3 comentariiE luni dimineața, 19 decembrie, puțin trecut de ora 8, și la Tulcea doar sunetul vântului aspru de iarnă și al barjelor care navighează în sus și-n jos pe brațul Sfântu Gheorghe al Dunării se aud în tot portul. În doar câteva clipe însă, locul începe să se anime. Zeci de voluntari apar, rând pe rând, cu pachete, plase, saci și cutii de toate dimensiunile. Se îndreaptă deciși spre un singur loc din port: duba albastră a lui Petru Gabor.
Duba albastră, ticsită de pachete și ajutoare
Petru este un voluntar român de 39 de ani, originar din Târgu Mureș, care încă de la începutul războiului duce ajutoare umanitare în Ucraina. Bărbatul susține că a mers în unele dintre cele mai afectate și periculoase regiuni, acolo unde „nici organizațiile mari, cu logistică serioasă, nu vor sau nu pot să intre de cele mai multe ori”.
Îmbrăcat într-o geacă verde fosforescent și pantaloni kaki militari, bărbatul se strecoară printre pachetele din dubă, le măsoară dintr-o privire, apoi le așază cu o precizie aproape chirurgicală pe fiecare-n parte la locul său, în așa fel încât să încapă cât mai multe ajutoare la fiecare transport. Fiecare colțișor din dubă e folosit la maximum.
Cutiile cu Moș Crăciun
Această tură de ajutor umanitar spre Ucraina e însă una specială. Printre pături, saci de cartofi, conserve și haine de iarnă, în duba lui Petru Gabor își fac loc și cutii întregi cu Moș Crăciun în formă de ciocolată, cutii ambalate festiv cu jucării și chiar cozonaci proaspeți. Caravana din această săptămână, cu doar câteva zile înainte de Sărbători, e una deosebită chiar și pentru voluntarul român.
„O să mergem în cele mai afectate sate de lângă Herson, acolo unde încă se dau lupte și unde foarte, foarte puține ajutoare au ajuns până acum”.
Cum a început totul
Voluntarii îi strâng mâna, îi urează drum bun, după care mașina părăsește portul cu destinația Vama Isaccea, cea mai apropiată intrare în Ucraina și, în același timp, drumul cel mai scurt spre Herson. Pe plafonul dubei, Petru are lipite o sumedenie de insigne colectate în ultimele zece luni de război de la diferite unități militare ucrainene pe care le-a ajutat cu alimente sau cu care s-a întâlnit pe drum.
„De la ruși nu ai colectat nimic?”, întreb aproape ironic.
„Ba da! Un pat de pușcă în gură și de două ori mi-au luat din ajutoare, când m-am întâlnit cu ei”, mărturisește bărbatul. „Acum aproape că râd, dar atunci n-a fost deloc amuzant!”
Înainte de război, Petru lucra ca șofer „pe comunitate”. Avea propria mașină și ducea marfă dintr-o parte într-alta a Europei. „Am fost nevoit sa mă întorc în România pentru a face o revizie tehnică la mașină”, susține bărbatul.
„În momentul în care am ajuns în țară, un voluntar din Târgu Mureș, care se ocupa de grupul de sprijin Ucraina Mureș, m-a contactat și m-a rugat dacă pot să fac un transport cu plăpumi, saci de dormit și haine groase pentru oamenii care fugeau de prin zona Sumî”.
Două pașapoarte pline cu ștampile de intrare în Ucraina
La momentul respectiv Petru nici nu avea pașaport. S-a dus și și-a făcut unul în regim de urgență. A doua zi a pornit spre Ucraina, încărcat cu ajutoare, fără nici măcar să știe prea bine pe unde se intră în țara vecină, aflată de câteva zile în război cu Rusia. Astăzi, Petru este la al doilea pașaport în mai puțin de zece luni de conflict.
Pe primul, îmi arată mândru, are atât de multe ștampile, încât vameșii începuseră să i le aplice și pe paginile cu date personale sau una peste alta, doar ca să-l ajute să-și ducă misiunea de voluntariat la bun sfârșit.
„Am avut așa o senzație de nesiguranță, pentru că era ceva nou, adică era război în Ucraina. Am intrat. Fierbea sângele în mine”, mărturisește Petru despre primele momente când a intrat în Ucraina la începutul războiului. „Nu eram sigur care e exact situația. Apoi am văzut că e OK”.
„Îmi plătesc o datorie la Divinitate”
Așa a ajuns să facă drumul România – Ucraina aproape săptămânal, cu alimente, haine și medicamente pentru zecile de milioane de oameni afectați de invazia Rusiei.
La întoarcere ia cu el în mașină cât mai mulți oameni, bătrâni, femei și copii, și îi aduce în România.
„Eu oricum tot am vrut să fac undeva voluntariat și oricum am încercat să-mi plătesc o datorie așa, o datorie la Divinitate. Și cu ocazia asta am început să transport cu bani din buzunarul meu, să bag combustibil. O perioadă am și cumpărat ajutoare”, spune Petru despre motivele pentru care a ales să facă voluntariat.
„Un simplu om sprijinit de alte mii de simpli oameni”
Astăzi ajutoarele sunt colectate în mare parte de la persoane fizice, oameni care se organizează pe grupurile de social media destinate ajutorării ucrainenilor, le trimit prin poștă sau curierat la Niculițel, o comună din județul Tulcea, unde voluntarul a primit o cameră într-o pensiune deschisă recent de un cuplu de antreprenori locali, impresionați de dedicația sa.
Odată colectate, Petru încarcă ajutoarele în dubă. Când ajunge în Ucraina, le distribuie personal oamenilor din zonele cele mai afectate de război.
„În ultimele luni, am insistat pe regiunea Nikolaev, pentru că nu se ducea nimeni”, spune el. „Eu nu-s nici ONG, nu-s… sunt un simplu om. Un simplu om sprijinit de alte mii de simpli oameni. Acum, dacă s-a eliberat Hersonul, de vreo patru săptămâni am început să mă duc în zona aia”.
Prima oprire: orașul Nikolaev
În vamă la Isaccea, Petru e deja cunoscut. Vameșii și voluntarii îl salută. Coborâm pe malul ucrainean, iar bărbatul devine dintr-odată mai alert. Conduce precaut și concentrat să nu greșească drumul spre Nikolaev. Primul punct de oprire, după aproape 600 de kilometri.
Podul care leagă regiunea de Odesa a fost bombardat la începutul războiului, așa că ocolul e destul de anevoios și obositor pentru oricine se aventurează pe ruta asta spre țara vecină.
Ajungem târziu în noapte la Nikolaev. Orașul, ca mai toată Ucraina, e aproape în beznă și pe stradă rareori distingi câte o siluetă de om grăbindu-se undeva. Cu ajutorul etnicilor români din zonă, dar și al voluntarilor străini, Petru Gabor a reușit să-și creeze o rețea de contacte. Astfel că voluntarul român are unde să înnopteze în aproape fiecare sat sau oraș din această parte a țării. Oamenii îl cunosc și aici pe Petru.
În noaptea asta stăm în casa unor ucraineni pe care un prieten i-a ajutat când au ajuns în România. Intrăm și prima senzație e una de bucurie: avem curent electric. Nu durează mult. După câteva minute o pană generală cuprinde din nou orașul.
Cel mai greu moment: „În jurul nostru era plin de soldați ucraineni morți”
La lumina unei instalații de Crăciun, pe care Petru o are mereu la el pentru astfel de situații, bărbatul povestește cel mai greu moment pentru el de când vine în Ucraina.
„După vreo două luni de război, am adus un transport cu insulina la Nikolaev. Din cauză că se dădeau lupte grele și erau multe filtre de control, m-a prins noaptea pe drum, așa că la întoarcere soldații m-au oprit la intrarea în oraș și mi-au spus nu mai pot să mă duc mai departe, pentru că momentan suntem înconjurați de ruși. N-am avut de ales și a trebuit să rămân acolo, la filtrul de control”, povestește bărbatul.
„Soldații mi-au spus că pot să dorm într-un cort de-al lor dacă vreau. Asta am făcut. Peste noapte au fost mai multe bombardamente și focuri de artilerie destul de intense din partea rușilor, dar eu cum eram rupt de oboseală – aproape că n-am auzit nimic. Spre dimineață, am simțit cum cineva mă trage de mână și mă întreabă dacă mai trăiesc. I-am zis că da, trăiesc, de ce să nu trăiesc? Atunci mi-a făcut semn să vin afară. Mi-a arătat cum în jurul nostru era plin de soldați ucraineni morți. Inclusiv trei dintre cei care dormiseră în același cort cu mine”.
Din acea zi Petru crede și mai mult în destin. „Ce ne e scris aia ne e dat să trăim până la capăt”, își încheie mărturisirea după prima zi de călătorie.
Obișnuința nefirească de a trăi în război
Între Nikolaev și Herson sunt doar 100 de kilometri, dar niciunde peisajul nu se schimbă atât de repede din rău în mai rău ca aici. Cu fiecare kilometru parcurs, viața dispare și în locul ei apar ororile războiului: case cu acoperișurile spulberate, caroserii de mașini sfărâmate sub suflul exploziilor și rafalelor de gloanțe. Un peisaj aproape apocaliptic, răvășit de urgia conflictului.
Pe drum fulguiește des. În depărtare se aud bombardamentele. Suntem aproape de prima linie a frontului. „Nu-ți face probleme. E în regulă!”, încearcă să mă reasigure Petru, după fiecare explozie din apropiere. Mărturisește că s-a obișnuit, în timp, cu aceste sunete. O obișnuință nefirească, greu de explicat celor care nu trăiesc zilnic într-o lume cu bombardamente, alarme aeriene și rafale de gloanțe.
Niciunde nu se vede acest lucru mai bine ca la Oleksandrivka, un sătuc la vreo 45 km vest de Herson. Aici oamenii supraviețuiesc, nu trăiesc. Aproape toate casele sunt sfărâmate de bombardamente, nu există curent electric, nici apă curentă, iar semnalul la telefon e sporadic.
La Herson suntem întâmpinați în română
Momentul în care duba lui Petru ajunge în mijlocul satului e prilej de bucurie pentru zecile de oameni care se aliniază la ușa mașinii. Îl așteptau cu toții pe Petru.
„Bine ați venit! Vă așteptam de mult!”, se aude vocea caldă, cu accent basarabean, a Ekaterinei Stambrovskaya, o femeie din Herson în vârstă de 78 de ani, scriitoare.
Originară din Republica Moldova, femeia a trăit mai toată viața în Ucraina, ultimii 20 de ani chiar aici, în Herson. Ekaterina e legătura lui Petru în cel mai recent eliberat oraș și cea care anunță comunitatea atunci când voluntarul ajunge în zonă cu ajutoare.
Zumzetul pungilor cu alimente înmânate oamenilor e întrerupt constant de bombardamente. „Tot împușcă. Împușcă și nu putem dormi, nu putem merge undeva”, se plânge femeia de situația în care se află locuitorii orașului, chiar și după ce, oficial, Hersonul a fost declarat oraș liber luna trecută.
Atacurile nu s-au oprit nici în Ajunul Crăciunului. 16 persoane au murit și alte 58 au fost rănite, printre care și o fetiță de 7 ani, după un atac rusesc cu rachete asupra unei piețe din Hersonul recent eliberat unde oamenii își făceau ultimele cumpărături pentru seara de Crăciun.
Despre voluntarul Petru, Ekaterina are numai cuvinte de laudă: „Petre, tare bun om e! Și așa inima bună are. Întotdeauna când vine face totul singur”.
Însă, de data asta, oamenii din Herson au ocazia să-l răsplătească pe român. Unul dintre bărbații aflați la coadă observă că o roată de la remorca mașinii are pană. Cheamă repede alți oameni și, cât Petru distribuie pachetele de Crăciun, bărbații îi schimbă roata. Să fie în siguranță pe drumul înapoi în România.
Moș Crăciun vine din România
Voluntarul român le împarte oamenilor pachetele în funcție de nevoi: alimente, haine și pături bătrânilor și femeilor, pentru cei mici caută prin dubă și câte un cadou – jucării sau dulciuri. Ușor mirați la început de cutiile frumos colorate, micuții strâng cu putere cadourile la piept.
„Vezi de ce ajungem mereu înapoi? Ăsta e motivul pentru care venim înapoi”, îmi spune Petru, în timp ce împarte ultimele pachete cu ajutoare celor din sat.
Ca de fiecare dată când ajungi în așa loc ai sentimente de tot felul. Te cuprinde și mila. Mai ales când ai oameni care îți spun că o viață au muncit și au avut orice au avut nevoie și au ajuns să depindă de oameni ca mine. Te gândești așa, ce e și viața asta?
Nimeni nu zice mai mult decât „spasiba” sau „dyakuyu” (n.r. – „mulțumesc” în rusă, respectiv ucraineană). Își pun donațiile primite în cărucioarele de piață cu care au venit la locul de întâlnire și se pierd ca niște siluete pe străzile orașului, spre casele care încă rezistă în picioare.
În doar câteva minute colțul de stradă plin de oameni rămâne aproape pustiu.
„Nu plânge, nu ne ucid! Noi cântăm!”
Doar Ekaterina Stambrovskaya rămâne să se asigure că Petru a reușit să distribuie toate ajutoarele și poate pleca liniștit înapoi spre țară.
O întreb dacă nu îi este frică să locuiască în Herson, printre bombe și împușcături. Zâmbește și îmi spune că aceeași întrebare o primește și de la rudele din străinătate.
„Îmi scrie din Spania fiica surorii mele. «Cum trăiți voi acolo?». Bine, îi spun. Bine trăim! Când bombardează e ca și cum cântă la pian”, își motivează, metaforic, femeia, decizia de a rămâne în orașul de care o leagă o viață de amintiri.
„Vanea, avem muzică, așa că nu plânge!”. Ea plânge că ne ucid aici.
Eu spun „nu plânge, nu ne ucid! Noi cântăm!”