- Soții Rezban încă trec printr-un proces de adaptare la mentalitatea vestică, unde egalitatea de gen și feminismul se învață la școală și se practică de toată lumea.
- Melisa, fiica de 21 de ani a familiei, observă tot mai des diferența pe care a făcut-o educația din Spania în formarea ei: “În România, am prieteni cu care nu mă mai întâlnesc pentru că vorbesc atât de urât de femei, atât de violent – nu îmi place. La sat se știe de femei bătute, dar oamenii fac, așa, urechi surde, și știu că și eu aș fi fost la fel dacă aș fi rămas acolo“.
Monica Rezban crede că nepoții ei vor rupe legătura cu România. “Cei care se vor naște aici n-o să mai fie români“, spune ea.
Am clienți care vin aici, copiii lor sunt de vârstă cu băiatul meu și întreabă fiu-meu: «Voi nu mai vorbiți românește? Înțeleg la școală, dar nici acasă, între voi?», «Nu, nu mai vorbim».
Monica Rezban:
Florin, soțul Monicăi, spune că spaniolii exagerează cu drepturile femeilor și că nu mai poți să-i zici unei femei că e frumoasă pentru că te face “machista“ (in trad. – sexist).
“Aici, dacă o femeie strigă «hau», imediat vine poliția“, spune el.
Monica crede că așa ar trebui să fie și în România, nu să fugă verișoara ei noaptea cu copiii la maică-sa când o bate bărbatul.
Fiica lor, Melisa, care are 21 de ani, a refuzat buchetul de flori oferit de tatăl ei de 8 Martie. “Yo no celebro esa cosa“ (“Eu nu sărbătoresc chestia asta“), i-a spus.
În
Spania, pe 8 Martie se sărbătorește Ziua femeii independente (Ziua femeii care
muncește, dacă aș traduce mot à mot). În această zi, femeile vor ca bărbații să
iasă la proteste și să lupte împotriva violenței domestice și a culturii
machiste alături de ele, nu să le scoată la restaurant sau să le aducă
bomboane.
Profesorii din Spania le învață pe eleve
să nu accepte relațiile abuzive
În Spania, profesorii discută cu fetele la școală despre importanța acestei zile și despre independența femeii. Le învață să nu accepte abuzul într-o relație și condamnă istoria recentă a Spaniei.
Până în 1975, când s-a încheiat dictatura lui Franco, femeile aveau nevoie de semnătura tatălui sau a soțului ca să-și deschidă un cont bancar, să se înscrie la facultate sau să-și dea examenul pentru carnet de conducere. Băieții sunt învățați că trebuie să respecte independența femeilor și să le sprijine dacă le iubesc.
Melisa locuiește la Valencia, unde e studentă la Istoria Artei, și se întoarce la Castellón doar în vacanțe și în weekenduri. La liceu a studiat engleza, latina și greaca, dar o profesoară carismatică a făcut-o să îndrăgească Istoria Artei.
În Spania, elevii le spun profesorilor pe nume și sunt apropiați de ei. Chiar dacă au așteptări mari de la elevi, profesorii sunt prietenoși și nonconformiști.
“Dacă rămâneam la Ineu, n-aș fi făcut Istoria Artei“, spune Melisa.
Mă gândesc de multe ori cum ar fi fost viața mea dacă rămâneam acolo. Aș fi fost o persoană complet diferită din punct de vedere a cum gândesc și a ce mi-am ales pentru viitor. Viața ar fi fost mai grea pentru mine. Face mult când dai de oameni noi și de o cultură nouă și tot ce credeai până atunci nu mai e valabil.
Melisa:
Când merge în România, Melisa spune că studiază Istorie, nu Istoria Artei, pentru că „arta” are o reputație proastă
În România, Melisei i s-a zis de când era mică să se facă doctoriță, profesoară, ingineră sau avocată – bunica Susana nu concepea altă meserie în afară de acestea patru. Unul dintre verișorii Melisei din România a făcut Facultatea de Psihologie și acum lucrează la Dedeman.
“Mami și tati, fiind aici, mi-au spus: «Fă ce vrei tu». Dar când ești acolo și vezi că toți fac Farmacie, Medicină sau Inginerie și știi că dacă faci Psihologie, ajungi la Dedeman, atunci îți schimbi și tu mentalitatea“.
Vara, când merge în România, Melisa le spune tuturor că e studentă la Istorie, nu la Istoria Artei.
“M-o întrebat chiar tatăl cu băiatul care lucrează la Dedeman: «Ce înveți?». Eu, mândră, pentru că-mi place: «Istoria Artei». I-o picat fața: «Artă?». De atunci n-am mai zis la nimeni în România“, a mai spus ea.
Melisa
urmează să plece cu o bursă de studii în Austria, apoi în SUA și să facă un
master în muzeologie. După ce va
termina studiile, vrea să lucreze într-un muzeu sau să predea Istoria Artei.
Pentru că e bursieră, statul spaniol îi acoperă taxa școlară și o parte din
cheltuieli.
Locuiește într-un apartament închiriat, de la
periferia orașului, pe care-l împarte cu trei fete. Două dintre ele sunt
lesbiene (una a plecat între timp), iar asta nu le-a plăcut deloc părinților
Melisei, care au prejudecăți în ceea ce privește marocanii, africanii și
cuplurile gay.
“Asta ține de educație“, spune tânăra. “Pe noi ne învață la școală să fim toleranți și să nu facem
discriminare. Tata, de când se uită la Dragoș Pătraru, are niște idei mai
deschise, dar mama, cum e cu religia, nu“.
În Spania, spune Melisa, oamenii merg la
biserică, dar asta nu-i face intoleranți. “Nu știu
cum au reușit să facă diferența. Chestia asta, că nu-l iubești pe aproapele tău
pentru că e altfel decât tine, asta nu-mi place la români“.
Melisa spune că în România lipsesc ideologia feministă și organizațiile care luptă pentru drepturile femeilor. Când se întoarce în țară, evită să discute cu bunica Susana și cu alte rude despre feminism sau religie.
În România, am prieteni cu care nu mă mai întâlnesc pentru că vorbesc atât de urât de femei, atât de violent – nu îmi place. La sat se știe de femei bătute, dar oamenii fac așa, urechi surde, și știu că și eu aș fi fost la fel dacă aș fi rămas acolo.
Melisa Rezban:
Melisa
evită să le spună de la început colegilor spanioli că e româncă
Melisa e la curent cu situația politică din România și în fiecare dimineață ascultă Digi FM.
“Îmi place să știu ce se întâmplă“, spune ea. “Mă simt mai mult româncă decât spaniolă, deși nu știu dacă o să mă mai întorc vreodată. Am prietene române care vor să treacă la naționalitatea spaniolă, dar mi se pare o ruptură de țara ta și de o parte din tine. Cum să zici: «Nu mai vreau să aud, de azi înainte sunt spanioloaică»?.“
La facultate, Melisa e singura româncă și evită să le spună celorlalți studenți că nu e spaniolă. N-ar vrea să-și facă o imagine greșită despre ea.
Nu că ar fi ceva rău să fii româncă, dar prefer să ne cunoaștem mai bine și pe urmă să le spun.
Melisa:
Când era mică, Melisa își petrecea vacanța de vară la bunica Susana. Era o bucurie, pentru că nu mai trebuia să respecte programul impus de părinți și putea să alerge liberă prin curte. Bunica le făcea toate voile.
Când a crescut, a început să se întrebe de ce
străzile nu sunt asfaltate, de ce satul nu are canalizare și apă curentă, de ce
nu e la fel ca în Spania.
“Cum să fac copii în România când n-am ce să le dau să mănânce?“
Bunica Susana o să se întoarcă la Stoinești peste două zile. “E casa sângură“, spune ea. Stă mereu cu gândul la găinile ei, de care are grijă o vecină. Vrea să pună în grădină roșii, cartofi, morcovi și piparcă, să aibă nepoții ce mânca la vară, când o să vină în vacanță.
Copiii au încercat s-o convingă să rămână în Spania după ce bunicul a murit și ea a rămas singură, dar bătrâna nici n-a vrut să audă: “Ce să-mi placă aíșe dacă nu înțeleg ce zice?“.
“Să mă apuc să găt aiul ăsta“, spune bunica Susana, pe care am oprit-o din treabă. Magazinul s-a umplut de clienți și de zumzet.
Monica se lungește la vorbă cu femeile. Din
când în când, Florin iese din laborator și salută pe cineva. Începe mai toate
propozițiile cu “A ver“ („să vedem“) și exclamă “Madre mío“ (“mama mea“).
Discutăm cu un bărbat despre situația economică din România, iar Florin ne aude.
Dacă nu veneam în Spania, în veci amin nu mai făceam casă în țară, mașină, nu creșteam doi copii din salar.
Florin:
Clienții zăbovesc la discuții când aud că suntem jurnaliști și că scriem despre românii din Spania. Unii sunt furioși, așa cum e Costi, care a plecat de 12 ani din satul Băleni, județul Dâmbovița.
“M-au izgonit afară din țară, din cauza la bani am plecat“, spune el.
“Făceam agricultură, am investit în fiecare an o grămadă de bani. Am avut pământuri, am avut taraba mea. Trăgeam linie și nu rămâneam cu nimic la sfârșit de an. Femeia a fost farmacistă la Dobra, a dat faliment farmacia“.
Costi lucrează acum la Pavasal, cea mai mare firmă de construcții din comunitatea valenciană, iar soția lui, la curățenie. Au un copil de 14 ani născut în România și unul de 4 născut în Spania. Spune că n-ar fi făcut al doilea copil dacă rămânea în țară. “Cum să fac copii în România când n-am ce să le dau să mănânce?“.
În carmangeria Caraiman întâlnești o
Românie la scară mică
Un bărbat care a fost în 2018 la mitingul din 10 august, la fel ca familia Rezban, e supărat că vecinii săi l-au întrebat ce-a căutat acolo, în loc să fie revoltați că jandarmii i-au gazat pe protestatari.
E hotărât să nu se mai întoarcă în țară. “Fata mea am adus-o la 3 ani în Spania – acum are 19. Unde mai mére aia în România?“.
Nicu, un
bărbat din Sibiu, intervine în discuție: “E greu
aici, ne-am fi dus toți acasă. Lucrez de la 6 dimineața și mă trezesc la 4.30.
Mă duc în țară și ce fac? Mă duc cu ideile de aici și iau un salariu din ăla
de-acolo?“.
Dorel, un bărbat de 60 de ani care locuiește “la părăseală“, într-o casă abandonată între portocali, vine la Florin în fiecare după-amiază ca să primească mâncare. Florin îi pregătește o plasă generoasă cu mezeluri și carne, pentru că știe că sunt mai mulți români care trăiesc în casa abandonată.
Dorel e din Moinești, județul Bacău, și a fost eliberat din închisoare acum 13 ani. Nu-l aștepta nicio familie și nu avea unde să locuiască, așa că a venit în Spania. Nu are acte și, deși e orb și bolnav, nu poate merge la doctor. Mănâncă ce primește de la familia Rezban și doarme între portocali.
În magazin se perindă un șir de portrete: familii, femei singure, femei cu copii, bărbați care abia s-au întors de pe șantier, români bogați, români care abia se descurcă, români care s-au adaptat la viața din Spania, români care suferă de dorul familiei. Unul pregătește o petrecere cu mici și bere, altul cumpără niște dulciuri pentru copii.
La Carnicería Caraiman întâlnești o Românie la scară mică și poți afla cum trăiesc și cum au trăit românii în toate județele din țară în ultimii 30 de ani.
Familia Rezban lucrează de la nouă dimineața
până la nouă seara, de marți până sâmbătă. Duminica au program
până la ora 13.00, iar luni închid. Amândoi sunt credincioși și le place să meargă
duminica la biserica ortodoxă din Castellón, dar unul dintre ei trebuie să rămână la magazin, așa că
fac cu rândul: o dată merge Florin, o dată Monica.
“Noi, în fiecare an, pe 1 Decembrie, facem un spirit românesc, ca omul care-ți intră să se simtă un pic mai aproape de-ai lui“, spune Monica.
“Ne îmbrăcăm în ii, punem aici o masă cu vin fiert, covrigi, șoric, mezeluri, avem steag, dau televizorul pe români. Copiii care sunt aici nici nu mai știu să meargă cu colindul. Pe 1 noiembrie sunt cu măscăricii ‘ceia, cu Halloween, și vine să le dai bomboane, zice ori le dai, ori te mata (te “omoară”). Am bomboane pregătite pentru ei, da-i întreb pe părinți: «De ce nu-i duceți și de Crăciun cu colindul?». Înțeleg și respect toate obiceiurile spaniolilor, dar încă sângele curge românește, nu poți să uiți așa, dintr-odată“.
Daniel e
în vacanță săptămâna asta și a venit la magazin să-i ajute pe părinții lui.
Aranjează marfa pe rafturi – conservele, sucurile, borcanele cu zacuscă și cu
murături – și servește clienții. Atunci când erau mai mici, el și sora lui
veneau tot timpul la magazin, dar acum Melisa e la Valencia și el, la colegiu.
Îi place
în România și îi place casa pe care și-au construit-o la Ineu – e mai mare
decât apartamentul din Castellón în care locuiesc acum și are o curte în care
urmează să facă și o piscină.
“Eu, dacă aș avea de muncă în țară și să fie ca aici, eu m-aș întoarce“, spune Daniel. „Eu cred că până la urmă tot o să ne întoarcem în țară, că doar de-aia facem casă acolo“.