COPIII SISTEMULUI. Povestea Adolescenţilor Care Nu Vor Să Mai Crească Niciodată

Legea le permite tinerilor care își continuă studiile să ceară menţinerea măsurii de protecţie la asistenţii maternali care i-au crescut.
În unele județe, cei de la Protecţia Copilului nu respectă legea și îi internează în centre de tip rezidențial pe cei care au împlinit 18 ani.
„Pe lângă efectele negative incomensurabile pentru tânăr, în termeni economici măsura instituționalizării pare risipă planificată”, spune UNICEF.
Copiii Sistemului de Protecţie n-au voie să dezvolte sentimente de ataşament şi nici să-şi imagineze că au cui să spună „mamă” şi „tată”.
„Impactul separării de asistentul maternal poate fi devastator, mai ales dacă acest fapt apare în adolescenţă şi preadolescenţă”, avertizează Colegiul Medicilor din România.
Despărţirea de fraţii lor sau de asistenţii maternali îi aruncă pe mulţi copii în pragul suicidului.

Primăvara trecută, un băiat de 16 ani internat într-un centru de plasament din Braşov a încercat să se sinucidă chiar în ziua de Paşti.

DGASPC Braşov a explicat gestul adolescentului, spunând că el se afla „într-o stare emoţională delicată, pentru că sora lui a ieşit din sistemul de protecţie al statului după împlinirea vârstei de 18 ani şi nu mai locuiesc aproape unul de altul”.

Cu alte cuvinte, de vină ar fi fost doar soarta nedreaptă. Statul, părinte cu drepturi depline asupra acestor copii aflaţi în sistemul lui de protecţie, n-a încercat să afle prin ce suferinţă trece băiatul din orfelinat după ce el a fost despărţit de sora lui.

„Impactul separării poate fi devastator”

Statul nu are sentimente de empatie şi nici remuşcări. Statul are doar dosare cu şină, bugete, achiziţii fără licitaţie şi are angajaţi care, odată prinşi în acest mecanism ca într-un pat al lui Procust, sfârşesc prin a deveni asemenea lui.

Aparent, pentru stat destinele copiilor lui nu valorează mai mult decât un sac cu cartofi sau o pungă cu dero pe care DGASPC-urile le cumpără, cel mai adesea, de la aceleaşi firme agreate. Cui îi pasă că un copil suferă atât de mult, încât se gândeşte la sinucidere?

Cristina a fost despărţită de asistentul maternal care o crescuse de la vârsta de 7 luni şi a fost dusă într-un apartament al DGASPC Dolj.

„Psihologic vorbind, copiii investesc cu încredere nemărginită adultul de lângă ei dacă îl simt aproape, iar impactul separării de asistentul maternal care l-a crescut poate fi devastator, poate crea comportamente aberante, mai ales dacă acest fapt apare în adolescenţă şi preadolescenţă”, avertizează Colegiul Medicilor din România, într-un raport.

Ultimele ei cuvinte: „Mami, te iubesc!”

Un an întreg, Cristina a aşteptat să se întoarcă acasă, la asistenta maternală căreia ea îi spunea „mama”. În decembrie 2015, aşteptarea ei s-a sfârşit. Fata de 14 ani s-a spânzurat de conducta de gaza a blocului în care o cazase DGASPC-ul. În biletul de adio, fata a scris doar atât: „Mami, te iubesc!”.

Protecţia copilului din Dolj s-a apărat dând vina pe sentimentele umane. Ale altora. „Asistentul maternal este un angajat care îndeplineşte sarcini de serviciu” şi „este interzisă relaţia afectivă a asistentului maternal cu un copil”, au spus cei de la DGASPC.

Copiii Sistemului n-au voie să iubească şi nici să fie iubiţi. Statul, care lucrează cu dosare cu şină, cu numere de înregistrare şi cu tabele nominale, le interzice asta. Aşa cum copiilor care cresc lângă părinţii lor li s-ar interzice să mănânce fast-food.

Dar copiii încalcă regulile şi se joacă de-a neascultarea, pe muchia sentimentelor. Trăiesc, simt, răspund cu iubire la iubire. Sunt vii.

„Cristina, nu eşti singură”

Asta a scris Nicolae, înainte să se arunce de la etajul şase al unui bloc. Avea 19 ani şi era elev în clasa a XII-a. Şi el locuia într-un apartament al DGASPC şi fusese apropiat de Cristina.

Moartea fetei l-a devastat. Era, ca şi ea, copilul Sistemului şi ştia mult prea bine ce înseamnă să fii al nimănui. Să nu conteze pentru nimeni ce vrei, ce te doare, să n-aibă mare însemnătate nici viaţa şi nici moartea ta.

„Rămâi o persoană importantă în inimile noastre”, i-a scris Nicolae Cristinei, în biletul lui de adio. „Şi de acolo de unde eşti, sigur te uiţi la noi. Cristina, nu eşti singură…”

Elevii şi studenţii au protecţie specială şi după 18 ani

Când cei de la Protecţia Copilului au luat-o pe Sara din casa şi din satul unde ea crescuse de la vârsta de 7 ani, a fost jale mare. Au plâns pentru ea mai ales copiii de la casele din jur, aflaţi şi ei în plasament la asistenţii maternali. Au plâns nu doar pentru că ea plecase într-o seară, chiar în mijlocul Sărbătorilor de Iarnă, nu ştie unde şi fără să apuce să-şi ia rămas bun de la ei, ci pentru că ăsta era un semn care anunţa plecarea lor.

Nici ei nu mai au mult până la 18 ani şi aşteaptă cu teamă ziua aceea. Copiii Sistemului, care ar vrea să trăiască în „Ţara Niciunde” din povestea cu Peter Pan şi să nu mai îmbătrânească niciodată. Nu pentru că n-ar avea şi ei visuri sau curaj să înfrunte viaţa, ci pentru că ştiu că la 18 ani statul vine şi îi desparte de ceea ce ei simt că e familia lor. Îi rupe şi-i aruncă-n neant.

Art. 55 din legea 272/2004 spune că, după împlinirea vârstei de 18 ani, copiii statului pot cere şi li se acordă în continuare protecţie specială, dacă îşi continuă studiile, timp de încă opt ani. Încă doi ani pot rămâne în sistemul de protecţie şi tinerii care se confruntă cu riscul excluziunii sociale.

Protecţia specială e asigurată prin plasament la asistenţii maternali, la rude sau persoane fizice, dar şi prin internarea în centre de tip rezidenţial.

O economie de 200 de lei pe lună

Pentru o persoană plasată la asistentul maternal statul cheltuie 2.400 de lei/lună, iar pentru una internată într-un centru rezidenţial – 2.200 de lei/lună, conform datelor furnizate de Autoritatea Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului.

Când ei împlinesc 18 ani, statul îşi ia copiii de la asistenţii maternali şi îi duce în centre. Mulţi dintre ei sunt în clasa a XI-a. Merg la liceu, unde au prieteni şi unde s-au obişnuit cu colegii şi cu profesorii, apoi se întorc acasă, la asistentul maternal, unde ştiu că au „mamă” şi „tată”, până într-o zi, când apare statul în prag şi le spune „Raus!” („Afară!”).

„E ca şi cum ai lua cuiva colacul de salvare când el e aproape de mal, aproape de a deveni adult. Îi iei colacul de salvare şi-l îneci”, spune Mădălina, fata care se judecă cu statul pentru dreptul de a rămâne lângă „mama” ei, asistent maternal.

„Sistemul de protecție a copilul, deși are dezinstituționalizarea ca obiectiv prioritar, în fapt, pregătește unii copii pentru instituționalizare după ce împlinesc 18 ani. Adică, între 0 și 17 ani, statul român recunoaște importanța îngrijirii în medii familiale, dar de îndată ce copilul devine tânăr adult este pregătit pentru experiența instituționalizării. Pe lângă efectele negative incomensurabile pentru copil/tânâr/adult, în termeni economici, aceasta pare risipă planificată.” (Raport UNICEF, 2016)

* Pentru că acești copii și adolescenți sunt încă beneficiarii DGASPC-urilor, vom proteja identitatea celor cu care am stat de vorbă; numele ce apar în articole sunt cele pe care ei şi le-au ales.

VA URMA: Mădălina, fata care se luptă cu statul, pentru dreptul ei de a creşte lângă asistentul maternal

Citește și:

COPIII SISTEMULUI / Smulși din familii și aruncați în centre de plasament! „Cadoul” sfâșietor făcut de stat, la majorat, orfanilor crescuți de asistenți maternali

COPIII SISTEMULUI/ Confesiunea Sarei. Singurătatea adolescentei pe care statul o consideră destul de mare ca să-și poată purta singură de grijă

Urmărește-ne pe Google News