10 comentariiCuprins:
„Exportul” de tineri este în continuare unul îngrijorător
Vasile Ernu: Zilele trecute ai ridicat o problemă foarte serioasă legată de fenomenul reîntoarcerii copiilor care provin din familiile celor plecați la munci afară. Aș vrea să încep cu o întrebare simplă: știm câți copii se întorc? Avem niște estimări?
Alexandru Cohal: Da, ceva știm. Cifrele sunt interesante. Știm câteva lucruri sigure: că remigrația („întoarcerea” românilor din migrația economică recentă) este constantă, cum constant e și fenomenul plecării din România, din păcate.
Mai știm că în ultimii ani tot mai mulți tineri vor să „revină” în România (nu-mi place cuvântul, de asta îl pun mereu în ghilimele, zic mai încolo motivul), așa cum știm că gestul migrării a coborât de la vârsta așa-zis productivă (+30 ani) la vârsta școlarizării (+20 sau chiar mai jos).
Cu alte cuvinte, tot mai mulți tineri dezertează de la „proiectul de țară” românesc (scuze, nu m-am putut abține) și aleg să plece din țară înainte de a da facultate, alții chiar înainte de liceu. Să spunem întâi cum stăm cu exportul de populație în ultimii ani. Stăm prost, iar regiunea Moldova stă – din nou – foarte prost.
De ce insist pe emigrație înainte de a comenta „întoarcerea” migranților: pentru că dacă tipul migrației economice ne duce pe toți cu gândul la plecarea noastră și altora din sudul și din estul Europei către Occidentul bogat cu scopul de a acumula capital, și eventual de a reveni în țările de origine când situația de aici va deveni mai bună, ei bine, acum avem o situație nouă.
Faptul că îți pleacă studenți și liceeni, dincolo de dramatismul situației, te face să te întrebi: ori tipul ăsta nou de migrație nu mai e una „economică”, ori familiile au maturat convingerea că nu mai pot acumula capital din educație pentru cei tineri în România, așa că – pentru a avea succes în viață – trebuie să faci o școală de calitate în Occident, apoi vom vedea ce va aduce viitorul. Migrația e hârtia de turnesol a societăților.
Deci să vedem la început cum stăm cum „importul” de populație, adică imigrația din România în intervalul 2010 – 2023.
Observăm că albastrul (2020) și violetul (2023) au dimensiuni mai mari cam în toate județele, deci există o tendință în ultimii ani de repopulare a României, nu foarte mare, dar interesantă. Aici sunt câteva probleme de metodologie.
Partea proastă e că recenzorii noștri nu au separat pe migranții neromâni (în care intră și ucrainenii, spre exemplu) de românii ce revin din străinătate. Deci în graficul de mai sus ei sunt la grămadă. Partea bună e că știm din cercetări calitative și din date obținute de la Inspectoratele școlare că numărul familiilor străine cu copii de dat la școală – adică imigrația în sens clasic – e mic spre foarte mic.
Nu greșim deci când conchidem că din cei aproximativ 100.000 de „străini” stabiliți definitiv în România în intervalul 2000-2023 cea mai mare parte sunt români întorși din străinătate. Asta e motivul pentru care am curajul să folosesc în titlul tabelelor „remigrație” și nu „imigrație”, cum ar fi ortodox.
Iată-i deci pe acești remigranți distribuiți pe regiuni:
Accentuam mai sus, când vorbeam de emigrație, pe ideea plecării a tot mai mulți români la vârsta alegerii școlarizării copiilor pentru că, și aici chiar mă apropii de răspunsul la întrebare, și gestul „revenirii” în România are în centrul deciziei sale momentul în care migranții trebuie să aleagă: Matei va începe școala primară la Iași sau la Milano? Bianca termină liceul la Lyon: oare i-ar prinde mai bine o facultate bună la Cluj? Ce-ar fi să mergem acolo întreaga familie?
Acești migranți nu au probleme locative, ei revin în mediul urban, sunt atrași de cele mai mari orașe din România, care au o ofertă culturală-educativă și economică mai bună și o altă parte revine în mediul rural, unde ori au o casă construită în anii din urmă și care se săturase să stea nelocuită. Estimarea numărului familiilor cu copii de vârste școlare care revin în România se bazează pe date ale Ministerului Educației.
Mai jos, un grafic cu județele în care au revenit în anii 2022-2023 românii din străinătate.
Nu ne surprinde că Moldova va fi campioana la elevi reîntorși, deoarece ea este și principala producătoare de migrație, inclusiv de vârste școlare mici. Capitala nu intră în discuție, știm – efect al ultracentralismului – Bucureștiul atrage cel mai mult capital uman din toată țara, deci și din Moldova. Datele indică aceeași funcție de aspirator și pentru remigrație: orașul de pe Dâmbovița a înmatriculat cam toți atâția elevi remigranți cât județul Suceava, județ campion la întoarceri în ultimii doi ani (2022-2023). Bucovina, subregiune a Moldovei, reușește să atragă cei mai mulți moldoveni dispuși să se întoarcă acasă, față de județul Iași, principalul pol urban concurent în regiune.
Nu am analizat încă de ce Timișul este atât de atractiv pentru elevii care se înscriu la școlile românești după ce au locuit o perioadă afară; hazardez ipoteza că – pe lângă dezvoltarea Timișoarei din ultimii ani -Banatul e atractiv și datorită proximității sale cu Ungaria, deci cu Occidentul. Timișoara ar putea funcționa astfel și ca spațiu de tranzit pentru remigranți, sau ca trambulină spre alte zone din România sau din Occident – cam așa cum Iașiul e o trambulină la îndemână pentru cetățenii Republicii Moldova în așteptarea unei decizii de relocare în alte zone din România sau din UE.
Deci, recapitulând: cifra imigrației – revenirilor în România e constantă, ea are legătură cu alegeri ale familiilor legate de destinul școlar al generației secunde („second generations”) în sensul în care capitalul simbolic dobândit prin educație este considerată de migranți a fi o componentă importantă a capitalului economic în general. Alt lucru interesant: cifra revenirilor în România este în ușoară creștere. Tabelul de mai jos exemplifică tendința de creștere a numărului persoanelor care se înscriu la școlile din România după o perioadă de școlarizare în altă țară. Pentru corectitudine, voi spune că din nou aceste cifre „ascund” și pe imigranții adevărați, dar – din nou – nu greșim considerând că numărul ucrainenilor și republicanilor în tranzit sau stabiliți în România în ultimii ani nu poate umfla excesiv evidenta curbă de creștere a remigrației.
Indicii că remigrația copiilor este completată de remigrația părinților
– Spune-mi, te rog, dacă se întorc cu familii cu tot sau nu?
– Nimeni nu a strâns date ca să vadă dacă cei care se înscriu la liceu sau facultate în România vin cu familia. Eu, personal, am întâlnit, făcând cercetare de teren, și situații în care adulții din familie au rămas în străinătate iar copiii (cu vârste mai mari) au venit singuri în România, să urmeze o specializare și apoi să testeze câmpul muncii.
Ceea ce știm sigur e că cei mici revin cu familiile sau mai bine zis familia ia eventual decizia pentru minori, aceea de a-i înscrie la școală în România, și doar așa acești copii apar în statisticile Ministerului Educației. Mai știm că în toată Europa tinerii tind să locuiască cu părinții până târziu, din cauza scumpirii chiriilor și a vieții în general pentru clasa medie și pentru cea submedie, deci de ce ar sta lucrurile diferit pentru acești remigranți?
Dar știm ceva mai interesant, știm de unde revin cei mai mulți dintre ei. Haideți să observăm doar o poză a ultimului an. Din 8.911 elevi de primar, gimnazial și liceu reveniți în România, am extras primele 15 țări în care aceștia au studiat înainte, la un număr de circa 500 persoane.
Vedem și aici că Ucraina este extrem de slab reprezentată și că nici cetățenii Republicii Moldova nu reprezintă felia cea mai consistentă de imigranți. Revin români din UK, Germania, Spania și Italia, adică acele locuri unde ei aleg să plece în primul rând.
Românii migrează în general în familie, și la dus și la întors
– Vom rămâne doar la copii. O chestiune care m-ar interesa e dacă știm și câți pleacă? Avem o estimare pe vârste? Vin mai mulți decât pleacă? Sau avem copii care devin „navetiști”, precum familiile lor?
– Răspunsul scurt e „nu”: nu sunt date care să arate că sunt mai mulți copii/elevi care revin decât cei care pleacă, deși avem o tendință de echilibrare a importului/exportului de populație în ultimii ani (v. mai jos graficul făcut de prof. Dumitru Sandu în academia.edu).
În statistica folosită de prof. D. Sandu sunt, din nou, imigranți de toate cetățeniile și printre ei nu putem distinge remigranții români. Totodată, din păcate, din statistica EUROSTAT nu putem distinge calitatea de elev la minori, pentru a înțelege cu precizie numărul elevilor și studenților care revin în România.
În schimb, avem un sprijin și aici: știm, din studii ale migrației, că românii migrează în general în familie, și la dus și la întors. În afara gravei probleme a abandonului copiilor în cazul în care mama migrează abandonând copiii în România, dar care nu e reprezentat de cifre amețitoare la nivel statistic (v. tabelul de mai jos, din nou cu regiunea Moldova abandonată), migrația românească, dar și remigrația sunt esențialmente deplasări migratorii ale familiilor.
România e campion negativ în Europa la abandonul școlar și la neocupare (tineri care nu sunt șomeri dar nici nu [mai] studiază). Un pic sub 20% din tineri, mai ales în rural, sunt din această categorie. Dar, fiindcă Europa e un spațiu în care ne mișcăm liber, odată ce ei pleacă – la muncă sau de ce nu, la studii în străinătate – elevii și studenții nu apar prinși în statistici decât târziu și dacă nu sunt sezonieri. Adică dacă își stabilesc o reședință într-o țară UE și există acte care s-o dovedească. Funcționează de fapt ca în cazul adulților!
Remigrația copiilor aduce un capital fantastic cultural, lingvistic și în cele din urmă economic
– Poți să-mi spui ce reprezintă sau cum evaluezi acest fenomen? Ce înseamnă el de fapt?
– Știm tot de la Eurostat că în ultimii 5-7 ani tot mai mulți tineri școliți pleacă din România. Am avea nevoie de 3-4 milioane de remigranți pentru a opri această hemoragie demografică; nu e cazul. Am văzut până acum că cifrele remigrației nu sunt mari, sunt mai degrabă mici în comparație cu cifrele migrației. Atunci de ce ne ocupăm de remigrație și de ce de remigrația tinerilor? Pentru că acești tineri sunt diamante. Știți ce capital cultural și lingvistic au acești tineri? Ei aduc cu sine experiențe din 62 de țări. Merită să le punem aici, unde nu avem limita de spațiu specifică hârtiei: Africa de Sud, Albania, Algeria, Arabia Saudită, Argentina, Austria, Bahrain, Belgia, Bulgaria, Canada, China, Cipru, Croația, Cuba, Danemarca, El Salvador, Elveția, Emiratele Arabe Unite, Filipine, Finlanda, Franța, Georgia, Germania, Grecia, Insulele Cayman, Iordania, Iran, Irlanda, Islanda, Israel, Italia, Kazahstan, Kosovo, Liban, Macao, Malta, Republica Moldova, Nigeria, Norvegia, Noua Zeelandă, Pakistan, Polonia, Portugalia, Qatar, Regatul Unit, Republica Cehă, Rusia, Seychelles, Siria, Slovenia, Spania, Statele Unite ale Americii, Sudan, Suedia, Țările de Jos, Teritoriile Palestiniene, Tunisia, Turcia, Turkmenistan, Ucraina, Ungaria, Uzbekistan.
Deci acești copii care se reîntorc, și poate acum se explică mai ușor de ce am ceva cu termenul „întoarcere” ori „revenire”, sunt în bună măsură altceva decât chiar și cei mai cosmopoliți tineri de liceu ori de facultate din România. Trebuie să nu ne fie frică să spunem că mulți dintre ei sunt de fapt străini, nefiind oricum nimic în neregulă cu asta. Dacă ne uităm atent la ei, fără prejudecățile timpului nostru, furăm o clipă din viitor. Avem în mână, pentru scurt timp cred, căci dacă nu facem nimic pentru ei aceștia vor pleca din nou, avem în mână un material foarte prețios, pentru care țările din Occident se bat, cheltuiesc bani mulți să-i educe, să le ofere în general ceea ce numim capacități multiculturale. De aceea nu e importat că sunt doar 200.000 din aceste diamante în România, contează ce facem ca societate pentru ca ele să strălucească, să poată deveni elita României de mâine.
– Și cine ar trebui să facă?
– Păi, de asta insistam la începutul discuției noastre asupra educației ca un criteriu decisiv în stabilirea etapelor vieții. Dacă nu facem nimic special pentru ei, dacă nu inventăm, din sărăcia noastră, ca să zic așa, un loc în care ei să-și poată dezvolta și latura „stranieră” pe lângă cea a românității, care sunt nevoiți s-o reia, atunci aceste diamante se vor stinge sau vor alege să strălucească în altă parte, la Milano, Cambridge sau Oxford. Se vor lămuri în câțiva ani și apoi vor pleca în drumul lor. Eu am niște propuneri, mai au și colegele mele de la Universitatea din Cluj. O mână de oameni ne gândim la asta, nu mai mult, în toată România. Ministerul tace, iar publicul larg este complet absorbit de chestiuni mai grave (aici am fost ironic). Ministerul, pentru onestitate, a zis ceva, în 2023, un început de lege care nu a mers mai departe, dar fără viziune. Mai precis Art. 61 din Legea 198/2023 „Învăţământul pentru beneficiarii primari români din afara graniţelor ţării şi românii reîntorşi în ţară” spune ceva foarte general, și anume la alin. 8, că „În cadrul rețelei școlare se pot înființa grupe de acomodare pentru elevii români reîntorși în țară după perioade îndelungate petrecute în afara granițelor României” și la alin. 9, „Grupele de acomodare au ca obiectiv sprijinirea elevului în dobândirea unui nivel corespunzător de limbă română și în recuperarea decalajelor de orice fel, precum și integrarea facilă în sistemul național de învățământ preuniversitar, prin activități extrașcolare”. Dar apoi – liniște. MEC nu a indicat cum să se facă toate astea, nu a dat publicului regulamente de implementare a acestor dispoziții de lege. Deci ele de fapt nu există în practica școlară. Rezultatul? Fiecare profesor, fiecare școală cu elevi remigranți e preocupată doar cum să-i învețe mai repede româna pe acești elevi, și apoi să-i tragă după ceilalți la celelalte materii. România de fapt consideră că elevul remigrant, cel revenit din UK sau din Spania, e un rătăcit, un spațiu golit de identitate față de care statul duce politici de inseminare culturală, lingvistică. Treaba asta seamănă mai mult cu o re-românizare decât cu o punere în valoare a faptului că în acești copii trăiesc mai multe lumi. Ignorăm deci capitalul lor cultural și lingvistic neromânesc, nu știm cum să îl punem la treabă. De fapt nici nu ne trece prin cap că am putea s-o facem. În 2030 vom avea nevoie de mai bine de jumătate de milion de profesioniști care să lucreze în România în dezvoltare și inovare, într-o lume din ce în ce mai deschisă și mai internațională. Vom avea, ca țară, capacitatea să construim cariere multiculturale și multilingvistice, capabile la flexibilitate și gândire globală mai rapid și mai cuprinzător decât cu acești tineri remigranți? Aș zice, luând în considerare unde suntem acum în topurile europene ale educației și investițiilor în cultură, că sigur nu. Iată de ce consider că trebuie să profităm și să dezvoltăm prin școală această resursă umană excepțională, una care ne vine din cer, gratuit (adică școlită în bună măsură de alții) și în mod cu totul nesperat.
Cum pot fi integrați cu succes elevi remigranți
– Recent am fost la câteva grădinițe și școli primare din sudul României. Educatoarele și profesorii se plângeau că de multe ori acești copii vin din medii neinstituționalizate, adică nu au trecut prin grădinițe sau școli și e destul de problematică integrarea lor. Cum vezi această problemă?
– Există și experiență directă și există și rezultate ale unor cercetări recente din țări care au avut problema și – veste bună – din România, care arată care sunt punctual problemele. Pionierii acestor studii au fost moldoveni. Coordonați de Alexandru S. Gulei de la ONG-ul Alternative Sociale (Iași), oameni precum Cătălin Luca, Liliana Foca, Silviu D. Brebuleț și apoi alții au studiat destul de sistematic problemele psihosociale ale copiilor remigranți și în special cele școlare, încă de acum 15 ani.
Progresiv, cercetarea remigrației românești de vârste școlare a ajuns în universități de la noi, precum cea din Sibiu, apoi cele din Cluj, Timișoara și Pitești. În 2019 un articol scris de Áron Telegdi-Csetri și Viorela Ducu de la Babeş-Bolyai (Cluj) nu ezita să se refere la acești copii cu termenul „străinul de acasă”.
E o problemă psihologică evidentă la acești copii, și nu are legătură cu fibra lor, ci cu faptul că sunt puși să concureze în condiții neloiale cu copiii sedentari, din clasele în care sunt înscriși în România.
Poate nu toți știm că școala din România a recunoscut că nu se pricepe la gestionarea alterității. Ministerul Educației admitea în 2022 că „Asigurarea educației în limba minorităților naționale din România, în special a minorităților care provin din medii defavorizate, este împiedicată de lipsa de resurse și de cadre didactice suficiente. Per ansamblu, inegalitatea din cadrul sistemului de învățământ din România afectează participarea viitoare la viața civică și economică și frânează dezvoltarea forței de muncă”. Cam asta s-ar putea întâmpla și cu elevii remigranți. Deci sunt sceptic că, fără o discuție tare, o va face pentru acești noi minoritari la care ne referim acum, minoritari în sensul diferenței structurale dintre ei și majoritari.
În condițiile în care acești elevi remigranți au abilități diferite față de cele din școlile românești, au deprinderi culturale și cunoștințe academice diferite de cele din România, ei simt la un moment dat din parcursul lor academic că aceste lucruri cu care ei vin se vor atrofia sau se vor pierde, iar asta le va crea multă frustrare. Prin urmare, lipsa capitalizării abilităților și cunoștințelor deprinse în țara de migrație, dacă nu este încurajată și continuată măcar în mică parte, poate provoca părăsirea regiunii din România unde au revenit acești elevi sau chiar părăsirea României.
România trebuie să conceapă o strategie care să-i valorizeze pe acești copii
– Numărul celor care revin acasă pare destul de mare: care sunt problemele cu care se confruntă aici? Avem mecanisme și structuri instituționale cu care să-i ajutăm în reintegrarea lor?
– Răspunsul scurt este „nu”. Avem o societate împărțită, cu simpatii pentru acești copii, dar și cu lipsă de empatie pentru tot ceea ce e diferență, că e ea a culorii pielii sau a limbii. Copiii nu fac excepții, căci la clasă ei sunt vehiculul educației primite de la părinți și de la societate în general.
Elevii remigranți primesc pe deplin șocul dublei discriminări: ei sunt străini în fața elevilor sedentari așa cum au fost mai înainte străini în societatea occidentală în care mulți dintre ei s-au născut înainte ca familia să decidă relocarea în România. Dar există și profesori dedicați, care intuiesc abordarea corectă cu acești copii, cadre didactice de la noi, care – deși nu beneficiază de nicio formare în acest sens – se descurcă foarte bine pe cont propriu.
Însă chiar și așa e absolut nevoie de o strategie pe termen lung, una care să vină în urma unei cercetări complexe dedicate acestor beneficiari ai sistemului nostru școlar, una care să propună un tip de carieră academică pentru ei capabilă să-i oprească la noi în țară.
– Ce ar fi de făcut? Care ar fi soluțiile imediate care ar trebui luate?
– Eu am propus, spre exemplu, ca unele materii nelingvistice să fie predate în limbile de circulație internațională (ca engleza, franceza, italiana etc.) care au fost pentru ei limba maternă sau limba a doua în timp ce erau afară. Orice rețetă care ar conduce la retenția lor în teritoriu ar fi de dorit. Cred că nu ar fi nevoie de foarte mulți bani investiți în educație pentru a gândi o planificare multilingvă la noi. Profesori de limbi străine avem, iar cei mai mulți dintre profesori cunosc o limbă străină de largă circulație.
Școala trebuie să se deschidă cu curaj experimentelor educative alternative, în condițiile în care țările din jur se dau peste cap pentru a atrage și sedentariza resursa umană cu potențial ridicat și cu educație înaltă. Evident nu poate reuși singură, dar școala poate fi vârful de lance care să coordoneze inițiativele social-educaționale ale ONG-urilor din teritoriu, pe care să le atragă, laolaltă cu familiile migrante, în efortul de a sedentariza acești elevi speciali. Cred că trebuie să gândim școala în așa fel încât să cucerim inimile și mințile acestor tineri.
Foto ilustrativ: Shutterstock