Comentează“Pe mine m-au poreclit Carantina, de când am adus trei echipaje de poliţie să-i
liniştească”, povesteşte primarul comunei Potlogi, Niculae Catrina. În mare,
edilul e mulţumit de cum au înţeles locuitorii regulile noi, impuse prin stare
de urgenţă.
“Că sunt unii mai agitaţi, asta e, aşa e peste tot, dar cei mai mulţi respectă izolarea”. Primarul a venit să vadă cum se descurcă oamenii de la Asociaţia CEDO cu împărţirea pachetelor, la şcoala din satul Româneşti. Au adus 70 de pachete cu produse de curăţenie şi de igienă şi cu rechizite pentru copii. Lunar, cei de la CEDO împart aici tichete sociale, cu care familiile sărace, cu mulţi copii, iau alimente.
“Dar scopul nostru principal e să-i ţinem pe cei mici la grădiniţă şi la şcoală. Condiţionăm tichetele de prezenţa la cursuri”, spune Costel Bercuş, fondatorul asociaţiei.
Extratereştrii din
curtea şcolii
Colega lui, Tatiana Covaci, a făcut o programare pe ore, astfel încât mămicile care vin să ridice pachetele şi tichetele să nu se înghesuie în curtea şcolii.
Cu măşti sau cu fulare pe gură, femeile îşi iau punguţele şi ascultă sfaturile celor de la asociaţie. “Unele dintre ele sunt atât de speriate, încât nu-şi lasă copiii să iasă din casă”, spune Costel Bercuş.
O altă problemă: în Româneşti sunt mulţi adulţi care nu ştiu carte, să scrie, să citească. Nu ştiu, aşadar, să-şi completeze declaraţiile pe proprie răspundere, pentru ieşit în sat, la cumpărături. Cer ajutorul rudelor sau al copiilor.
Asociaţia le-a adus declaraţii gata printate, să le ajungă pentru o lună. “Starea de urgenţă ne-a năucit şi pe noi, la început. Ne-am blocat. Apoi ne-am gândit cum să ne organizăm, să ne continuăm activitatea. Ne-am luat echipamente de protecţie, comunicăm între noi pe Skype”.
În combinezoane albe, Costel şi Tatiana par nişte extratereştri teleportaţi de pe planeta cu pungi verzi şi creioane roz.
Romii din Româneşti, ne explică mediatoarea Marilena Tănase, au o meserie căutată, învăţată din tată în fiu: fierari-betonişti. Înainte de 1989, plecau la muncă în străinătate, în Orientul Mijlociu. Aveau “shop” în sat, adică magazin cu mărfuri din import.
“Îşi găsesc uşor de lucru şi acum. Sunt muncitori, dar izolarea şi închiderea şantierelor i-a lovit pe toţi, mai săraci sau mai bogaţi”, crede mediatoarea. Soţul Marilenei e sudor-forjor, lucrează manual porţi de fier, de aramă, garduri de inox. Acum lucrează mai puţin, din motive de sănătate. “Şi a apărut şi concurenţa, porţile gata turnate”, oftează Marilena.
Ana-Maria, bona dintr-a treia
CEDO e Centrul pentru Educaţie şi Drepturile Omului. Conform Eurostat, doar 9,2 la sută dintre copiii romi termină liceul şi încă mai puţini, 0,7 la sută, ajung să studieze la facultate. Educaţia e cheia care deschide uşa spre o viaţă mai bună.
“Ţinem să meargă la grădiniţă, pentru a le fi mai uşor la şcoală. Nu mai putem face activităţi acum, dar le dăm teme, le dăm caiete şi creioane, să lucreze singuri”, adaugă Costel Bercuş. Şi-apoi ce metodă mai bună să uiţi de frică decât să desenezi un curcubeu frumos?
Când Elena ajunge acasă cu sacoşele de la CEDO, cele două gemene ale ei, Luiza şi Eliza, înşfacă repede blocurile de desen. Fetiţele au şase ani şi spun că nu se plictisesc acasă. Au, de altfel, cu cine se juca, de cine se ocupa. De bebeluşii surorilor mai mari.
Elena, 44 de ani, are şase copii: un băiat care lucrează în Germania şi cinci fete. Mariana, 18 ani, deja mamă, Florentina, 17 ani, şi ea mamă, Ana-Maria, 9 ani, care e în clasa a treia, şi gemenele. Soţul Elenei a murit acum câţiva ani, de cancer.
Ţinîndu-şi nepoţelul în braţe, Ana-Maria face ochii mari când e întrebată de coronavirus. Şopteşte că se teme. Ar vrea să meargă la şcoală, să fie lucrurile ca înainte. Îi e dor de colegi, de domnul învăţător, de lecţii. “Nu că nu mi-e drag de bebeluşi, dar la şcoală făceam şi altele, totul e interesant”. Pentru copiii din Româneşti, copilăria nu durează foarte mult. Câteva luni cântăresc altfel decât pentru copiii de la oraş.
Elena îşi lasă fetiţele pe afară, prin curte. Mămicile
Mariana şi Florentina nu ies nici
până la poartă, stau numai în casă şi le-au transmis soţilor, care
muncesc în Germania, “să stea acolo, să nu aducă boala la copii”.
Şi mai e riscul ca, plecând de acolo, să piardă slujba. În sat, multe familii au fost prinse descoperite de starea de urgenţă. “Cum să câştigi bani, să iei mâncare la copii, dacă n-ai voie să ieşi?”, se indignează, de sub mască, o bătrână, pândind curioasă, de peste drum, la ce se întâmplă în curtea şcolii.
Cel mai obosit dintre pământeni
Când s-a terminat împărţirea, Costel şi Tatiana merg să ducă ultimele pachete acasă unei familii cu nouă copii, din marginea satului. Tatăl e plecat pe şantier, iar mama n-are cu cine-i lăsa pe cei mici.
E o femeie robustă, într-un tricou gri, sub care se rotunjeşte ca un pepene bebe cu numărul zece.
“Nu-i ţin numai în casă, că sunt mulţi. Avem două camere, fac curat într-una, trebuie să mă apuc de cealaltă. Termin acolo, o iau de la capăt, sunt mulţi, prea mulţi, dar mulţumesc lui Dumnezeu că îmi dă răbdare”, spune mama Nicola.
Pentru paza celor foarte mici, a lui Eric, de un an, a fetiţelor de doi şi trei ani, pentru ieşit la cumpărături, sprijinul casei e Cristian. Un băieţel de opt ani mai obosit la chip ca un om mare. Se uită atent ca nu cumva surorile lui să înghită noile creioane colorate, le arată cu care capăt se desenează.
Când îl întrebi de şcoală, se luminează. Numai atunci zâmbeşte. Îi place să citească, “mai ales manualele”. Nu are alte cărţi, că le-ar citi. “E bine la şcoală, îmi place să merg”, spune copilul. Şcoala e singurul loc unde stă fără griji. Locul unde poate visa cu ochii deschişi, fără să fie întrerupt de urletele lui Eric, care trebuie schimbat de scutec. Şcoala e vacanţa adevărată a lui Cristian.
În sat se construieşte un complex de locuinţe ANL, case, nu blocuri. Parcare, încălzire cu sobe, băi, bucătării, parc. Primarul Catrina e foarte optimist, oamenii vor avea locuinţe mai bune, creşte nivelul de trai. Mediatoarea Tănase, însă, îi atrage atenţia să nu se bucure prematur.
Una dintre condiţiile pentru a primi o astfel de locuinţă este ca tatăl familiei să aibă contract de muncă pe perioadă nedeterminată. O condiţie greu de îndeplinit în lipsa studiilor, chiar dacă ai o meserie bună, lăsată moştenire din generaţie în generaţie.