Ciprian Tureac locuiește în Horbova, un sat aflat la 20 de kilometri de Cernăuți. Tânărul de doar 22 de ani își face bagajele să plece în armată. Pe front. Așază fiecare haină cu grijă în ranița militară, dar lasă loc și pentru pachetul cu mâncare de acasă. 

În câteva zile, hainele îi vor mirosi a praf de pușcă, sudoare și nopți dormite în barăci improvizate din linia întâi. Ciprian lasă în urmă o lume normală, familia, o casă micuță și o livadă care-i amintesc că viața era blândă cu el. 

Soldați ucraineni care pleacă din gara din Kiev spre unitățile militare, în duminica Paștelui

„Cip”, românul din prima linie

Gara din Kiev e plină de soldați. Unii vin, alții pleacă, iar pe sub arcadele istorice ale sălilor de așteptare mame, soții și copii își iau la revedere de la fii, soți și tați în uniforme. Toată scena pare desprinsă dintr-un film despre cel de-Al Doilea Război Mondial. Dacă nu ar fi telefoanele mobile în ale căror ecrane își îngroapă toți tristețea și îngrijorarea, ai putea pune pariu că, de undeva dintr-un colț, un regizor va striga în orice moment „Tăiați! Reluăm în 5 minute!”. Doar că nimeni nu strigă nimic. Doar difuzoarele anunță că trenul de Cernăuți are întârziere 3 ore. Trenul în care se află și Ciprian. 

Ciprian a fost înrolat în armată în prima zi a războiului, 24 februarie

Îmi spune prin telefon că e puțin îngrijorat că nu va ajunge la timp la postul său dintr-o unitate aflată în prima linie. 

Puțin după ora 12, tânărul își face loc printre sutele de soldați din gară. Ne strângem mâna și el își aprinde o țigară. Fumează mult. Precum cei mai mulți dintre bărbații prinși în războiul din Ucraina pe care i-am întâlnit. Și el dă vina pe război pentru asta. Vorbește în grai bucovinean, cu cuvinte molcome și măsurate de inocența vârstei de 22 de ani. 

Lui Ciprian Tureac i-a venit ordinul de încorporare chiar în prima zi de război, pe 24 februarie. A plecat cu sufletul strâns la armată. „Eu și un megieș (vecin, n.r.) de-al meu, Vanea, suntem în aceeași unitate, dar ceilalți din sat nu știu care pe unde e”, susține Ciprian, căruia colegii de armată ucraineni îi pronunță numele cu mirare și dificultate, așa că l-au botezat, simplu, „Cip”. 

De Paște a primit permisie pentru simplu motiv că soția trebuia să nască. N-a născut încă, așa că Cip s-a întors la război cu gândul la soția gravidă și viitoarea familie, aflate în siguranță, în vestul țării. 

De la gara din Kiev până la unitatea în care trebuie să ajungă Cip, drumul cu mașina durează cam două ore. În realitate însă facem aproape 5 ore. Avem timp să povestim despre ce înseamnă războiul ăsta pentru un tânăr care ar fi avut alte planuri cu viața lui. 

„După o lună și jumătate de război, nu-mi mai e frică”

„La început, așa, nu pot să spun că am vrut să merg la război. Nu știam ce și cum va fi. Dar după luna asta și jumătate, mai ales după toate bombardamentele alea, parcă nu-mi mai e teamă și mai mult îmi doresc să mă întorc”. 

Pentru oricine a mers o zi în tranșee și a scăpat cu viață, știe exact că sentimentul e mai puternic ca orice drog. Încet-încet, după o vreme, îți dorești e să te întorci acolo, pe front, alături de cei cu care ai trăit cele mai intense momente. Ciprian confirmă toate aceste emoții. Au trecut prin el și, cele mai multe, au și rămas. „Te obișnuiești”.

N-a făcut-o pentru cei peste 3.000 de dolari pe care-i primește de la stat, spune el. „Pentru mine nu banii sunt importanți. Eu am de toate acasă, acum. Poate să-i strâng pentru copil”. Înainte de război, Ciprian a lucrat într-o fabrică de cabluri auto din Cernăuți, pe un salariu de 500 de euro.

La 4 zile de la invazia Rusiei în Ucraina, președintele Zelenski a anunțat că fiecare soldat din linia întâi va primi un salariu de 3.400 de dolari. „Ca să le arătăm soldaților că țara le este recunoscătoare”, a spus atunci președintele ucrainean. 

Nu există date oficiale despre câți etnici români luptă în războiul din Ucraina. Libertatea a scris însă despre pilotul Ștefan Ciobanu, unul dintre etnicii care au murit în lupta împotriva rușilor, la 5 zile de la invazia în Ucraina. 

Ciprian, în drumul spre unitatea sa, deviat însă de infrastructura distrusă de război

„Am fost bombardați zi și noapte”

Ciprian este însă optimist, el crede – pentru că nici nu poate altfel – în șansele ucrainenilor. Tânărul a luptat în apropierea unei localități numite Kuhari, la vreo 90 de kilometri vest de capitala Kiev. Rolul său a fost să apere o poziție undeva în prima linie cu arme de calibru mai mare. 

N-am intrat în contact direct cu rușii pentru că în zona zero de contact, acolo unde s-au dat bătăliile cu tancurile, colegii mei au reușit să-i oprească, dar noi am fost bombardați zi și noapte. 

Ciprian, soldat în armata Ucrainei:

La 5 săptămâni de la începerea războiului, Armata Rusă și-a retras cea mai mare parte a trupelor din zona Kievului, după ce au eșuat să treacă de suburbiile capitalei. Repoziționarea a însemnat însă concentrarea trupelor în zona de sud-est a țării, acolo unde în prezent au loc atacuri intense: regiunea Donbas, pe care oficialii ruși vor „să o elibereze total”, orașele Izium, Zaporojie, Odesa și îndepărtarea ultimelor forțe armate ucrainene din Mariupol. 

Urmele adânci ale războiului

În timp ce în estul și sud-estul țării luptele se poartă neîncetat, războiul a lăsat urme la fiecare kilometru pe care-l parcurgem cu mașina spre unitatea militară de care aparține Ciprian.  

Infrastructura din Ucraina, puternic afectată de război

Localitate după localitate, rănile războiului aștern liniștea în mașină. Amândoi privim pe geam la casele și blocurile bombardate, la mașinile abandonate pe marginea drumului pe jumătate arse sau ciuruite de gloanțe, la benzinării explodate, cu ușile și geamurile spulberate, cu furtunurile pompelor spânzurate în soarele duminicii de Paști. 

Tăcerea e ruptă de tânărul soldat de pe scaunul din dreapta mea. „Ce se poate întâmpla din voia unui singur om nebun!” – exclamă el. Și oftează adânc. 

Drumul ne este oprit brusc. Podul pe care Google Maps ne spune să mergem nu mai există. Cel puțin o bună bucată din el. A fost bombardat, iar în molozul dintre cele două părți stă acum căzută o mașină albastră complet distrusă. Ne dăm jos și ne apropiem cu grijă de marginea șoselei, privind în gol. 

„E clar! N-avem să dovedim pe aici”, e de părere bucovineanul, așa că amândoi căutăm un drum adiacent, care să ne scoată cumva la liman. 

O rachetă înfiptă în asfalt. Astfel de imagini sunt la tot pasul pe drumurile din jurul Kievului

Drumurile care i-au ajutat pe soldații ucraineni

Drumul înseamnă s-o tăiem de-a dreptul prin câmp, prin noroaie în care cauciucurile Dusterului se înfundă adânc și încet. „Nu-ți fie teamă, e mașină românească!”, glumește Ciprian, în timp ce Dacia noastră șerpuiește prin miriștea ucraineană la apus. 

Mai în glumă, mai în serios, amândoi suntem de acord că terenul i-a ajutat mult pe ucraineni în acest război. La tot pasul, bușteni cât casa sunt răstigniți pe drumuri, iar nămolul de pe marginea șoselelor minate sau detonate la poduri, e atât de cleios, încât și cel mai puternic tanc rusesc a avut probleme să treacă. 

Nu știe unde va fi trimis să lupte

Într-un final ajungem la unitate, unde ne luăm rămas-bun. Tânărul nu știe încă unde va fi trimis. În Donbas? „Posibil. Nu ne-a spus nimeni, nimic. Trag nădejde că vom afla curând”, încheie acesta, înainte de a se pierde pe poarta unității militare bine ascunse în pădurile din nordul vestul Ucrainei. 

***

Citește și:

CORESPONDENȚĂ DIN UCRAINA. Mărturia unui tânăr din Bucha, ascuns în subsolul casei, peste care au intrat soldații ruși: „I-am întrebat: O să mă omorâți?”

CORESPONDENȚĂ DIN UCRAINA, din satul în care rușii au omorât-o pe primăriță și pe toată familia ei. „Trăgeau în toate mașinile, chiar și în cele cu copii”

 
 

Urmărește-ne pe Google News