CORESPONDENȚĂ DIN CALIFORNIA. Românul cu cea mai înaltă funcție în școlile de medicină din SUA, Daniela Bota, povestește cum i s-a sugerat să mai dea o dată doctoratul în România, ca să poată ajuta pacienți cu cancer la creier

• Articolul face parte din seria jurnalistică „Români competenți”, lansată recent de ziar. 
• Seria răspunde nevoii publicului de a cunoaște adevărul în privința valorii reale a comunităților noastre: chiar dacă România este condusă, la vârf, de multe ori de precaritate profesională, lipsă de pasiune și incompetență, există mulți români capabili, unii cu activitate de top mondial.
• Viața și munca lor, aici sau în străinătate, pot restaura încrederea în noțiunea de merit și în ideea că nu suntem cu nimic inferiori ca români.
• Primul episod a fost dedicat profesorului Ion Stoica, al patrulea cel mai bogat român conform topului Forbes, cercetător la Universitatea Berkeley, din California.
• În celălalt capăt al celui mai bogat dintre statele SUA, California, astăzi stăm de vorbă cu un alt român cu un prestigiu uriaș în lumea medicală internațională: doctorul Daniela Bota. 

În prima duminică din martie, Daniela Bota mă așteaptă pe peronul gării din Irvine, orașul de 300.000 de locuitori, în care ea și familia locuiesc de 14 ani. Cu câteva ore înainte, m-a rugat să-i confirm că adresa găsită online pentru gară este cea corectă. N-a luat niciodată trenul în California. „Aici toată lumea merge cu mașina. Dacă nu știi să conduci, e ca și cum ți-ar lipsi o mână”, glumește. 

Recomandări

Donald Trump a vorbit cu Vladimir Putin şi i-a spus liderului de la Kremlin să nu provoace o escaladare în Ucraina

A absolvit „Carol Davila” și a plecat în 1997 în SUA

Daniela e îmbrăcată relaxat, în blugi și haine sport, dar poartă botine cu toc. Vom petrece împreună trei zile și va purta zilnic tocuri, uneori câte 16 ore. „Sunt parte din armura mea”, îmi va mărturisi. În lumea universitară, în care mare parte din vârfurile ierarhiei sunt „bărbați născuți în America”, tocurile ajută o femeie imigrantă și minionă să se simtă, simbolic, un pic mai puternică. 

După ce a absolvit Medicina la UMF „Carol Davila” în 1997, Daniela Bota a emigrat în SUA, pentru un program de doctorat în biologie moleculară la University of Southern California în Los Angeles. Apoi s-a decis să facă rezidențiatul în neurologie. 

Emoția în fața curajului celor suferinzi

Urma să studieze boala Alzheimer, boala Parkinson și procesul îmbătrânirii, dar, încă din primul an, a lucrat cu pacienți cu tumori cerebrale. Au impresionat-o reziliența, curajul și generozitatea lor în fața suferinței. 

Recomandări

Marile lanțuri de magazine ar putea primi amenzi drastice, dacă aplică adaosuri diferite la produse din aceeași categorie sau scot de la raft produse fără justificare

Așa a ales să se supraspecializeze în neurooncologie, pe-atunci un domeniu care abia începea să se contureze, aflat la intersecția între neurologie și oncologie. Chiar și astăzi, în SUA sunt numai 285 de neurooncologi certificați, iar în România nu avem deloc această supraspecializare. 

Viață mai lungă și fără suferință

În cea mai mare parte a carierei sale, Daniela Bota a combinat munca din spital cu cea din laborator. A derulat numeroase studii clinice pentru terapii experimentale dedicate pacienților cu tumori cerebrale, în special glioblastom. 

Acum, e pe linia dreaptă a cercetării cu două vaccinuri experimentale, unul pentru pacienții nou-diagnosticați, iar celălalt pentru pacienții care nu au răspuns la un alt tratament. Ambele sunt tolerate bine și unora dintre bolnavi le câștigă timp prețios. Oameni cărora li se mai dădea de trăit 12-15 luni au supraviețuit încă 3-4 ani, „și fără să sufere”, explică neurooncologul. 

„Dacă vrei să vorbești doar română aici un an, poți să te descurci”

Daniela conduce Maseratiul negru cu interior de piele roșie prin Irvine, un oraș construit începând din anii ‘60. Alunecă lejer de la un subiect la altul, cu tonul ei hotărât, dar niciodată strident. Acum îmi arată câmpurile de căpșuni, acum îmi povestește de comunitățile de români din zonă. 

Sunt oameni din toate generațiile, veniți în valuri după revoluție: doctori, IT-iști, constructori, ingineri electrici. Oameni de care familia Bota e legată prin tot felul de fire invizibile: „Mecanicul nostru e român. Femeia care ne ajută la curățenie e româncă și e ca și mătușa copiilor. Preotul care vine cu colindul și cozonaci de Crăciun e român. Dacă vrei să vorbești doar română aici un an, poți să te descurci.”

Locul unde tot timpul se construiește câte ceva

Multe universități poartă numele orașelor în care au fost construite. Nu și Irvine: întâi a fost universitatea – unul dintre cele 10 campusuri ale sistemului University of California. Apoi în jurul ei s-a construit și orașul. Irvine există oficial din 1971, la 6 ani de la fondarea universității. 

Când ne plimbăm prin campusul în care au înflorit magnoliile, Daniela arată din când în când spre un șantier și-mi explică ce clădiri noi se ridică.  „Noi glumim că UCI vine și de la under construction indefinitely” (în construcție pe termen nedefinit). Printre altele, au în lucru și un spital nou, cu 184 de paturi, pentru cancer, neuroștiințe, boli digestive și ortopedie. Va fi mai apropiat de campus decât spitalul din Orange, administrat de universitate, care e la jumătate de oră de condus”. 

La spitalul nou se va putea ajunge mai ușor, iar asta va facilita cercetarea pentru studiile clinice (terapii genetice și celulare), domeniul pe care se concentrează munca româncei, ca medic, cercetător și vicedecan pentru cercetare clinică. 

Oamenii care fac cercetare în România au făcut-o „în ciuda, nu mulțumită sistemului”

Numai laboratorul Danielei Bota are un buget de cercetare între 500.000 și 1.000.000 de dolari pe an. Acesta este unul dintre motivele pentru care nu ia în calcul întoarcerea în țară. „Nu-mi dau seama în România cum s-ar putea genera pentru un singur cercetător un milion de dolari pe an”. Crede că oamenii care fac cercetare în România au făcut-o „în ciuda, nu mulțumită sistemului”. Iar din această perspectivă, i se pare că nu s-au schimbat prea multe de când a emigrat.

Pentru teza ei de doctorat, a muncit 5 ani în laboratorul de USC. „Am dus ceva la știință, ceva care nu fusese descoperit înainte”, explică într-o română ușor stângace, explicată de distanța de 25 de ani între ea și țara natală. „Dacă nu aș fi făcut asta, nu aș fi luat niciodată doctoratul. Așa cum studenții mei nu vor termina doctoratul dacă nu publică cel puțin două articole ca prim autor în jurnale de circulație internațională, cu un factor de impact de cel puțin 6”. 

Sfătuită să mai dea o dată doctoratul, în România

Se declară „dezgustată” de scandalurile vizând plagiatele în România. Însă nu au mirat-o prea tare. Cu câțiva ani în urmă, a vrut să-și echivaleze în țară diplomele din SUA, ca să poată să facă accesibile tratamentele noi și pentru pacienții români, prin studiile clinice. Procesul s-a dovedit unul foarte anevoios și plin de piedici, după cum a scris Libertatea la vremea respectivă. 

Participă des la congresele oncologilor din România. Spune că a văzut progrese și în ceea ce privește cercetarea de la noi, dar ritmul nu e suficient  pentru a prinde din urmă Vestul. „Centrele puternice de medicină și de cercetare aleargă tot mai repede. Dacă noi mergem șontâc-șontâc, chiar dacă facem progrese, distanța crește”.

Expertiza pierdută se recâștigă greu

Problemele țin atât de standarde, cât și de finanțare. În Statele Unite, 16% din bugetul țării merge către sănătate, iar în 2021, americanii au cheltuit 45 miliarde de dolari pe cercetarea medicală. 

Deși fondurile sunt uriașe, față de multe state europene, inclusiv România, „numai 12% din proiectele cercetătorilor primesc fonduri, e o competiție acerbă”, a explicat Daniela Bota. Se simte norocoasă că, la universitatea în care lucrează, investițiile în infrastructura de cercetare ajung la 15-20 milioane de dolari pe an. 

Asta e clar ceva ce nu au cercetătorii din România. Multe dintre lucrurile astea s-ar putea face și pe programe europene, dar trebuie să fie cineva care să știe să scrie granturi. Dacă expertiza s-a pierdut la un moment dat, este foarte greu să o obținem înapoi.

Daniela Bota:

„Niciodată nu am simțit miros de spital ca în România”

În timp ce-mi arată una dintre uriașele biblioteci din campus, vorbim și despre motivele pentru care exodul de medici din România spre Vest nu s-a oprit odată cu creșterea salariilor. Daniela are o listă lungă de lucruri pe care le-ar dori vindecate. 

În capul ei așază respectul față de pacient. „Apoi, totul începe din facultate, cu exemplele pe care profesorii le dau studenților, în legătură cu principiul învățatului continuu sau cu puritatea actului medical. Dacă cineva vrea să-mi dea bani aici, îi spun unde este ofițerul meu de donații, ca să poată să doneze pentru cercetare. Poate mai cumpărăm trei șobolani (n.r. – rozătoarele folosite în cercetare)”.

Daniela crede că medicii români nu pleacă neapărat pentru bani, ci pentru condițiile în care își pot desfășura munca în alte locuri. Când vărul său, ortoped în România, a vizitat-o, l-a dus să-i arate spitalul din Orange. La ieșirea din spital, a întrebat-o de ce a vrut să-l supere. „Spitalul nostru are la intrare un candelabru care este o operă de artă. Există frumusețea care-mi înconjoară actul medical, care înconjoară omul bolnav. Niciodată nu am simțit miros de spital ca în România”, explică ea. 

„Pacienții ne pot suna la orice oră”. Dar oamenii nu abuzează

În spitalul universitar, camerele sunt de 1 sau 2 pacienți, au propriul grup sanitar complet și o banchetă care se transformă în pat dacă vrea să rămână un aparținător. Sunt lucruri mici, dar importante. „Aici să nu existe hidrant în spital? Ne-ar închide și nu ne mai deschid 7 ani.”

Apoi, unele eforturi țin de specificul muncii lor la clinica de neurooncologie. Pacienții care se înscriu în studiile clinice primesc terapii experimentale. Altfel spus, sunt printre primii care încearcă un tratament ori altul. E normal ca ei și familiile să aibă întrebări. Așa că primesc un număr de pager, pe care unul dintre medici îl cară cu el  24/7 (fac cu rândul, în gărzi lunare). 

„Pacienții ne pot suna la ce oră vor. Ce e foarte frumos și foarte interesant este că extrem de rar se întâmplă să sune cineva cu ceva stupid, pentru că, la rândul lor, se gândesc și ei. Încrederea merge în ambele sensuri.”

După ce și-a asumat o funcție administrativă înaltă, cea de vicedecan, Daniela a trebuit să reducă mult orele petrecute în clinică: azi, doar o zi pe săptămână. Însă, înainte de asta, a strâns ani buni de experiență ca medic clinician. 

Frumusețea din piatră

Aproape de clădirea în care se află laboratorul Danielei facem un popas pe o alee cu mai multe sculpturi în marmură. Sunt create de o artistă care i-a fost pacientă. Înainte de a muri, le-a donat spitalului. Și i-a spus medicului care a îngrijit-o că sculptura, frumosul există, adăpostit în blocul de piatră. Și că rolul ei, ca artist, e doar să dea la o parte ceea ce e în plus, ca să rămână corpul sculptat. „Mi-a explicat ideea asta că corpul este în piatră, tu numai scoți piatra de la exterior, să apară ce e în mijlocul sculpturii”, își amintește Daniela. 

Știința și credința în același om: „Dar de la Dumnezeu”

Când a ales să se supraspecializeze în tumorile cerebrale, Daniela a înțeles că optează pentru o zonă a medicinei în care moartea apare mai des ca supraviețuirea. O întreb cum a făcut pace cu asta. Pe de-o parte, pentru că întâi se consideră cercetătoare, iar cercetarea îi permite să spere că, pe termen lung, ecuația se va schimba. Pe de altă parte, o ajută credința. 

Cred în mine și cred în faptul că am o menire. Menirea unor doctori este să vindece, iar menirea altor doctori, ca mine, este să încerce să aline suferința și să ajute oamenii să-și găsească uneori chiar și sens în viață, când timpul lor este foarte limitat. Pentru mine, e dar de la Dumnezeu că am posibilitatea să fac lucrul ăsta.

Pacienta pe care nu o poate uita este soția unui coleg chirurg. Se știau de mulți ani înainte ca femeia de 62 de ani să fie diagnosticată cu o tumoră cerebrală. Avea un fiu de-o seamă cu copiii Danielei. Ea și soțul ei aveau o mulțime de planuri și bucurii amânate. „Spuneau că vor merge la Napa, în Toscana, în Portugalia, că se vor bucura de toate lucrurile pe care le aduce viața după ce le pleacă fiul la facultate. Când a venit diagnosticul, copilul era în clasa a 12-a, iar apoi a urmat și pandemia.” 

Prietena Danielei a murit în octombrie, cu majoritatea visurilor amânate rămase neîmplinite. Pentru Daniela și Robert, soțul ei, a fost o lecție de viață. 

„Ideea e: nu te poți baza pe nimic, lasă că fac mâine, lasă că fac când o să am mai mulți bani, când viața mea este mai ușoară. Trebuie să te bucuri în fiecare zi de ce ai”, spune românca. 

Oamenii care vor să trăiască. Și popoarele?

A fost mereu apropiată de pacienții săi, așa că a învățat câte ceva de la fiecare dintre ei. 

Sunt cei care ajung la punctul în care tratamentul poate doar să mai cumpere timp și decid că nu vor să-și petreacă ultimele luni de viață în pat, fără să se poată bucura. Povestește de unul dintre ei: „A plecat acasă după ce ne-am luat în brațe și ne-am spus la revedere, iar apoi, la 2 dimineața, am primit mesaj de la familie: John a murit, a vrut să-ți spună la revedere”. Dar sunt și pacienții care contrazic prognosticul medical. Cei care se încăpățânează să trăiască. Dă exemplul unei femei care s-a agățat de viață ca să-și vadă fiul absolvind facultatea. 

Îmi vine să o întreb dacă lipsa dorinței de a mai trăi poate fi problema și la popoare. Dar ceva mă oprește. Nu vreau să patetizez. Și am senzația că, de fapt, răspunsul e la popoare, nu la un om. Tot ce putem face noi, ziariștii, e să vorbim cu oamenii și să povestim asta celorlalți oameni. 

Dialogul cu medicul, vicedecanul și cercetătoarea Daniela Bota continuă în zilele următoare, în Libertatea.

Urmărește-ne pe Google News