Corespondență de la Chișinău. „Noi suntem bine câtă vreme e cu noi România”

În Chișinău nu e un lucru rar să auzi oameni vorbind împreună în două limbi diferite, completându-se unul pe celălalt când în română, când în rusă, căci uneori poți spune într-un grai lucruri pe care nu le poți în celălalt. E frumusețea multiculturalismului din această parte de lume, care rămâne intact și după ce Putin și-a trimis tancurile spre Kiev.

Nici limba și nici oamenii nu au nimic de-a face cu războiul. În spatele clădirii Parlamentului, recepționera unui hotel de lux abordează orice pereche nouă de ochi în limba rusă, puntea de legătură pe care o are cu oaspeții, care, de la începutul invaziei, sunt majoritar refugiații din Ucraina. 

Sâmbătă orașul e cuprins mai degrabă de forfota zilei de piață, în celelalte zile își vede de muncă sa. Prin aglomerație se furișează și multe mașini cu numere ucrainene, cu portbagaje ce dau p-afară de bagaje. 

La intersecția străzii Pușkin cu bulevardul Ștefan cel Mare, trotuarele sunt pline de mese pliante doldora de mărțișoare roș-albe, semn că a venit 1 Martie și la Chișinău.

Recomandări

Ce înseamnă pentru Ucraina, Orientul Mijlociu și China întoarcerea lui Donald Trump la Casa Albă

Pulsul orașului se ia în piață

În Piața Centrală, trupurile mușteriilor se lovesc și topesc în îmbulzeală. Suntem dojeniți în rusă când blocăm din greșeală vizibilitatea unei tarabe cu baterii, iar din spatele unui munte de sfeclă roșie, o altă vânzătoare ne îndeamnă să ne apropiem cu un cald „dorogaia, dorogaia”. E tanti Maria, o bunică simpatică din Ialoveni.

„Nu avem ce face când dă Dumnezeu cu o nenorocire peste noi. Dar chiar așa, să ne-o facem cu mâna noastră. Doar era ghine. Nu înțeleg”, spune amărâtă tanti Maria.

Își amintește că o murit prea mulți băieți buni când o fost război în Transnistria. Totuși, nu o îngrijorează că istoria se va repeta, la televizor o văzut că americanii și-au adus avioane și soldați în România.

„Nepoții mei sunt în România. Ei sunt bine acolo și cred că și noi suntem bine câtă vreme e cu noi România”, completează vânzătoarea de sfeclă din Ialoveni.

Recomandări

Kamala Harris, primul discurs după înfrângere: „Am pierdut alegerile, dar nu lupta pentru libertate. Aveți putere”

Uneori, vorba se leagă repede cu cei din spatele tejghelelor, chiar dacă clienții se arată mai interesați de ultimele vești de la Kiev, Odesa sau Mariupol. 

„Nu sunt îngrijorat. Oricum nu vine războiul aici. Eu am și o casă la Odesa, că am muncit mulți ani în Occident”, adaugă pe repede-nainte un comerciant de roșii și castraveți din Piața Centrală.

Din spatele unei grămezi de ceapă și cartofi, un bărbat între două vârste răspunde nervos că „n-am chef să vorbesc despre Ucraina”. O spune în rusă, iar mușchii i se contractă sub pantaloni de stofă cu dungi. Două rânduri de rădăcinoase mai în spate e Stela din Rîșcova, un sat aflat la distanță egală de Chișinău și granița cu Ucraina.

„Mă doare sufletul pentru ei. Am lucrat mulți ani cu ucrainenii la prășit. Mâine am putea fi în locul dânșilor. Și noi ce-o să facem? Că tare mi-e frică pentru băieții mei. O să venim la dvs dacă ne primiți”, spune cu o voce tremurată Stela.

Recomandări

Un copil grav rănit într-un accident de autocar este executat silit de avocați. Întâi, aceștia s-au îndreptat împotriva tatălui

Cearta moldo-rusă în piață

La ieșirea din piață, se vând direct pe trotuar haine ce par să fi supraviețuit altor războaie și mici obiecte ciupite bine de timpul care a trecut peste ele. Printre vânzătorii ambulanți forțați de sărăcie pe cartoane se numără și Teodora, o doamnă de aproape 70 de ani care-și trăiește pensia la Chișinău.

E supărată tare că „necazul ăsta strașnic”, așa cum numește ea războiul, o stricat din armonia care îi unea în griji pe oamenii înșirați pe această stradă, ca să vândă ce le-a mai rămas prin casă. 

„M-am certat cu vecinele mele rusoaice d-aci. Nu, înainte nu aveam probleme, chiar ne înțelegeam foarte bine. Dar cum poate să-mi zică mie că e mai bine să vină rușii, s-o schimbe pe Maia. Le-am zis că mai bine să le ia pe ele de aici, să meargă la negoț în față la Kremlin”, toarnă încrâncenată tanti Teodora.

„Inamicele” de pe micul front al străzii Tighina își întorc spatele cu răceală la cuvintele femeii, dar și la întrebările jurnaliștilor din București.

Moldexpo, casă temporară pentru 450 de refugiați din Ucraina

O luăm din drum și ajungem la centrul expozițional Moldexpo, unde o unitate de triere pentru Covid-19 a devenit peste noapte adăpost pentru refugiații din Ucraina. Există deja paturi amenajate pentru 450 de refugiați și se pregătesc alte 200. Multe sunt ocupate, dar e o fluctuație continuă între cei care vin să se odihnească și cei care pleacă mai departe spre casele deschise ale basarabenilor ori spre granița cu România.

Pe un perete al pavilionului cu refugiați e plin de mesaje scrise cu mâna de cei care vor să ajute. „Ofer cameră pentru cuplu”, „transport gratuit în Germania”, „achit servicii medicale (prioritate au copii)”, „familie cu 1-2 copii, casă pe pământ, gratis” ori „locuință gratuită în București 15-20 persoane, transport de la vamă, Ion”.

Aici, războiul se simte în privirile speriate și derutate ale ucrainenilor sprijiniți de trolere, dar și-n agitația de voluntari care-i îmbrățișează cu căldură pe cei veniți și-i întreabă în rusă dacă au nevoie de ceva. „Spasibo”, spune o doamnă cu păr blond și căciulă albastră, o trimitere involuntară la Ucraina.  

„Spasibo” în rusă e adresat unor tineri basarabeni care-i aduc o pungă plină cu ceai, ciocolată caldă și cafea ness. Nu vorbește engleză, dar ne arată pe telefon fotografia blocului lovit în acea dimineață de o rachetă rusească la marginea Kievului.

„Casa mea. Asta e casa mea”, spune ucraineanca înainte să se înece în lacrimi. Dar se oprește și zâmbește din nou când un alt voluntar se strecoară cu o pungă lângă ea, e înconjurată nu de război, ci de bunătatea oamenilor din Chișinău.

„Ajut. Îmi pasă!”

Dar nu e doar bunătatea lor, ci una care nu ține cont de limbă ori naționalitate. În spatele ucrainencei opresc patru mașini scumpe de Kiev. 

La intrarea într-unul dintre pavilioane, au ridicat deja mici munți de conserve, orez, paste, pături, absorbante, hârtie igienică și ceva pentru orice nevoie materială ar exista la Moldexpo.

Mai departe, ajutoarele sunt preluate de tineri cu veste inscripționate cu trei cuvinte: „ajut, îmi pasă!”. Printre ei se numără și Fauzi, un băiat indian care studiază la Universitatea de Medicină și Farmacie din Chișinău.

„Am prieteni studenți străini blocați în Odesa. Nu au cu ce să plece, nu știu ce-o să facă. Mi-au povestit că au auzit rachete, au văzut explozii. Sunt îngrijorat, e normal”, spune studentul, care a ieșit de la cursuri și a plecat cu alți trei colegi indieni la Moldexpo.

„Rușii vor să fim prieteni, dar stau cu armele în Transnistria”

Vladimir Ostapenko e un pensionar pe jumătate ucrainean, pe jumătate basarabean. A venit și el cu un rucsac plin de conserve și haine, că nu putea să stea pur și simplu acasă. Vorbește într-o română amestecată cu cuvinte în rusă, dar spune cu mândrie că în inimă țara lui e doar una – Republica Moldova.

„Tata era ucrainean din Ismail, mama basarabeancă din Cahul, iar nevasta e moldoveancă din Transnistria. Aici suntem toți amestecați și așa am fost mereu. Așa e frumos. Cum pot să vină rușii să spună ce țară trebuie să fie aici. Ei spun că vor să fim prieteni, dar stau cu armele în Transnistria”, spune Ostapenko.

Are un frate la Vinnița și o nepoată la Kiev. Cu primul a vorbit chiar aseară, la chemat la el la Chișinău.

„E mai tânăr cu vreo doi ani ca mine, dar prea bătrân pentru armată. A spus că e bine, s-a retras la casa de la țară”, povestește Vladimir, care deși vorbește chinuindu-se în română, în inima lui este și a fost mereu Moldova.

„Exces de bunătate” la Chișinău

„E impresionant. Aici e exces de bunătate!”, explică o tânără voluntară basarabeancă, care păzește camerele pline cu donații sortate – într-una sunt conserve, în alta mâncare pentru animale, în alta pături. Nu sunt doar voluntari care se plimbă ca într-un furnicar uriaș, dar și toți cei trei viceprimari ai Chișinăului.

„N-am cuvinte. Uitați-vă în jurul dvs”, spune viceprimarul Olga Ursu.

Lângă ea este cealaltă vice, Angela Cutasevici, care ține mâna tremurând pe telefon și citește mesajul psiholoagei care-i sprijină pe refugiații de la Moldexpo.

O femeie tocmai a aflat că i-a murit băiatul în război, ceilalți doi sunt și ei pe front, s-a prăbușit de durere. 

Am exersat cu ea tehnici de autoreglare deoarece nu se oxigenează bine plămânii. Merg diseară să continuăm consilierea. Copiii sunt ocupați și distrați de un animator. Mi-a părut agitat un băiat, avea privirea disperată, nu se focusează într-un punct. 

Mesajul psiholoagei de pe telefonul Angelei Cutasevici:

Pe o bancă alăturat se țin de mână Vladimir și Oksana, amândoi trecuți de 30 de ani, au ajuns de câteva ore după un drum lung din Odesa.

„Am urcat în mașină și am plecat cu ce aveam pe noi. Am lăsat acasă părinții care nu au vrut să plece. Nu m-am gândit niciodată că într-o zi va trebui să plec din casa și din țara mea”, spune Oksana, în timp ce se chinuie să vorbească printre lacrimile care o înghit. Soțul ei intervine. „Nu avem niciun plan. Acum încercăm să vedem ce-o să facem, unde o să mergem”, completează Vladimir.

Trei kenyeni și patru indieni cu un microbuz moldovenesc până-n Germania

Pentru cei mai hotărâți cu privire la direcție, șoferul unui microbuz grena oferă transport până-n Germania. În mașină sunt deja vreo trei kenyeni și patru indieni, toți studenți străini care au scăpat din Odesa.

„Nu cred că ne vom întoarce prea curând la școală. Ne-am speriat și am vrut să plecăm cât mai repede, nu se mai putea sta acolo. Am reușit să plecăm și vrem să rămânem împreună. E mai bine așa”, spune James, un kenyan de 24 de ani, căruia o căciulă rusească de blană îi tot alunecă peste ochi. Până joi studia pentru a deveni medic la Odesa. Acum încearcă să-și convingă camarazii să vină cu el în Germania.

E război, dar viața curge și aniversările nu se opresc la garajele moldovenești

O luăm din loc, dar nu spre Germania, ci spre un cămin studențesc în care ar fi ajuns refugiați din Ucraina. Ne rătăcim pe pantele abrupte și torpilate de timp, care duc spre celebrele garaje din Chișinău.

Deasupra lor plutește fumul împrăștiat de un grătar, semn că viața știe să meargă și ca-nainte în Republica Moldova.

„E aniversarea unui prieten. În prima zi a fost șocant, acum ne-am zis că trebuie totuși să ne revenim puțin și să nu lăsăm baltă o tradiție pe care o avem de la părinții noștri”, spune Iurii, un basarabean de nici 40 de ani, care pare întruchiparea lui Zelenski.

Nu-l contrazice nimeni din duzina de prietenii pe care îi are alături. „Aici cam așa e, la garaj vin băieții, soțiile stau acasă cu copiii”. 

Ce se întâmplă în cealaltă parte de oraș nu-i grija lor, toată lumea a sărit să-i ajute pe ucraineni, „dar pe noi ei ne-au ajutat?”, se întreabă Iurii, care nu crede că cineva va interveni dacă ceva asemănător s-ar întâmpla în Moldova. „Poate doar România”.

Muzica urcă în decibeli, piesele sar de pe-o parte pe cealaltă a Prutului. Când se întoarce în discuții și războiul de peste graniță, tonul tuturor este blând. În gașcă sunt și doi etnici ruși. La glumele lor „rusești” se răspunde cu cald accent moldovenesc și se râde în hohote la garajele din Chișinău.

„Zice el «nu știu românește, nu știu românește», dar când are nevoie de ceva sau când vede vreo fată să-l vezi cât de iute vorbește”. *Alexei încuviințează cu un zâmbet spusele lui Iurii și ne întinde cratița cu carne: „Mâncați, mâncați, dar cu pâine!”.

Marea grijă a basarabenilor de la garaj este că, dacă lucrurile ar lua-o razna și la ei, nu ar vui nimeni despre curajul oamenilor de a-și apăra țara. „Cu patriotismul se stă rău în Moldova”, spune Iurii, iar Alexei simte că toți ochii se îndreaptă spre el.

„Eu sunt rus. E normal să fiu cu rușii. Dar dacă vor veni aici și-l vor amenința pe prietenul meu Iura, eu iau pușca și voi lupta împotriva lor”, declară Alexei în timp ce-l strânge de umeri pe Iurii.

Peste oraș se coboară lumina roșiatică a asfințitului, lăsăm în urmă alianța de la garaje dintre basarabeni și ruși. La o sută de kilometri în linie dreaptă e războiul și Ucraina.

*Alexei – numele a fost schimbat pentru a-i proteja identitatea.

Urmărește-ne pe Google News