CORESPONDENȚĂ "România din Antarctica"/ Aventurile bagajului rătăcit: "Parcă toate lucrau împotriva noastră"

„3 februarie, Antarctica,

Insula King George, Baza King Sejong.

Când planifici o astfel de expediție, în care îți propui să colectezi cât mai multe probe, cât mai variate și din cât mai multe locuri, bagajul este optimizat la centimetru.

Așadar, noi am plecat cu șase bagaje mari și trei bagaje mici, de mână, pline ochi.

Trei oameni şi mai mici şi un „munte de bagaje”.

Oare cum o să le mutăm din loc în loc, cum le încărcăm şi descărcăm în Antarctica?, ne-am întrebat, pe bună dreptate, la un moment dat.

Am hotărât însă că ne adaptăm din mers. Şi ne-am adaptat cu vârf şi îndesat!

Zborurile către Antarctica, deși unele lungi sau cu escale mai mari, au fost mai ușoare decât ne așteptam. Până în Santiago de Chile, penultima destinaţie a noastră, înainte de a decola spre Antarctica.

Aici am avut, teoretic, doar două ore în care să ne facem formalitățile de viză, să ridicăm bagajele, să le trecem prin vamă, să le lăsăm la ghișeu, să trecem de securitate și să ne îmbarcăm.

E un coşmar logistic să schimbi avioane în această zonă, care se află acum în plin sezon turistic – cozile sunt imense!

După 45 de minute de aşteptat, am primit viza şi am luat-o înainte spre bagaje, ca să salvăm timp, urmând să mă găsească fetele acolo.

Vine primul bagaj, al doilea, al treilea – deja eram fericit că suntem OK, măcar ne-au ajuns bagajele – , al patrulea, al cincilea… hmm… oare unde e al șaselea?

Fetele ajung şi ele. Ultimul bagaj, şi cel mai important dintre toate, nu.

În el aveam unele echipamente sau părți din ele foarte importante pentru cercetarea României din Antarctica.

Urmăm ritualul: ghișeu şi sesizare. Le spunem că avem legătura spre Punta Arenas în mai puțin de o oră. Nu înduioşăm pe nimeni pentru că, dincolo de geam, engleza era un pic mai complicată decât ne-am fi aşteptat.

Trecem pe spaniolă, pentru că, nu-i aşa?, au prins bine la ceva și telenovelele din copilărie, în casa bunicilor!

Văzând că știm spaniolă, doamna de la ghișeul aeroportului devine mai relaxată. Începe să caute în sistem, se încruntă, caută din nou, vorbește cu o colegă, se încruntă din nou.

Limbajul e universal şi ne dăm seama că nu e de bine.

„Din păcate, bagajul nu apare în sistem. E ca și cum nu există”. Dar cum e posibil? Doar l-am lăsat la ghișeu în Otopeni.

Doamna ne spunecum stau lucrurile. TAROM şi LATAM, compania aeriană chiliană, nu folosesc acelaşi sistem şi nu pot verifica unde e bagajul. Și ce e de făcut?

Din nou, formula standard: sesizare – adresă temporară/adresă permanentă, date de contact şi notat numărul call center-ului.

Ne așezăm la coada de vamă cu speranța că mai prindem legătura spre Punta Arenas.

Trecem de vamă și imediat lângă ușă ne întâmpină un bătrânel: „LATAM? LATAM?”

Noi: „Daaa! Știți, avem o legătură de prins în 30 de minute…”

„Haideți cu mine, repede!”, zice el.

Împingem cărucioarele cu bagaje, în slalom, printre oameni. Bătrânelul ne arată o scurtătură spre sala principală către terminalul Plecări. Ajungem acolo şi… o mare de oameni!

Tot el ne ajută să găsim ghișeul LATAM, ne ia număr de ordine, însă aflăm că e prea târziu.

Deja am pierdut legătura spre Punta Arenas. Îi mulțumim frumos, dar el nu se dă plecat.

Noi îi mulțumim din nou. Apoi realizăm că, de fapt, bătrânelul simpatic şi săritor nu e angajat LATAM şi nici al aeroportului. Ci ajută pasagerii pentru un bacșiș în orice monedă.

Îi dăm zece euro, zâmbeste mulţumit, îi mai mulțumim şi noi încă o dată pentru ajutor.

Cu zborul deja pierdut, toate păreau că lucrează împotriva noastră. De aici încolo a urmat o succesiune de evenimente demne de un film de aventuri.

Despre asta, în corespondenţa de mâine, căci acum s-a înseninat şi trebuie să ieşim pe teren.

Cu gânduri calde,

Dr. Cristian Coman”

 
 

Google News Urmărește-ne pe Google News