Cosmeticele au apărut acum 5.000 de ani! În Evul Mediu, ritualurile de frumuseţe erau de-a dreptul bizare şi includeau decocturi din şopârlă în ulei de nuci

EGIPTUL ANTIC
Femeile foloseau unguente parfumate făcute din ulei de palmier, măsline sau nuci, amestecat cu ierburi aromatice. Se dădeau cu ele pe faţă, pentru a se proteja împotriva îmbătrânirii şi deshidratării cauzate de soarele puternic al Egiptului. Dacă la început machiajul era rezervat preoţilor şi ritualurilor de înmormântare, ulterior, au ajuns să se machieze inclusiv servitorii. Pe pleoapa inferioară se aplica un fard verde închis, iar cea superioară era machiată cu celebra pastă neagră khol, astăzi vândută sub formă de creion în toate magazinele de cosmetice. Fardurile conţineau pigmeniţi minerali care preveneau bolile oculare. Legendara Cleopatra prefera albastrul marin pe pleoapa superioară şi verde pe cea inferioară. Genele se machiau şi ele cu un amestec de pastă khol şi grăsime. Pentru buze se folosea un ruj mineral, iar unghiile erau pilite şi colorate cu henna.
LA ROMANI
La începutul Imperiului Roman, patricienii petreceau ore întregi în baie. Femeile se spălau cu meticulozitate, iar toaleta, coafura şi machiajul le răpeau mult timp în fiecare dimineaţă. Ovidiu scria, în secolul al IV-lea î.Hr., un adevărat cod al cochetăriei, “Cosmeticele”, cu sfaturi şi reţete de înfrumuseţare.
GRECIA LUI PERICLE
Îndeosebi în Atena şi Sparta, machiajul era interzis şi rezervat doar curtezanelor. Frumuseţea însemna, înainte de toate, armonia proporţiilor şi forme ideale. Se punea mult preţ pe curăţenia trupului, a părului şi a danturii. Corpul se ungea cu balsamuri aromatice. Indiferent de culoarea pielii, tenul deschis era la modă. Până în secolul al III-lea î.Hr., femeile se machiau foarte puţin sau deloc. Genele erau arcuite şi date cu tuş. Încet, încet, parfumurile şi fardurile şi-au făcut apariţia, aduse din Egipt şi Asia Mică. Soţia lui Pericle, Aspasia, celebră pentru frumuseţea şi spiritul ei, a scris două lucrări despre arta fardării. Ea recomanda pudra de plumb pentru albirea tenului, chiar dacă celebrul medic Galien denunţa efectele nefaste ale acestui ingredient. În secolul al II-lea î.Hr., ochii se conturau cu khol sau cu cenuşă, iar obrajii se îmbujorau cu rădăcină de henna sau cu mure strivite.
Evul Mediu
Creştinişmul şi-a pus amprenta şi pe aspectul exterior. Machiajul era considerat diabolic, un subterfugiu care ascundea oroarea şi duhoarea reală a corpului şi a sufletului. O singură culoare era tolerată: roşul natural al obrajilor. Idealul de frumuseţe era femeia cu pielea albă ca laptele, faţa senină, fruntea înaltă şi bombată, părul lung, auriu. Se foloseau unguente din cenuşă de arici, sânge de liliac, sulfură de arsenic, decocturi de şopârlă verde în ulei de nuci şi alte preparate… “magice”.
Renaşterea italiană
Coafurile devin adevărate opere de artă – sunt imense şi ornate cu multe accesorii. Printre celebrităţile vremii se numără Madame de Pompadour sau Madame de Recamier. Către sfârşitul secolului XVIII, are însă loc o întoarcere la simplitate şi naturaleţe. Femeile încep să se machieze mai puţin, faţa este mai fină, tenul pare de porţelan, buzele, abia perceptibile. Părul, până atunci buclat şi pudrat, se poartă cât mai necoafat, mai natural. Igiena, lăsată mult timp deoparte, revine în atenţie, graţie noilor produselor de îngrijire.
Muzele romantismului
Ten de alabastru, păr negru ca abanosul, privire sumbră, aspect fragil – aceastea erau prerogativele frumuseţii melancolice ale epocii. Pentru a accentua tenebrele ascunse şi suferinţa, femeile se dădeau cu decocturi de şofran sau cerneală albastră, ca să obţină cearcăne cât mai accentuate. Cu excepţia unei pudre albe, rezervată în exclusivitate burgheziei, şi a unei mici tente de ruj, secolul XIX este cel în care femeile folosesc cel mai puţin machiajul. De altfel, e perioada în care fardurile sunt rezervate actriţelor şi prostituatelor.

Urmărește-ne pe Google News