CORESPONDENȚĂ de pe frontul din Harkov, acolo unde ziua a început cu mâinile sus în fața Kalașnikoavelor ucrainene și s-a terminat sub ploaia de rachete rusești

• De la începutul războiului au fost devastate peste 70 de clădiri din patrimoniul arhitectural al orașului
• Cu 69 de instituții superioare de învățământ și peste 150 de fabrici și uzine, Harkov era considerat capitala studențească și cea industrială a Ucrainei
• La Harkov, ora marțială începe la 20.00, mai devreme decât oriunde pe teritoriile controlate de Ucraina
• De la începutul invaziei, conform primarului Igor Terekhov, au fost grav deteriorate peste 4.500 de clădiri. Dintre acestea, 400 sunt irecuperabile. 50.000 de apartamente au fost complet distruse
• Orașul avea 1,4 milioane de locuitori la începutul războiului. La scara Uniunii Europene, asta înseamnă pe locul 12 între toate orașele, puțin mai mic ca München și peste Milano sau Praga.

Înaintăm cu mașina pe o stradă din centrul orașului, pe lângă niște clădiri cu geamurile făcute țăndări, când brusc, parcă de sub pământ, răsare un soldat ațintindu-ne cu un Kalașnikov. Oprim fără să ne buimăcim o secundă și cu mâinile în sus, ieșim executând întocmai ordinul tânărului în uniformă kaki, al cărui Kalașnikov ațintit asupra noastră nu ne lasă de ales. Cât ai bate din picior, două mașini militare se opresc aproape de noi și din ele sar alți trei camuflați, neînarmați și vizibil mai în vârstă decât camaradul lor cu automat. Nu ne agităm pentru că știm exact ce va urma.

Recomandări

Nepotism electoral în POT, partidul care-l susține pe Călin Georgescu. Oameni noi, metehne vechi: politica văzută ca afacere de familie

Cazarme în centrul istoric

„Arătați pozele din telefoane! Acum! Și tu, și tu, și tu!”, exclamă cu înverșunare cel cu arma în mână. „Șterge! Repede! Și din coș!”, îi poruncește unui coleg ziarist, care cu puțin în urmă fotografiase una din semiruinele fără ferestre. Le întindem cardurile de acreditare și pașapoartele, iar în răstimp, cât doi dintre ei se retrag la unul din vehicule pentru verificare, îi propun tânărului cu automat să lase arma în jos și să ia o țigară. Incidentul e parcă tras la indigo cu cel de la începutul lui aprilie, când o mână de militari ne oprise din drumul nostru spre Odesa, pentru că filmasem un filtru de control. Sau cu cel de la Kiev din prima săptămână a invaziei, când 12 mascați din poliție ne înconjuraseră mașina în timp ce parcam într-un cartier de la periferie, ca să ne scotocească prin valize, haine și telefoane mobile.

Le explic militarilor că abia am ajuns în Harkov și că încă nu am reușit să trecem pe la centrul de presă ca să aflăm care sunt regulile pe aici. Nici unul dintre noi n-ar fi crezut că, aflându-ne chiar în buricul celui de-al doilea oraș al Ucrainei, vom da anume peste clădirile pe care militarii ucraineni, cu o miză pe cât de genială, pe atât de hazardată, că inamicul nu lovește de două ori aceeași țintă, le-au transformat în cazarme. Respectiv, nu aveam voie să le filmăm.

Recomandări

Proteste de amploare împotriva lui Călin Georgescu în București, Cluj și Timișoara | VIDEO

În cele câteva minute de așteptare ne ținem ca niște elevi exemplari, uitându-ne pe furiș unul la altul fără a sufla o vorbă. Tânărul cu Kalașnikov stă alături cu arma atârnată pe umăr, trage din țigară și, împreună cu unul din tovarăși, nu ne scapă din ochi. Nu există tensiune între noi, doar maximă precauție. Într-o situație ca asta, lucrurile oricând pot lua o întorsătură complicată. Dacă le dăm de bănuit, ne vor sili să mergem cu ei pentru o discuție mai lungă, dar una foarte lungă, și cine știe câte ore, sau poate chiar zile, va dura.  

Agenți ai Kremlinului de la o televiziune germană

„Totul e în regulă! Iertați-ne pentru această primire. Așa sunt vremurile.”, se justifică într-un târziu soldatul care ne restituie actele. Apoi se grăbește să-mi zică: „Să știți însă că săptămâna trecută am prins aici un agent al Kremlinului, care se dădea drept jurnalist de la o televiziune din Germania. Era neamț și fusese acreditat de ministerul nostru”. „Și cum ați depistat că e agent?”, insist să-l întreb. „Intrase în țară încă în aprilie. De atunci nu-l mai trecuse nimeni prin nici un filtru. Dar iată că la o altă verificare am identificat că javra asta lucra pentru propaganda rusească”, îmi răspunde bărbatul. „Și ce a pățit?” „L-au dat afară din țară”, s-a răstit la noi unul care pare să fie șeful. A fost o aluzie brută că am face bine dacă plecăm acum. Ne-am strâns mâinile și ne-am despărțit. 

Recomandări

Vicepreședintele ANCOM Pavel Popescu cere suspendarea TikTok în România. Rețeaua socială ar putea fi interzisă până la terminarea anchetelor privind alegerile

Priveliștea clădirii guvernamentale îți taie respirația. Imaginile cu proiectilul care o izbește au ocolit lumea și s-au înfipt în creiere ca un șrapnel, devenind emblematice în cronica acestui război. Se întâmpla în cea dintâi săptămână – „cea mai lungă într-un veac atât de scurt…” – cum a numit-o Tamara, o fostă învățătoare de limba ucraineană de 75 de ani, refugiată din Nikolaev, cu care am călătorit în aprilie în același compartiment, din Odesa spre Kiev. A fost o tentativă eșuată a rușilor de a ucide guvernatorul și echipa care conduce apărarea orașului, potrivit autorităților ucrainene. Acum, această clădire stalinistă, construită cu zel, din piatră albă, în 1955, de stahanoviști, zace prăpădită de uși și ferestre, chiar în inima unei foste capitale, căreia i-a fost hărăzit să devină bastionul rezistenței ucrainenilor pe frontul de Est.

În arșița mistuitoare a după-amiezii zace încremenită și Piața Libertății, imensă cât patru terenuri de fotbal, fiind și cea mai mare din Europa. Pentru cineva venit din Kiev, precum noi, Harkov pare să fie un oraș din altă epocă, cea a pustietății. Cu excepția alarmelor aeriene, viața de la Kiev nu diferă cu nimic de cea de la Chișinău sau București. În Harkov însă, deși autoritățile anunță peste 600.000 de reveniți din totalul de aproape un milion și jumătate de până la invazia rusească, salvele morții, al căror zgomot de șase luni răzbate dinspre front necontenit, îi rețin pe locuitori în case. 

Deși transportul public ajunge chiar și în cartierele aflate în raza artileriei rușilor, circulația este rară, aproape inexistentă. Pe 20 iulie, rachetele lui Putin au secerat viața unui băiat de 13 ani care aștepta într-o stație de autobuz. Împreună cu el și-au mai pierdut viața alți doi pasageri. În ziua următoare, agresorii ruși au mai tras într-o stație, secerând încă trei persoane, iar alte 23 au fost grav rănite. În ambele cazuri s-a întâmplat de dimineață, când era cea mai mare aglomerație. Ca precauție, de pe 1 august, șoferii de transport public sunt obligați să oprească atunci când pornește sirena. 

Ruinele din Piața Constituției

Soarele ucrainean ne frige, dar noi înaintăm pe ulița Piața Constituției, cea mai importantă și străveche, întemeiată încă în 1659. Deși serviciile comunale încearcă să aducă totul în ordine după fiecare lovitură cu rachete, pe ici, pe colo pășim printre covoare de cioburi pe asfalt. Odinioară, vedeai aici o aglomerație de oameni de tot soiul, iar în orele de vârf, o mare de mașini acaparând fiecare centimetru al carosabilului lat de 50 de metri. Acum, un pustiu de asfalt, cufundat într-o liniște copleșitor de ciudată și apăsătoare, ce nu prevestește nimic decât primejdie. 

Ne oprim în dreptul unei clădiri istorice, de culoare azurie, ornamentată într-un baroc delicat, cu coloane și sculpturi în miniatură. Cu alte cuvinte, este monument al arhitecturii, sau a fost cândva. Fațada e zdrelită de șrapnele, iar în interior, totul e distrus. De altfel, de la începutul războiului au fost devastate alte peste 70 de clădiri din patrimoniul arhitectural al orașului, iar dincolo de clădirea guvernamentală și cea a Universității „Vasili Karazin”, printre ele se mai numără galeria de arte plastice și o importantă bibliotecă științifică.

La parter e o vitrină devastată. Nu forțăm intrarea, căci ușa pare a se deschide doar sub imperiul vocii. Lângă, mai văd o mână, și la câțiva pași, o pereche de picioare. Fragmente din plastic rămase de la manechinele zdrobite, aruncate pe jos printre bucăți de tencuială și standuri fărâmițate. O grămadă de cuiere împrăștiate. Când am zărit trei dungi albe paralele pe fundalul negru al unui panou acoperit cu un strat gros de praf, totul a devenit limpede. În timp ce giganții străini se retrag din Rusia, magazinele lor sunt nimicite în Ucraina așa încât nu doar agresorul, ci și victimele nu mai au acces la mărfurile lor. Ne aflăm în filiala unui brand german de articole sportive, arhicunoscut pe tot mapamondul. Nici urmă de vreo marfă, pesemne că a fost strânsă și dusă la depozit sau mai curând, vandalii s-au repezit și au curățat totul. 

În curtea interioară a clădirii vecine, în spatele grilajului de fier, zărim un muncitor înconjurat de mormane de rămășițe de mobilă sfărâmată. 

„Fiecare fereastră aparține unui chiriaș. Fiecare cabinet înseamnă o firmă, un proprietar. Toată mobila, scaunele, computerele, tot ce era acolo a fost distrus.”, ne spune bărbatul, arătând spre sutele de geamuri răvășite din jurul nostru. „Mă trec fiori de gheață. Nu este o clădire oarecare, ci una istorică”.

Palatul Muncii sau Casa „Companiei Rusia”

Tot din spusele lui aflăm că, de fapt, edificiul cu pricina este cunoscut încă din vremurile sovietice ca Palatul Muncii. O clădire trapezoidală, cu 6 etaje, amplasată la colțul Pieței Constituției, construită în 1916 de o companie de asigurări din Imperiul Rus, pe care, ironia sorții, a făcut să o cheme „Rusia”. Însăși denumirea primară a clădirii este „Casa companiei Rusia”. Până la invazie, aici își aveau sediul peste o mie de companii. Pe 2 martie, o rachetă s-a izbit în partea superioară a clădirii, ne povestește paznicul Oleg, care în ziua respectivă se afla la serviciu:

„Vuiet de avion, și apoi explozie. Alerg, sting lumina, închid apa, gazul, și apoi fug să salvez oamenii, îndeplinindu-mi datoria profesională”.

Din fericire, puținii oameni care mai rămâneau aici au scăpat cu viață. În schimb, clădirea și mai cu seamă acoperișul au avut greu de suferit.  

„80% sunt distrugerile pe interior. Și acoperișul 90%. Muncitorii pregătesc planul pentru reparare. Vor încerca până la iarnă să o reabiliteze, pe cât este posibil”, ne mai zice paznicul. 

Gânditor și sumbru, cu privirea tulburată, înfruntând amintirea grea a acelor clipe, el ne conduce înăuntru, unde de la primul și până la ultimul etaj, vedem birourile și sălile oficiale în ruine. Am împins o ușă pe care scrie „Agenție de Turism”: jaluzele sfâșiate, buclete, stilouri și mape aruncate pe jos printre mobile sfărâmate, măsuțe făcute bucățele, balamale smulse, lămpi făcute cioburi, fire electrice atârnând ca niște liane din tavan. Aceeași priveliște peste tot. Nenumărate uși din spatele cărora cine știe când vor mai răzbi vreodată zgomote omenești. Ajunși la ultimul etaj, ne oprim sub o gaură imensă în tavan și niște bârne, printre care se strecoară o zebră de lumină. 

„Este exact ca în 43 (1943, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, n.red.). Aceste bârne au fost instalate în anii de după ocupația germană. Iată, uitați-vă!”. Oleg ne arată într-o carte de istorie o fotografie în care apare clădirea respectivă după bombardamentele naziștilor în cel de-Al Doilea Război Mondial. Într-adevăr, distrugerile sunt practic identice. O confirmare în plus că istoria este ciclică. „Singura diferență este că atunci ne bombardau nemții, iar acum…”, paznicul dispare în gaura de tavan înainte să-și termine gândul.

De la bun început am simțit că lui, la fel ca și majorității covârșitoare a locuitorilor din Harkov, rusofoni ce au sprijinit mai mereu politicienii proruși, nu-i intră în cap și basta ideea că o națiune pe care o consideră frățească aruncă bombe ucigașe peste oameni nevinovați. 

Tocmai ne cățărasem pe culmea acoperișului, când în urechi a detonat alarma. Verific pe telefon: dintre ultima și penultima alarmă a fost un interval de un minut și jumătate. În Harkov, alarma aeriană funcționează aproape fără încetare. Ne întrebăm însă de ce de data asta a și început să urle? Și atât de tare, încât ne astupăm urechile. Ar fi trebuit să spălăm putina, dar nu înainte de a contempla uluitoarea panoramă care se deschide asupra gigantului oraș adormit, de pe acoperișul care e numai dărâmături. De aici, vedem ca-n palmă până unde ajung ravagiile. Proporțiile acestora ne arată clar că Harkov nu va mai arăta niciodată ca înainte. 

De la începutul invaziei, conform primarului Igor Terekhov, au fost grav deteriorate peste 4.500 de clădiri. Dintre acestea, 400 sunt irecuperabile, inclusiv vestigiul stahanovist din Piața Libertății. Brusc, tabloul din fața ochilor ne lasă mască. Pe fundalul distrugerilor din jur, absolut intact se înalță turnul cu clopot al Catedralei Adormirii Maicii Domnului, de aproape 90 m înălțime. Al doilea cel mai înalt din Ucraina. Undeva alături, arborat cam la aceeași înălțime, flutură în vânt drapelul ucrainean. Bătută de soare, licărește cupola de aur, ca o manifestare divină, ce putea fi simțită doar de la înălțime. Sirena urlă ca nebuna!

Nicio noapte fără explozii

Noaptea s-au auzit explozii. Rachetele zboară spre Harkov din orașul rusesc Belgorod. El este situat la 80 de kilometri de Harkov, o oră și jumătate de mers cu mașina și până la trei minute de zbor pentru o rachetă. Sistemul antiaerian al ucrainenilor nu reușește să reacționeze într-un interval atât de scurt. Bombele cad peste tot în Harkov: case de locuit, spitale, maternități, aziluri de bătrâni, internate sau școli. Din cele 400 de clădiri irecuperabile anunțate de primar, majoritatea sunt blocuri de locuit. Peste 50.000 de apartamente au fost complet distruse, afirmă autoritățile locale. Când se crapă de ziuă, aflăm că o rachetă a lovit în curtea unui cartier muncitoresc de la periferia orașului. Din fericire, fără morți. La fața locului găsim un crater de vreo patru metri adâncime și șase în diametru. La câțiva pași, vedem o clădire despicată. Perimetrul a fost sigilat și e păzit de doi polițiști înarmați. 

„E pericol de surpare. Păstrați distanța!”, ne atenționează unul dintre ei. Un tractor al serviciilor comunale începe demolarea. 

„E o veche cazangerie abandonată. Paznicul a scăpat basma curată, părăsind-o cu câteva minute mai înainte”, ne povestește un locuitor din casa de vizavi. „De ce au bombardat aici? Nu făcea nici doi bani… Și nici în zonă nu este vreun obiect militar. Doar case de civili”, ne mai spune consternat bărbatul. 

Clădirea în care locuiește a avut de suferit mai mult decât altele din preajmă. Suflul exploziei a spart geamurile de la parter și mai sus, la etaje. Locatarii trebăluiesc prin curte cot la cot cu muncitorii serviciilor comunale. O mână de bărbați își ajută vecinii la căptușit ferestrele cu polietilenă transparentă. O femeie cu piciorul bandajat se îndreaptă șchiopătând spre o bancă. 

„Nici nu am observat că mi-am rănit piciorul. Apoi copiii mi-au zis că am sânge pe picior. Un ciob de sticlă mi-a tăiat degetul”, ne explică femeia, înjurând grindina de cioburi. „Am refuzat spitalizarea, dar prietena mea a suferit o rană mai gravă și a luat-o ambulanța. S-a lovit la cap”. 

Când s-a produs deflagrația, femeia se afla acasă împreună cu soțul și copilul de 6 ani. Ea povestește că în șase luni, familia ei a învățat să trăiască sub bombe. Dorm în coridor și se țin departe de ferestre, atunci când telefonul anunță o nouă lansare din Belgorod. De regulă, se întâmplă în toiul nopții. 

„De două săptămâni suntem bombardați anume în intervalul 23.00-24.00. În fiecare seară, la 22.55, mergem în coridor și așteptăm acolo. De obicei, auzim trei explozii foarte puternice. Urmăresc pe canalele de Telegram despre rachetele care au fost lansate. Timpul de zbor e 3-5 minute, respectiv în acest interval așteptăm exploziile”.

În acest caz n-a fost o rachetă, ci un obuz venit dinspre front. Altfel, distrugerile erau mult mai mari și cu pierderi umane. Coridorul nu te poate salva de la o lovitură directă cu o rachetă balistică, așa cum este „Iskander”, folosită de ruși. Pe 18 august un astfel de proiectil s-a izbit într-un cămin din Harkov. Pompierii au scos 18 cadavre de sub dărămâturi. Ziua următoare în Harkov a fost anunțată zi de doliu. 

Orașul continuă să trăiască

Ca să aibă din ce trăi, cei care pot, revin la muncă. Mai mulți negustori s-au întors în piața de lângă stația de metrou „Eroii muncii”. Oamenii sunt nevoiți să-și expună marfa pe standuri arse. În aprilie, o rachetă a făcut scrum o bună parte din pavilioane. Dintre supermarketuri funcționează doar cele subterane. Funcționează plata cu cardul. Deși sunt puțini trecători, s-au deschis restaurantele. Vagoanele de metrou circulă pe jumătate goale. Și asta-i cam tot ce-ți permit vremuri grele. Economia celui de-al doilea oraș e pe brânci și va rămâne așa multă vreme. Chiar și după război, oamenilor nu le va veni să investească într-un oraș care oricând poate fi bombardat de armata rusă. 

Dincolo de asta, cu 69 de instituții superioare de învățământ și peste 150 de fabrici și uzine, Harkov pe bună dreptate era considerat capitala studențească și cea industrială a Ucrainei. Războiul însă a blocat funcționarea acestor ramuri. Ca exemplu, în aceeași zi, un „Iskander” a șters de pe fața pământului cea mai mare uzină ucraineană producătoare de cilindri hidraulici. Iar din februarie și până acum, peste 140 de obuze au lovit în infrastructura Universității Naționale Aerospațiale „HAI”. Instituția nu așteaptă sfârșitul războiului și încearcă să repare avariile pe dată ce se produc. 

Rectorul Nicolae Ciporuc nu ne-a permis să filmăm obiectele reconstruite, de frică că vor vedea rușii și apoi vor bombarda din nou. Printre cele mai valoroase pierderi se numără cea mai performantă sală de sport din țară și mai multe instalații științifice extrem de importante. Valoarea totală a distrugerilor se ridică la aproximativ 50 de milioane de euro, susține Nicolae Ciporuc.

La Harkov ora marțială începe la 20.00, mai devreme decât oriunde pe teritoriile controlate de Ucraina. În oraș funcționează regimul de camuflare nocturnă: fără iluminare stradală și fără lumină în ferestre. Puțin trecut de 23.00, canalele de Telegram anunță că din Belgorod au fost lansate câteva rachete „Iskander”. Ieșim în coridorul hotelului și așteptăm exploziile. După vreo două minute numărăm cu voce: „Prima, a doua, a treia, a patra…”. Din bezna nopții răzbat alarmele mașinilor de ambulanță.

Câteva fotografii primite de la Universitate cu distrugerile asupra clădirilor:

VEZI GALERIA  FOTOPOZA 1 / 6

Urmărește-ne pe Google News