Comentează„Când o fi să iasă la serviciu, Viorel să se ducă la oraş, să se ducă unde l-or trimite, să nu se mai întoarcă în satul ăsta”. Cuvintele bunicii lui Viorel, care îl crește și îl încurajează, cad ca diagnosticul unei boli, rezumativ și incurabil, peste Ceatalchioi, un sat din Deltă. De cealaltă parte a Dunării este Ucraina, iar băiatul dintr-a VIII-a visează să se facă polițist de frontieră. În fața sa, primul obstacol: intrarea la liceu.
Distanţa dintre Tulcea şi satul Ceatalchioi e de 14 kilometri. Dar drumurile arată rău şi, până la ele, trebuie să aştepţi bacul, cu trecerile lui fixe, sub ochii câinilor de ponton, pe care nu-i mai impresionează nimic, pentru că au văzut multe.
După ce cobori pe celălalt mal al Braţului Sfântu Gheorghe, lumea rămâne departe, în urmă, sub forma unor creneluri de beton, la orizont.
În faţă, începe un pustiu vegetal şi mineral, în care vieţuirea omenească e pur accident. Satul Ceatalchioi se întinde pe lângă Braţul Chilia, graniţa naturală cu Ucraina, şi e parte din comuna cu acelaşi nume. În jur de 300 de oameni îşi duc viaţa aici, în sat, înconjuraţi din toate părţile de ape şi de griji.
Dragostea unei telefoniste
Pescuitul nu mai e ocupaţia de bază, „asta a fost pe timpuri”, spune doamna Elvira, sprijinindu-se de stâlpii cerdacului ca să înainteze. Barca de lemn, cu resturi de năvod atârnând peste prova decolorată, a fost trasă de răposatul ei soţ în curte cu un scop: să fie umplută cu pământ bun şi să planteze flori în ea. N-a mai apucat. Soţul ei a murit de pneumonie, acum trei ani. Femeia dă din cap că nu înţelege: „Nici măcar nu fuma, plămânii lui, dintr-odată, nu mai erau buni nici 10 la sută din ei. Aşa ne-au zis doctorii”.
Erau căsătoriţi de 26 de ani. Şi ea, şi el se aflau la a doua căsnicie. Erau văduvi amândoi. Elvira lucra ca telefonistă la Casa Poporului. După ce l-a cunoscut pe „moşul meu”, a lăsat Bucureştiul şi l-a urmat pe cel de-al doilea soţ în Deltă, în casa lui cu brâu albastru din Ceatalchioi.
„Am trăit foarte bine cu el, foarte bine ne-am împăcat”, surâde Elvira, care are 70 de ani. Fiul ei vitreg, Cristian, băiatul „moşului”, s-a însurat cu o fată care-i este rudă îndepărtată Elvirei. Şi aşa a apărut pe lume nepotul Viorel.
Părăsit de mamă la 2 ani
Cristian şi soţia lui n-au avut parte de un mariaj armonios. S-au despărţit repede, cu scântei, femeia a plecat abrupt spre zări mai senine, iar copilul a fost pus, fără mari parlamentări, în braţele bunicilor. Tatăl lucra ca tractorist zi-lumină şi nu se putea ocupa de cel mic.
„Cel mai greu a fost când era la grădiniţă. Trebuia să-l duc, să-l aduc, să-l duc, să-l aduc, şi deja mă lăsau picioarele. Acuma, că e la şcoală, n-am nicio treabă”, povesteşte bunica, uitându-se la Viorel cum taie lemne.
„Mă ascultă, e cuminte. Face treabă, mă ajută. Şi îmi spune tot. I-am zis: să nu mă minţi. Să nu mă minţi, mamaie, că în satul ăsta nici n-ai cum să minţi”.
Viorel se amuză de logica bunicii. „Ea mi-e cel mai apropiat om. Ea şi bunicul, când era. Sigur, şi tata, dar s-a îmbolnăvit. E mai bine acum, dar e mult schimbat. N-o să mai fie niciodată la fel”, spune băiatul. Strânge bucăţile de lemn într-o lădiţă de plastic şi le cară în camera mare din casă, lângă soba de lut.
Boala care i-a schimbat tatăl
Cristian a fost operat de cancer la gât. După operaţie, i-a fost montată o proteză fonatorie, care-l ajută să vorbească. Bărbatul de 39 de ani trebuie să apese butonul aparatului prins de trahee, de câte ori vrea să spună ceva. Arătând spre pansamentele din jurul butonului, se scuză că nu vrea să fie nici filmat, nici fotografiat în starea asta, „îmi pare rău, vorbiţi cu băiatul, mă întorc la muncă”.
În zonă, munca e, de obicei, zilieră. Iar Cristian găseşte de lucru când şi când, pe la ferme sau prin gospodării. Pensia de urmaş a bunicii Elvira, de 800 de lei, plus alocaţia şi bursa de merit ale lui Viorel sunt singurele venituri stabile ale familiei. Lemnele sunt cumpărate, de pildă, din ajutorul pentru încălzire dat de la primărie, pentru bunică. Laptopul lui Viorel e cadou de la biserica din sat.
Premiantul dintr-o clasă mixtă
Părinţii cu dare de mână din Ceatalchioi îşi duc copiii la şcoală la Tulcea, 14 km dus, 14 km întors, benzina plus taxele de bac. Există şi un microbuz spre oraş, dar nu circulă zilnic. La oraş, sunt şcoli mai mari, cluburi de muzică, de dans, de sport, profesori care dau meditaţii, librării, cinematografe.
Viorel e în clasa a VIII-a în Şcoala Gimnazială din Ceatalchioi. Învaţă într-o clasă mixtă, de 13 elevi, dintre care doi, Viorel şi o fată, sunt într-a VIII-a. „Doar matematica şi româna le facem separat. Celelalte materii le facem la un loc. Am note bune, dar nu ştiu cum va fi la evaluare. Nu ştiu pe nimeni de la noi din sat care să fi intrat la liceu. Poate au fost, dar nu recent”, spune Viorel.
La sesiunea din vara anului trecut, trei elevi de la Şcoala Gimnazială Ceatalchioi s-au înscris la examenul de evaluare, conform site-ului Inspectoratului Şcolar Judeţean Tulcea. Cei trei au obţinut mediile 4,75, 4,50, şi 3,70.
Viorel vrea să se înscrie la liceu. Neapărat la liceu, pentru că îşi doreşte să urmeze, apoi, Academia de Poliţie, să devină poliţist de frontieră. „Au venit nişte oameni la noi la şcoală şi ne-au spus că, dacă nu facem liceul militar, ne trebuie pregătire în plus pentru academie. Acum să văd cum trec de evaluare. Mă tem de română. La matematică, mi se pare simplu, înţeleg. Dar la română, e altfel. Un cuvânt poate avea mai multe sensuri”.
Bariera celor patru clase
Caietul de matematică al lui Viorel e ordonat ca un caiet de caligrafie. De asta îi şi place să fie poliţist: „să fac ordine”. Palma muncită a băiatului netezeşte filele cu desene geometrice executate cu creion roşu. Bunica încearcă să-i dea curaj: „Semeni în partea noastră. Să întrebaţi prin sat, să vă spună cum sunt eu”.
Înainte de a lucra la centrala telefonică de la Casa Poporului, Elvira a trăit într-o familie cu nouă copii, într-un sat din judeţul Vaslui. „Am patru clase, atâta. Mi-aş fi dorit să învăţ, dar mama m-a dat la o doctoriţă, să am grijă de copilul ei. Cât am plâns atuncea! Fugeam, mă ascundeam, dar tot m-a dat. Eram în clasa a IV-a. Aş fi învăţat, dar m-a dat la o femeie… Şcoala era uşoară, pe atuncea, n-aş putea face socotelile pe care le face Viorel”.
„Într-a IV-a era uşor şi la mine”, răspunde băiatul. De la bunicul lui, i-a rămas porumbarul, un ocol de sârmă împletită şi scânduri, deschis deasupra. Porumbei albi, cu cozi rotate, sau porumbei vineţii zboară din colț în colț, când se apropie Viorel. Ar putea să zboare oricât de departe, dar ei se pun curioşi pe scheletul boltei de viţă, să vadă ce are de gând băiatul. „Să-i mâncăm? Nuuuu! Îi ţinem de drag, de frumuseţe”, spune Viorel. Cu botul presat de plasa porumbarului, un motan tărcat cu alb e, probabil, de părerea că nu tot ce zboară are şi valoare estetică.
„Bunicul se pricepea mai bine să-i îngrijească”, adaugă Viorel, ieşind cu băgare de seamă, să nu se strecoare vreun musafir pofticios în porumbar.
Apare şi mama, pe drum
În Ceatalchioi, dincolo de şcoală, copiii se adună din când în când la unul sau altul dintre ei acasă. „Vorbim. Ascultăm muzică. Manele, ei. Mie îmi place să se audă şi ceva engleză. Îmi place o muzică să mă liniştească. Nu sunt prea multe de făcut, pe la noi, suntem şi puţini”. Când vine vara, merg la scăldat.
Bunica Elvira îşi doreşte ca Viorel să-şi trăiască viaţa la oraş. „Să fie sănătos şi să ajungă să iasă la serviciu, asta îmi doresc pentru el. La casa lui, o, nu, nu cred c-o mai duc până atunci”, spune femeia, care a trecut, recent, printr-o operaţie de bypass la inimă. „Dar să iasă la serviciu, să-l văd că-şi câştigă banul lui, singurel. Şi când o fi să iasă la serviciu, să se ducă la oraş, să se ducă unde l-or trimite, să nu se mai întoarcă în satul ăsta”.
Cine s-a întors de câţiva ani în sat e mama lui Viorel. Cu un alt soţ, alţi copii, altă familie. Viorel ridică încurcat din umeri, ca atunci când se loveşte de multele sensuri ale unui cuvânt: „Vorbim. Adică, dacă ne întâlnim pe drum, ne salutăm”.
- La ultimul recensământ, în 2011, comuna Ceatalchioi din Județul Tulcea număra 593 de locuitori, potrivit wikipedia. Cu peste 25% mai puțin față de precedentul recensământ, din 2002, când fuseseră consemnate 752 de persoane. Iar numărul localnicilor nu a încetat să scadă în ultimii ani.
Dacă doriţi să-l ajutaţi pe Viorel şi pe familia lui, puteţi lua legătura cu redacţia noastră, la adresa libertatea@ringier.ro.