Corespondență din Veneția
La finalul proiecției pentru presă, jurnaliștii, români și străini, au aplaudat. E un lucru destul de rar întâlnit în astfel de situații.
Noi încă ne plângem morții…
Doi părinți, o soră mai mică și o bunică, în jurul unui mormânt. Plâng cu hohote înăbușite în capul pieptului. Cinstesc niște tărie, turnată în pahare mici dintr-o sticlă cu eticheta de apă minerală încă lipită, cum obișnuim cu toții să păstrăm țuica producție proprie în ambalaje refolosite. Fiecare își bea paharul, unul rămâne plin. “Ăsta e pentru tine”, spune tatăl și i-l toarnă pe mormânt.
Senzația că te afli la un parastas ți se instalează definitiv în vintre și în minte. Suntem teleportați în jurul acelui mormânt. Ne plângem morții din incendiul de la Colectiv; încă ni-i plângem.
E una dintre scenele de la finalul documentarului “Colectiv”
al regizorului român Alexander Nanau, care ne conduce în jurul unuia dintre
cele 64 de morminte, ne obligă să ne revizităm emoțiile și gândurile pe care tragedia
Colectiv și urmările sale ni le-au provocat și, mai ales, ne obligă să ne
amintim promisiunile pe care fiecare dintre noi le-a făcut pentru sine, pentru
victime sau pentru generațiile viitoare. După aproape patru ani în care ni s-au
întâmplat foarte multe, de parcă am trăit multe vieți pe repede înainte și
atenția ne-a fost împărțită în mult mai multe direcții, putem să ne reînnoim
acele promisiuni. Sau nu. Fiecare judecă pentru sine.
Primul documentar românesc inclus în programul festivalului
“Colectiv” e un film documentar scris, regizat și filmat de Alexander Nanau. Filmul a avut premiera azi, 4 septembrie, la Festivalul de Film de la Veneția, unde a participat în afara competiției. E primul film documentar românesc inclus vreodată în programul festivalului din orașul italienesc de la Adriatica. Am avut șansa să văd documentarul cu o zi înaintea premierei oficiale de azi, la vizionarea specială pentru presă, la finalul căreia jurnaliștii din sală au aplaudat, lucru care se întâmplă foarte rar la vizionările de presă, așa cum știu cei din industrie.
Alexander Nanau e regizorul cunoscut pentru documentarele sale anterioare foarte apreciate, “Lumea văzută de Ion B.” (2009) și “Toto și surorile lui” (2014). De producție s-a ocupat compania pe care a fondat-o și care îi poartă numele. Cealaltă jumătate esențială din echipa de producție a filmului este Mihai Grecea, unul dintre supraviețuitorii incendiului din Colectiv – băiatul cu plămânul artificial, cum mi s-a recomandat când l-am cunoscut după proiecția documentarului. Este, la rândul lui, regizor de documentare, fost ziarist, fost om de publicitate. Pentru “Colectiv”, a lucrat sunet (sound editing) și alte procese de postproducție (selecția filmărilor folosite în documentarul final, dintre miile de ore filmate).
Detaliul și ansamblul unor evenimente pe care le-am trăit
cu toții
Documentarul începe cu incendiul care a avut loc în clubul
Colectiv din București pe 30 octombrie 2015, în urma căruia 64 de persoane au
decedat și 186 au fost rănite, și urmărește consecințele lui pe perioada unui
an și trei luni, până spre finalul lunii decembrie 2016, după alegerile
parlamentare câștigate de Partidul Social Democrat.
Filmul aduce în atenția publicului cele mai importante
episoade din acea perioadă. Incendiul și victimele, suferința celor lăsați în
urmă, agonia supraviețuitorilor, investigațiile publicate de echipa Gazetei
Sporturilor de la acea vreme, ziariștii Cătălin Tolontan, Mirela Neag și Răzvan
Luțac, urmările acelor dezvăluiri – scandalurile HexiPharma și Malaxa, care au
dus la cercetări oficiale și protestele antiguvern ale cetățenilor -, mișcările
de stradă, căderea Guvernului Ponta și instalarea guvernului tehnocrat, cele șapte luni de mandat ale lui Vlad Voiculescu ca ministru al sănătății în Cabinetul
Cioloș. Și, mai apoi, scandalul de la Spitalul Sfânta Maria din jurul
transplanturilor pulmonare, ai căror protagoniști au fost același Vlad
Voiculescu și Gabriela Firea, primarul general al Capitalei.
Prin camera lui Nanau, uneori lipită de personaje, alteori la distanță – clasicul efect prin care vedem o situație și în detaliu și în ansamblu ei – devenim martori nevăzuți la șirul evenimentelor din spatele ușilor închise.
Secvențe în premieră și o întâlnire cu sursele
Dincolo de cele deja știute, documentarul oferă și câteva noutăți importante. Apar, în premieră, câteva secvențe filmate în clubul Colectiv în timpul incendiului. Sunt imagini de la mai multe camere, cele mai puternice provenind din arhiva supraviețuitorului Mihai Grecea.
Alte cadre au fost filmate de Daniel Ciobanu, apropiat al trupei Goodbye to Gravity și au fost recuperate, după moarrtea lui, de pe cardurile de memorie ale camerelor distruse de incendiu.
Sunt imagini grele, sfâșietoare.
Se alătură mărturiilor supraviețuitorilor incendiilor
pentru a ne arăta, de data asta foarte grafic și imposibil de ignorat, iadul
prin care au trecut acei oameni. Ne duc acolo, în club, să trăim ce au trăit
ei. Și după ce vezi și auzi tot, aproape că îți simți plămânii arși, pielea
arsă, iar trupul, călcat în picioare. Te sufoci, mori puțin câte puțin. E o
senzație care doare și te urmărește mult, probabil pentru totdeauna.
O altă noutate la fel de importantă este întâlnirea publicului cu două dintre sursele principale ale investigațiilor echipei Gazetei Sporturilor. Este vorba despre două femei: Camelia Roiu, medic, care a contribuit la dezvăluirea situației reale, dezastruoase, nicidecum “sub control”, cum o prezentau oficial autoritățile și Nicoleta Ciobanu, la vremea aceea contabil la Spitalul Malaxa, persoană care a contribuit la dezvăluirea ilegalităților comise de Florin Secureanu, managerul spitalului la acea vreme, acum, cercetat într-un dosar încă în desfășurare. În cadrul documentarului, Nicoleta Ciobanu recunoaște, în premieră, ca a fost una dintre surse.
Adevărații eroi și o capcană
Că apar sursele, că-și asumă public dezvăluirile, e
important. Avem șansa să-i cunoaștem pe oamenii cărora le datorăm dezvăluirea
adevărului. Oameni care, într-o zi, s-au hotărât că nu mai vor să fie complici,
chiar și indirect. Care au avut curaj să înfrunte posibilele consecințe și le spună
celorlalți cetățeni, nouă tuturor, informații din interiorul sistemului pentru
o cauză mai mare: binele societății.
Pentru mine, eroii acestui documentar sunt ei, oameni care
am fi putut fi – și în continuare putem fi oricând, oricare dintre noi. Nu doar
în sistemul sanitar, ci în oricare sistem din care facem parte.
Totuși, la prima vedere, la o citire superficială, ar putea părea că eroii regizorului Nanau sunt ziariștii de investigații. În special, Cătălin Tolontan, coordonatorul echipei GSP și Libertatea. Camera stă foarte mult pe el, în special cu cadre strânse pe ochi și expresii ale feței când află prima oară adevăruri sau ia decizii importante în cadrul investigației.
Eu am văzut aceste secvențe – și în toate în care apare alături de ziariștii Mirela Neag și Răzvan Luțac – într-o altă cheie: a ideii de jurnalist care își face meseria. Pentru public, ar putea fi însă o capcană în interpretarea mesajului.
Secvențe care lasă loc de interpretări
O altă capcană, chiar un mare defect al filmului, e
reprezentat de primele două-trei secvențe în care apar jurnaliștii. În redacția
ziarului, unde se discută primele informații, mai apoi pe treptele ICECHIM unde
au, pentru prima oară, dovada clară că dezinfectanții HexiPharma au fost
diluați (prima mare dezvăluire a investigației, de la care a pornit tot șirul
de evenimente), pare că replicile
rostite sunt parte ale unui scenariu. Se simte artificial, parcă recită.
În realitate, e vorba despre o manifestare naturală a stânjenelii pe care o simte orice ziarist de presă scrisă, neobișnuit cu ipostaza de a se afla în fața camerei de filmat, nici măcar de cealaltă parte a ei (cum e cazul jurnaliștilor de televiziune sau a operatorilor). Sunt secvențe chiar de la începutul documentarului și prima impresie poate schimba modul de percepție asupra filmului. Riscul e că secvențele respective se pot transforma în material pentru manipulare și dezinformare sau în false dovezi pentru niște teorii ale conspirației.
O alegere ciudată: toate personajele sunt “anonime”
Documentarul mai are un neajuns, de data asta tehnic. Pe tot parcursul lui, nici un personaj nu este introdus cu nume, prenume sau ocupație, așa cum se întâmplă în mod tradițional în documentare când un personaj vorbește sau apare în fața camerei.
Regizorul Nanau a ales să-i lase, parcă, anonimi pe cei care apar. Sigur, cei care știu deja povestea evenimentelor, recunosc personajele. Alții, cei care nu sunt la curent și, mai ales, publicul străin, fie înțeleg din mers, fie completează cu lecturi și discuții ulterioare vizionării.
Cred că regizorul a ales să nu introducă astfel personajele pentru a nu ne influența pe noi, privitorii. Fără să avem numele și ocupația celor pe care îi vedem, suntem liberi să îi judecăm după fapte, nu după funcții sau ierarhii. E un film în principal pentru publicul român, abia secundar pentru publicul străin, pentru care poate funcționa ca un avertisment sau încă o ilustrație, în altă societate, a manifestării corupției.
Atunci și acum
În documentar, revedem multe personaje prezente în lumea
noastră, unele mai pozitive, altele mai negative, unele transformate, altele
constante.
Documentarul nu ne arată și ce s-a întâmplat cu fiecare personaj în cei aproape patru ani, de la momentul când încep secvențele filmului, dar noi știm.
Echipa de investigații GSP – Cătălin Tolontan, Mirela Neag și Răzvan Luțac – e acum și la Libertatea.
Sursele sunt bine (le-am cunoscut sau văzut aici, în
Veneția), unele în aceleași funcții, altele, nu.
Tedy Ursuleanu, unul dintre supraviețuitorii cei mai prezenți în spațiul public, a început să posteze vloguri pe YouTube.
Vlad Voiculescu e candidat la alegerile pentru Primăria
Capitalei din 2020.
Fostul ministru al sănătății Patriciu Achimaș-Cadariu s-a
întors în Cluj-Napoca, unde e manager.
Fostul ministru al sănătății Nicolae Bănicioiu, prezent
indirect în documentar prin replica lui “avem tot ce ne trebuie”, reprodusă de
mulți ca simbol al corupției autorităților, e membru al Camerei Deputaților.
Fostul manager al Spitalului Malaxa Florin Secureanu e
balneolog în localitatea Jibou, județul Sălaj.
PSD e încă la guvernare.
Codruța Kovesi nu mai e la conducerea DNA.
Andrei Gheorghe a murit.
Mihai Gâdea și Mircea Badea sunt încă la Antena 3.
Claudiu Crăciun e candidat din partea patidului Demos la
alegerile prezidențiale din 2019. Cristian Pantazi e jurnalist la publicația
G4media.
Fostul consilier al ministrului Voiculescu, Vlad Mixich, studiază cu o bursă în S.U.A.
Un documentar care îndeamnă la introspecție: putem schimba
ceva?
Iar noi, cetățenii, suntem probabil mult mai activi.
Urmărim viața societății noastre și ne implicăm când autoritățile comit
derapaje grave de la mers al democrației.
Față de 2016, anul în care ne lasă documentarul “Colectiv”,
suntem mai mulți, mai uniți și, teoretic, mai puternici.
Față de 2016, când am ieșit prea puțini, în special prea
puțini tineri, la votul pentru alegerile parlamentare, în 2019 am votat mult
mai mulți la europarlamentare.
După documentarul “Colectiv”, am rămas cu sentimentul că ne
așteaptă un fel de examen. Poate un fel de Bac, un examen de maturitate. Putem
să ne reactivăm energia și să o folosim înspre mai bine sau s-a împrăștiat,
mărunțită între atâtea evenimente care ne consumă zi de zi?
Furia care ne-a motivat acum patru ani e tot acolo, în
noi, sau s-a stins?
Putem schimba ceva?
Vrem?