ComenteazăZilele acestea, capitala Ucrainei nu are nimic din festivismul și emoția uneia dintre cele mai importante sărbători creștine. În mod normal, milioanele de locuitori ar umbla forfota prin magazinele doldora de produse specifice Paștelui, iar clopotele bisericilor s-ar amesteca cu cele ale claxoanelor mașinilor ca în orice alt megapolis de pe planetă.
În schimb, Kievul e afundat într-o liniște de mormânt, întreruptă brusc, din când în când, doar de alarmele antiaeriene. Care nu mai sperie pe nimeni, pentru că cei mai mulți locuitori au plecat de mult, iar cei rămași sunt prea obișnuiți cu vuietul războiului acum.
Pe lângă vremea mohorâtă, baricadele din beton ivite la tot pasul pe străzile și bulevardele Kievului îți reamintesc constant că, deși trupele ruse s-au retras din capitală, teama războiului e prezentă în mințile și sufletele ucrainenilor de aici. Și pare că va rămâne multă vreme de acum înainte tot așa, dacă e să ne luăm după fortificațiile din ce în ce mai solide cu care ucrainenii își baricadează fiecare clădire importantă din oraș, vestigiu cultural sau chiar și apartamentele suburbiilor care n-au fost bombardate de armata rusă.
Pe scările universității Taras Șevcenko, mă întâlnesc cu Mikhailo, un tânăr de 25 de ani, căruia i-am luat un interviu cu doar două zile înainte să înceapă războiul chiar în Kiev. Pe atunci, în piața Maidan, la finalul discuției în care era de părere că războiul nu va veni, a cântat la bandura, un instrument tradițional slav.
Câteva zile mai târziu, când țara sa a fost invadată de Rusia, pe Instagramul lui Mikhailo pozele cu chitara-n mână au fost repede înlocuite de cele cu el ținând la piept un Kalașnikov. Tânărul artist folk s-a înrolat încă din prima zi în forțele de apărare civilă și a dat cariera de muzician pe cea de războinic. Acum e într-un scurt concediu, după o lună pe baricade, departe de părinții săi care trăiesc în Melitopol, oraș controlat de Armata Rusă, așa că e destul de încântat să descopere alături de mine cum se pregătesc ucrainienii de Paște.
Catedrala Sfântul Volodimir, unde soțiile se roagă ca soții lor să se întoarcă teferi acasă
Situată pe bulevardul cu același nume ca al universității, Catedrala Sfântul Volodimir se deschide în fața oricărui trecător prin curtea largă și ușile impresionate pe care le zărești din stradă. Și ateu de-i fi, nu poți să nu te abții să nu întorci privirea și să rămâi așa minute bune, admirând arhitectura impresionantă a acestui lăcaș de cult, inima Patriarhiei Kievului, aflată în plină schismă cu cea a Moscovei.
Conflictul dintre bisericile ruse și ucrainene are la bază o serie de acțiuni ostile desfășurate de Biserica Ortodoxă Rusă, prin filiala acesteia din Ucraina, Biserica Ortodoxă Ucraineană (Patriarhia Moscovei), îndreptate, afirmă ortodocșii ucraineni, chiar împotriva statului Ucraina.
Aceste acțiuni fac parte din încercările istorice ale Rusiei de a suprima Biserica Ortodoxă a Ucrainei și de a face din aceasta o subdiviziune a Bisericii Ortodoxe din Moscova, care au început în 1686, când Patriarhul Moscovei a primit de la Patriarhul Dionisie al IV-lea al Constantinopolului dreptul de a hirotoni temporar Mitropolitul Kievului.
În ultimi ani, conflictul s-a întețit pe fondul războiul ruso-ucrainean, față de care bisericile ortodoxe din Ucraina au avut atitudini diferite. Filiala Bisericii Ortodoxe Ruse din Ucraina a sprijinit parțial agresiunea rusă din Donbas, precum și anexarea Crimeei de către Federația Rusă în 2014, ceea ce a declanșat o adevărată schismă în interiorul celor două biserici ortodoxe ucrainene. Însă recent, pe fondul invaziei ruse, mai mulți preoți ortodocși ucraineni ale căror biserici aparțin de Moscova s-au declarat indignați de acțiunile lui Vladimir Putin, suținute de Patriarhul Kiril, și au rupt orice legătură cu Rusia, un fenomen din ce în ce mai des întâlnit în rândul lăcașelor de cult din Ucraina.
Însă pentru cele câteva zeci de persoane adunate în Vinerea Mare în curtea Catedralei Sfântului Volodimir nu schisma pare să conteze pe cât nevoia urgentă de mâncare. Din spatele unei dube mai mulți voluntari împart ajutoare celor nevoiași. Pâine, alimente de bază, dar și un colț de pască sau cozonac pentru cei care n-au avut cum sau de unde să-și cumpere mâncare. Aceste scene sunt din ce în mai des întâlnite nu doar în capitală, ci și în alte orașe sau sate din Ucraina. Cu familiile despărțite de război, casele bombardate sau rămași fără serviciu în cel mai bun caz, mulți ucraineni au fost nevoiți să recurgă la ajutoare umanitare de Paștele acesta.
„Noi n-am vrut să plecăm din Kiev pentru că credem că Dumnezeu ne va salva”
Însă Ludmila și Roman, doi septuagenari pe a căror chip se citește o liniște contrastantă cu atmosfera din capitala Ucraineni, Paștele înseamnă singurul motiv de bucurie și speranță. Curios să aflu care este secretul calmului lor în mijlocul haosul războiului, îi abordez la ieșirea de la slujbă, chiar pe treptele catedralei.
„Eu sunt din Donețk”, se confesează Ludmila (76 de ani), ca și cum ar vrea să înțeleg mai bine contextul în care îmi va spune despre viața ei. De mulți ani, orașul său natal este inima conflictului dintre Kiev și Moscova.
„Anul ăsta o să fac o pască pentru copiii și nepoții mei, care au rămas cu toții în Kiev. Și da, o să-mi aduc duminică dimineața mâncarea la sfințit, așa cum am făcut an de an. Chiar dacă am crescut într-o familie atee, pe vremea Uniunii Sovietice, Paștele a fost mereu o sărbătoare importantă la noi în familie. Ziua asta pur și simplu îmi umple sufletul de bucurie, mai ales acum, când avem prea puține motive, chiar deloc, ca să ne mai bucurăm.”
Roman (78 de ani), soțul femeii, o completează. „Noi n-am vrut să plecăm din Kiev pentru că credem că Dumnezeu ne va salva și totul va fi bine până la urmă. Sperăm să ne întoarcem în Donețkul nostru natal când toate astea se vor încheia.” Când se vor încheia?, întreb. Amândoi ridică aproape simultan din umăr și îmi fac semn din privire spre divinitate, singurul lucru care aparent îi ține legați de acest oraș în plin conflict.
Pe lângă ei trec în grabă un cuplu de tineri. El îmbrăcat în uniformă, ea într-un hanorac gri și pantaloni viu colorați. Pășesc cu încredere, dar în același timp smeriți, spre intrarea în biserică.
„Am ieșit să ne plimbăm un pic și ne-am oprit la biserică pentru că e Vinerea Mare. Ne-am rugat pentru pace, iar eu în special ca soțul meu să se întoarcă teafăr acasă”, spune Svetlana (34 de ani). Soțul ei, Oleksey, cu un an mai în vârstă, își strânge soția tare la piept când îi rog să le fac o poză.
„Nu știu dacă duminica asta vom fi împreună. Eu am permisie 24 de ore. S-ar putea să mă cheme înapoi la armată în orice moment, așa că profităm la maximum de fiecare clipă împreună”, îmi spune bărbatul înainte să se piardă amândoi pe străzile lăturalnice ale bulevardului aproape pustiu.
Omagiu preoților români care au ajutat refugiații în mănăstiri
Înăuntru e cald, miroase a tămâie și vocile preoților răsună din difuzoare pentru cei câțiva enoriași care s-au încumetat să vină astăzi la slujbă.
„Cu toate că suntem atacați de Rusia, am reușit să ținem slujbele toate aceste zile din Săptămâna Mare. Paștele acesta este trist la noi, dar pe de altă parte trag nădejdea că va fi bine. Faptul că Isus Hristos a înviat înseamnă că viața va învinge întotdeauna moartea”, îmi spune Oleksandr Shmuryhin, preot la Catedrala Sfântului Volodimir din Kiev.
„Avem de-a face cu un fenomen interesant – cei mai mulți dintre cei care s-au întors în Kiev în ultimele zile vin direct la biserică. Ne-o spun chiar ei. Aici își găsesc puterea de a continua și de a-și reface viețile”, adaugă acesta.
Înainte să ne despărțim, ține să-mi mai spună un lucru. Insistă să pornesc din nou dictafonul, ca și cum cuvintele următoare sunt musai de publicat în reportaj. „Vreau să știți ceva de la mine – mulți dintre cei care se întorc au numai cuvinte de laudă față de poporul român. Așa am aflat și eu, cu plăcută surprindere, că țara voastră, alături de Polonia, ne-a ajutat enorm în aceste momente grele. Cu ajutoare umanitare, cu găzduirea refugiaților, dar mai ales felul în care preoții români au ajutat poporul ucrainean refugiat pe la mănăstirile din România. Să știți că noi nu vom uita asta niciodată.”
Lavra Pecerska – inima Patriarhiei moscovite din capitala Ucrainei
În mod normal, de la Catedrala Sfântului Volodimir până la intrarea în mănăstirea Lavra Pecerska, situată pe malul drept al Niprului, nu faci foarte mult. Nici vineri, cu capitala golită de oameni, n-ar fi trebuit să dureze prea mult, doar că toate drumurile de pe hărțile telefoanelor duc prin zonele Administrației Prezidențiale, de unde Volodimir Zelenski coordonează zilele acestea rezistența armatei ucrainene, spre surprinderea și admirația multor lideri din întreaga lume. Doar că prezența sa în capitala Ucrainei face ca mai toate străzile din apropierea reședinței să fie închise și păzite de soldați înarmați până-n dinți.
Ca să ajungi la mânăstire trebuie să ignori constant indicațiile telefonului și să-ți găsești singur drumul printre baricade și filtre de control, ocolind kilometri întregi zona zero a Kievului.
Însă odată ajuns înțelegi de ce drumul a meritat tot efortul. Lavra Pecerska (sau Lavra Peșterilor cum i se spune în română) este un complex monahal ce datează încă de pe la 1051, fiind considerată una dintre cele 7 minuni ale Ucrainei.
În prezent, jurisdicția asupra sitului este împărțită între muzeul de stat Rezervația Istorico-Culturală Națională Kiev-Pecerska și Biserica Ortodoxă Ucraineană (Patriarhia Moscovei), fiind mănăstirea principală a acestei jurisdicții și reședința liderului ei, mitropolitul Onufrie.
La fel ca la catedrală, prima imagine care te întâmpină e cea a tirurilor de ajutoare din care mai mulți călugări (aici locuiesc peste 100) împart alimente oamenilor. În complexul monahal se vorbește rusă, dar dacă întrebi în ucraineană cum să ajungi la biserica principală, așa cum a făcut traducătorul cu care eram, Mikhailo, ți se răspunde la fel. Ghidul meu, care pe lângă cariera de muzician e și istoric, chiar un bun cunoscător al lăcașelor de cult din zonă, îmi spune că așa ceva nu s-ar fi întâmplat înainte de invazia de luna trecută. „Aici lumea vorbea doar rusă. Punct.”
Ce înseamnă zilele astea să aparții de biserica Moscovei în capitala Ucrainei
Biserica mare e închisă, ne spune un călugăr, dar slujba din Vinerea Mare se ține într-un lăcaș mai mic, undeva pe dealul cu vedere spre centrul orașului, Acolo, în cei 50 de metri pătrați ai bisericuței, un sobor de preoți, înfășurați în aburii candelelor cu tămâie, desfășoară ritualul creștin ortodox al Vecerniei în slavona veche pentru cei aproape 30 de enoriași înghesuiți în jurul altarului.
Ce înseamnă oare să aparții de biserica Moscovei în capitala Ucrainei? E întrebarea pentru care am bătut tot drumul până aici, curios să înțeleg în ce măsură acest lucru este posibil aici și acum, în pragul celei mai mari sărbători creștine.
„Nimeni nu vrea acest război”
Pe băncuța de la intrare, o femeie ascultă cu capul plecat și privirea pierdută slujbă. O cheamă Elena, are 50 de ani și vine aici de aproape 5 ani, îmi spune.
„Sunt foarte ascultătoare și supusă acestei biserici. Gătesc voluntar aici, ori de câte ori pot. Azi, de exemplu, am lucrat toată ziua ca să fac mâncare pentru călugări. Stau la liturghie toată noaptea, chiar și anul acesta dacă se va ține.” Deocamdată nu se știe în ce măsură bisericile din Kiev își vor putea desfășura slujbele în noaptea de Înviere, având în vedere că legea marțială spune că nimeni nu mai are voie să iasă după ora 22.00 din casă.
„Eu sunt din Mariupol”, continuă femeia. „Cred că e în puterea celor două țări (n.r.= Ucraina și Rusia) să oprească acest război. Noi vrem pace pentru ambele părți. Și pentru ruși, și pentru ucraineni. Nimeni nu vrea acest război”, e răspunsul ei la întrebarea mea legată de ce înseamnă să vii la o biserică pro-rusă în Ucraina. Mai mult nu vrea să comenteze, îmi spune aproape șoptit, ca și cum nu ar vrea să deranjeze liniștea lăcașului de cult cu părerile ei.
Undeva într-un colț din curtea bisericii, un copil suflă baloane de săpun spre colinele Kievului, Acestea se sparg în aerul rece și ploaia deasă imediat cum încearcă să-și ia zborul. E printre puținele imagini ale normalului din aceste zile în capitala Ucrainei, așa că mi-o notez pe un colț de carnețel.
Pentru Irina, o femeie de 35 de ani, slujba de azi e puternic legată de războiul din jurul nostru. „Acest Paște e cu totul și cu totul neobișnuit. Când auzeam bombele cum cad în jurul capitalei, totul devenea mult mai puternic așa. Spiritual cumva. Practic începi să înțelegi că fiecare zi poate fi ultima”, mărturisește femeia.
Când o întreb de alegerea cu privire la lăcașul de cult în contextul actual, răspunsul e simplu și tranșant. „Eu am crescut într-o familie care a mers mereu la biserici care au aparținut de Moscova. În opinia mea, bisericile care aparțin de Kiev sunt schismatice. Bisericile care vor să aparțină de Kiev nu au binecuvântarea patriarhului Onufrie, deci nu sunt legitime după mine. Însă, la finalul zilei, nu contează de ce biserică aparții. Omul sfințește locul, iar asta e cel mai important.”
Ritualul slujbei se mută afară, unde enoriașii înconjoară bisericuța, printre mormintele celor care au slujit cândva aici aceeași slujbă, cu aceleași cuvinte.
„Suntem conectați spiritual la Patriarhia Moscovei, dar sprijinim guvernul de la Kiev”
La finalul slujbei, Ieromonahul Nestor, un călugăr tânăr, încearcă să ne explice poziția dificilă în care se află Lavra Pecerska în aceste zile.
„E o întrebare incorectă pentru că Biserica Ortodoxă ucraineană nu e pro-rusă, dar eu nu pot să vorbesc pentru toți oamenii care vin la biserică să știm ce opțiuni ideologice au. Vorbim de milioane de enoriași. FIecare persoană are dreptul la opiniile sale într-o democrație. Noi, preoții, deși avem o conexiune spirituală cu Patriarhia Moscovei, în ceea ce privește politica sprijinim guvernul de la Kiev”, susține clar și răspicat prelatul.„Noi suntem o biserică a națiunii ucrainene, până la urmă, și ne rugăm pentru această țară. În timpul războiului, această biserică apară Ucraina”, adaugă acesta.
Însă nuanțele apar imediat în discursul său, și totul devine ceva mai complicat în ceea ce privește poziția mânăstirii. „Toată lumea suferă! Aici, în Mariupol, în est sau vest, nu contează – noi îi ajutăm pe toți. Nu ne dorim să tăiem legătura spirituală cu Moscova, pentru că e una spirituală, nu una politică!”, susține Ieromonahul Nestor, în timp ce ne petrece spre ieșirea din mânăstire.
Dincolo de zidurile lăcașului de cult baricadele în formă de cruce par să-l contrazică pe tânărul călugăr. Simbolismul spiritual al acestora sunt emulația deciziilor politice care alimentează urgia războiului din Ucraina.