și nu reușesc să-mi imaginez. În clasa a VIII-a, Cosmin mergea prin sat la lucru cu ziua, în timp ce eu făceam meditații la matematică și mă plimbam cu rolele, fără nicio grijă.

Deoarece trec în clasa a XII-a la Colegiul Național „Octavian Goga” din Sibiu, mă gândesc adesea în ce oraș o să plec la facultate și dacă meseria de psiholog este potrivită pentru viitorul meu. Cosmin își dorește să-și ia carnetul de șofer și să-și construiască o casă cu patru camere, unde să stea cu soția lui și cu cei trei copii pe care și-i dorește. Are o prietenă, dar încă nu vrea să se căsătorească.

E supărat că Roxana, sora lui, s-a măritat la 14 ani și încă încearcă să o aducă acasă. A mers la Roxana împreună cu tatăl lui, însă fata e hotărâtă să rămână acolo. Din păcate, în Rusciori, majoritatea fetelor „se mărită” (adică se mută acasă la un bărbat) înainte să împlinească 18 ani, unele chiar la 14-15 ani. „Mai avea un an și termina opt clase, se putea angaja. Așa, ce face?”, spune Cosmin.

„M-a ajutat la lucru să știu să scriu și să citesc, dar, mai ales, să calculez”

Cosmin își amintește cu zâmbetul pe buze de perioada în care a fost elev, când mergea la „tabără”. În Rusciori, Fundația pentru Educație Eco-Socială „Kinderbauernhof” are un program de after school, în parteneriat cu Școala Gimnazială Șura Mică, unde copiii își fac temele, participă la diferite activități educative și iau prânzul. 

Am vizitat împreună cu Irisz, fotografa articolului, sediul fundației, cunoscut în Rusciori drept „tabără”. Președinta acesteia este doamna Hermanie Jinga-Roth. Activitatea e suspendată în perioada pandemiei, însă împreună cu doamna Hermanie și tanti Vetuța, bucătăreasa de la „tabără”, ne-am plimbat prin curte, am mâncat mere verzi și am văzut costumele populare rome. 

Pe lângă activitățile educative, copiii care vin aici fac cursuri de dans tradițional rom și săsesc. „Îmi plăcea de doamna dirigintă și îmi plăcea să mă joc”, spune Cosmin. „M-a ajutat la lucru să știu să scriu și să citesc, dar, mai ales, să calculez”.

La școală, elevii romi nu sunt marginalizați. În clasa a VI-a, când Cosmin începea să mă deranjeze în timpul orelor, mama nu-mi dădea voie să mă plâng. E profesoară de română și de engleză în Șura Mică și știa de problemele din familia lui Cosmin, așa că îmi spunea că trebuie să încerc să-l ajut. Tata lucrează la o fabrică din sat și are colegi de etnie romă din satul Rusciori. 

Părinții mei nu au fost niciodată rasiști, nu m-au amenințat niciodată că „mă fură țiganii” când nu eram cuminte și m-au educat să nu judec oamenii în funcție de etnie.  

• 94% dintre elevii care învață la Școala Primară Rusciori sunt romi, iar la Școala Gimnazială Șura Mică, 37% sunt romi.

De ce abandonează copiii școala 

Am discutat cu doamna directoare Elisabeta Răulea despre motivele pentru care copiii romi abandonează școala. Doamna directoare ocupă de 20 de ani această funcție la Șura Mică și spune că principalul motiv al abandonului școlar este lipsa de educație a părinților. Cei mai mulți nu au terminat ciclul primar, iar educația copiilor nu reprezintă o prioritate pentru ei. Cu cât părinții sunt mai educați, cu atât sunt mai interesați să-și trimită copiii la școală.

Doamna directoare speră că elevii care termină ciclul gimnazial vor deveni mai interesați de educația copiilor lor decât au fost părinții lor. 

• În anul școlar 2017-2018, rata abandonului școlar la nivel național în învățământul primar și gimnazial a fost de 1,7% (aproximativ 30.000 de elevi). Statistica aceasta nu-i include pe copiii care n-au fost înscriși la școală deloc. Sursa: Organizația Salvați Copiii.
  
  
• La sfârșitul anului școlar 2016-2017, o pondere de 2,5% dintre elevii de liceu au abandonat studiile, în timp ce rata abandonului școlar în învățământul profesional a fost de 3,5%. Sursa: Institutul Național de Statistică.

„Încă de la preluarea funcției de director, am întâlnit o situație specială în satul Rusciori, în sensul că elevii romi absentau foarte mult, iar în cele din urmă abandonau școala fără a finaliza ciclul primar”, spune doamna directoare Elisabeta Răulea. 

„Copiii au o stimă de sine scăzută din cauza discriminării, un comportament violent și o situație socio-economică precară. Am inițiat proiecte pentru a sprijini această comunitate și pentru a aduce copiii la școală. Am menținut o colaborare constantă cu părinții, chiar dacă asta presupune să merg acasă la ei, în Rusciori. La prima serbare pe care am organizat-o, i-am inclus și pe copiii romi. Le-am trimis invitații părinților, iar aceștia au venit îmbrăcați frumos și curat. Când au început copiii lor să danseze, s-au ridicat și ei. Au dansat împreună, s-au simțit bine și au plecat de la școală mulțumiți”.

În prezent, abandonul școlar a fost eliminat până la clasa a IV-a.

Directoare Elisabeta Răulea:

„Îmi amintesc cum arătau casele la începutul carierei mele, cum copiii se plimbau dezbrăcați pe stradă și nimeni nu le ducea grija. Simplul fapt că acum văd în fața caselor mormane de pietriș mă duce cu gândul că ei încep să se gândească și la viitor, la altceva decât la ce vor mânca mâine”.

Profesorii de la școala din Șura Mică organizează diverse activități extracurriculare care valorifică tradițiile comunității din care fac parte copiii, cum sunt concursurile de dans, unde aceștia poartă costumele tradiționale de la „tabără”. Când eram într-a V-a, toată clasa a învățat un dans tradițional rom, la care am participat și eu, și Cosmin.

„Pentru Cosmin este mai important să muncească decât să stea la povești”

Cosmin nu are planuri pentru viitorul îndepărtat. În general, copiii lipsiți de siguranță și care trăiesc în sărăcie devin adulți fără control social, spune Marianne Herzog. M-am revăzut cu el de câteva ori, însă de fiecare dată era pe fugă: mergea la lucru sau făcea treburi casnice. Mi-am dat seama că pentru Cosmin este mai important să muncească decât să stea la povești, mai ales că urmează majoratul, iar el nu are toți cei 1.600 de lei necesari pentru școala de șoferi. 

Mă bucur că și-a dobândit independența financiară și îl las în stația unde oprește microbuzul ce îl duce la fabrică, iar ceilalți locuitori îmi fac cu mâna din fața porților.

Sărăcia și situația din familie l-au determinat pe Cosmin să facă parte dintre „elevii cu probleme”. Marianne este de părere că doar printr-o cooperare benefică între sistemul educațional, medical și celelalte autorități se poate reduce rata abandonului școlar și a copiilor ce trăiesc în sărăcie severă. Este nevoie de foarte multă muncă și răbdare să modifici o comunitate unde răsună ca un ecou „Așa e la noi!”.

Marianne nu știe cum s-ar confrunta Elveția cu un sat cu problemele din Rusciori, așa că îi admiră pe profesori și pe angajații de la „tabără”, care au grijă de copii și încearcă să le ofere un viitor diferit de cel al părinților lor.

„Sper doar ca pentru copiii lui Cosmin lumea să fie mai largă decât satul Rusciori”

Mi-aș fi dorit ca podul lui Cosmin să fie plin de jucării sau de mingi de fotbal, iar gândul lui să fie la viitorul său, nu la ce va mânca. Deși ne despart doar câțiva kilometri și am împărțit prima bancă de la geam, viețile noastre vor fi complet diferite. 

Nu pot schimba consecințele pe care sărăcia și lipsa de siguranță în familie le-au avut asupra dezvoltării lui Cosmin, însă pot înțelege de ce acesta a ales să rămână în comunitatea din satul Rusciori și să abandoneze școala. Sper doar ca pentru copiii lui Cosmin lumea să fie mai largă decât satul Rusciori.

Patricia Cîrtog are 17 ani și e elevă în clasa a XII-a la Colegiul Național „Octavian Goga” din Sibiu.

Irisz Kovacs are 20 de ani și e din Arad. E studentă la Facultatea de Teatru și Televiziune a Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca.

Editor text: Elena Stancu
Editor foto: Cosmin Bumbuț

Textul și ilustrațiile au fost realizate în cadrul proiectului „Gen, revistă”, sprijinit de Institutul Francez din România. Revista este un proiect al Forum Apulum, o asociație civică din Alba Iulia, creată cu scopul de a forma noi generații de cetățeni informați și implicați, puși pe schimbat lumea în bine.
Dacă vreți ca acest proiect să continue și tinerii să scrie, să deseneze și să fotografieze subiecte cu și despre ei, îi puteți sprijini printr-una dintre metodele de aici.

Urmărește-ne pe Google News

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro