ComenteazăÎn aproape 400 de ani – fabrica s-a înființat în 1625 -, trecând prin războaie, imperii destrămate, regimuri schimbate și o unire, sticla și înălțimile primejdioase ale munților au rămas singurele constante în viața oamenilor din Avrig. Timp de patru veacuri, generații după generații de meșteșugari au ținut vie tradiția suflatului în sticlă la marginea Sibiului.
Iar din 1890, au făcut-o sub coșul impunător de piatră care domină orășelul de la poalele Făgărașului.
Cu datorii vechi și un viitor economic incert, fabrica nu a reușit să treacă și peste ultimul obstacol din calea sa – pandemia de COVID-19. “Boala asta păcătoasă ne-a adus sfârșitul”, spune Doru Teodorescu, ultimul director al fabricii de sticlă de la Avrig.
Și-a închis definitiv cuptorul la sfârșitul lunii august, după ce flacăra acestuia a ars permanent în ultimii șapte ani. Cei 38 de sticlari “nemuritori” au stat să onoreze toate comenzile, din respect pentru meserie, pentru clienți și pentru ca ultimii angajați rămași să-și poată încasa salariile.
Oamenii s-au strâns în jurul cuptorului și au așteptat până ce n-au mai simțit în oase căldura doborâtoare a cuptorului. “Nici nu pot să vă spun, mi-a rămas așa un nod în gât”, rememorează fostul director Doru Teodorescu.
Din grupul ultimilor angajați, el e unul dintre cei norocoși. Și-a găsit un nou loc de muncă, deși departe de casă, în Mureș.
O viață pentru sticlă, în weekend, taximetrist
38 au rămas până ce ultima cutie de pahare suflate manual a plecat din fabrică, cei mai mulți trecuți lejer de 40-50 de ani și cu puține șanse să-și găsească un nou rost. În Avrig oricum nu sunt prea multe locuri de muncă, iar cei mai mulți se îngrămădesc în fiecare dimineață în microbuzele cu destinația Sibiu, aflat la 25 de kilometri.
Printre ei obișnuia să se numere și Viorel Moisin, fostul lider de sindicat al muncitorilor din fabrica de sticlă. Cum salariul nu a fost niciodată unul îndestulător pentru a-și crește cei doi copii, omul lua în fiecare weekend microbuzul, ca să facă taximetrie la Sibiu.
Moisin și-a petrecut 31 de ani ca lăcătuș mecanic în fabrică. Avea 27 de ani atunci când s-a strecurat prima oară printre suflătorii în sticlă. Pe atunci, peste 1.200 de oameni intrau în fiecare dimineață pe porțile fabricii din Avrig.
“Deci, când m-am angajat eu, numai la atelierul mecanic eram 74. La cuptoare se lucra în patru schimburi a câte șase ore, că nu puteai rezista mult în acea căldură. La finisare erau două schimburi de opt ore”, își amintește Moisin despre cum mergeau lucrurile înainte de Revoluție.
Prima subțiere de rânduri a adus-o capitalismul galopant al anilor 90. Au urmat altele, astfel încât, din cei 1.200 de angajați din 89, doar 38 au rămas la sfârșit.
Bărbatul a prins trei generații de meșteșugari care s-au perindat prin fabrică. Iar din mâinile lor au ieșit vaze, pahare și, mai nou, globuri de Crăciun. 90% din producție mergea la export. Dar fabrica trebuia să câștige de zece ori mai mult pentru a supraviețui unei singure zile fără a aduna mai multe datorii, pe lângă cele care au împins-o în insolvență în 2018.
“Pandemia, pot să zic, a fost principalul motiv care a dus la încheierea activității. Și ne pare rău tuturor care am fost și am lucrat aici”, oftează Moisin.
“Cu un ochi plâng și cu celălalt râd”
Părerea lui e împărtășită și de fostul director, care a preluat fabrica la scurt timp după declararea insolvenței. Cu datorii de 10,7 milioane de lei, Doru Teodorescu a reușit să țină pe linia de plutire fabrica încă doi ani. A diversificat producția clasică de pahare și vaze, a deschis chiar un muzeu al sticlei artizanale și a reușit să pensioneze 60 de oameni.
Se bucură că a luat această decizie, căci măcar a mai redus din impactul social pe care l-a adus închiderea fabricii din Avrig.
“Erau familii întregi în fabrică. Asta e bucuria mea, că cei intrați în șomaj plâng cu un ochi și râd cu celălalt, că măcar soția a putut să iasă la pensie. Altfel, e adevărat că nu au prea multe șanse. Sunt oameni trecuți de o vârstă, cine vrea să angajeze un om de aproape 60 de ani? Și e obositor și cu naveta la Sibiu. Că doar acolo mai pot găsi ceva de muncă în zonă”, spune Teodorescu.
Cuptorul nestins
Deși existau datorii greu de ignorat, fostul director crede că pandemia e cea care a pus capăt tradiției de veacuri. Nu au putut să pună lacăt fabricii și să trimită angajații în șomaj tehnic, deoarece cuptorul tot deschis trebuia să stea.
“Funcționează non-stop de șapte ani. La peste 1.000 de grade, sticla e ca o lavă, dacă oprești căldura să întărește și compromiți întregul cuptor”, explică fostul director, care se plânge că cea mai mare piedică a fost necunoașterea particularității producției de sticlă la nivelul autorităților.
Pe el, șomajul tehnic pentru angajați nu l-ar fi ajutat prea mult, căci nimeni nu era pregătit să achite cheltuielile permanente cu gazul și electricitatea. “Fie că se lucrează ori nu, cuptorul merge, nu-l pot opri”, punctează Teodorescu.
O meserie care moare?
În perioada stării de urgență s-au descurcat și au reușit chiar să prindă noi comenzi de export în Elveția. Ceea ce i-a dărâmat economic a fost scăderea cererii pentru sticlă artizanală, care a venit odată cu relaxarea măsurilor în România și în Europa.
“Oamenii au început să investească în alte lucruri, nu în sticlă. În plus, pot zice că nu am primit niciun sprijin din partea statului. Asta, deși am făcut nenumărate demersuri. Am primit susținere din partea mass-media, care ne-a ajutat să mai creștem consumul pe piața internă, să ajungem la 700-800 de euro pe lună. Dar banii ăștia abia asigurau cheltuielile cu materiile prime secundare”, spune Doru Teodorescu.
Odată cu fabrica, s-a închis și muzeul sticlei inaugurat la începutul anului. Acum, în curtea fabricii nu au mai rămas decât câțiva paznici care păzesc o clădire abandonată.
Deși cuptorul s-a stins pentru moment, Teodorescu speră să repună pe picioare fabrica, poate chiar în altă clădire. “Cu un cuptor electric s-ar putea să reînvie tradiția sticlei și să le dăm o nouă șansă oamenilor care și-au dedicat viața fabricii din Avrig”.