- Șanta locuiește în Iten, un orășel cu 40 de mii de locuitori, din care câteva sute sunt campioni la alergare, o densitate nemaiîntâlnită pe Glob.
- Orașul se află la 2.400 de metri altitudine și are o climă perfectă pentru antrenament. În plus, medaliile atrag medalii și tinerele generații au multe modele către care să se uite.
- Aici, expresia „Aleargă de foame” este însă un clișeu și o ignoranță.
- Carol Șanta a ajuns în inima Africii printr-un contract al federației turce și a avut rezultate foarte bune cu atleții kenyeni naturalizați pentru Turcia. De doi ani lucrează pe cont propriu
- Românul de 65 de ani a înțeles că performanța e mai greu de atins în lumea europeană plină de tentații, în timp ce Kenya cultivă mentalitatea de învingător și începe să-și selecteze tot mai bine sportivii
- Kenya are peste 80 de medalii olimpice, cele mai multe câștigate în ultimii 30 de ani. În România, din cele 35 de medalii olimpice la atletism, 27 sunt câștigate înainte de Revoluție.
În Eldoret plouă și sunt cam 17 grade. Adică e cald. În jur, toți
sunt înfofoliți, ca pentru gerul Crăciunului. E iarna kenyană.
Am aterizat dimineața devreme acolo cu un ATR. Pentru cineva cu
teamă de zbor, norii Kenyei din micul anotimp ploios, devin monștri. Mă uit la ei de jos cu
inima strânsă mereu.
Frumuseți înspăimântătoare. O însoțitoare de
zbor zâmbitoare și extrem de frumoasă mă simte și când îmi dă o cană cu ceai
cald are grijă să îmi pună o mână prietenoasă pe umăr.
Oameni necunoscuți încă își transmit binele prin atingere. Noi, în România, am prins o distanță glacială. Mimăm căldura prin emoticoane și ne plângem de singurătate.
În Kenya oamenii te salută cu bucurie și îți
întind mâna. Primesc o strângere de
mână deopotrivă copii și adulți, fără discriminare. „De unde vii?”, voiau să
afle. Am primit de multe ori întrebarea: „Sunteți în Europa, nu?”. Da, nu
suntem buricul pământului.
Europa e de 1640 de ori mai mică în ceea ce privește populația decât Africa și are și cu 10 țări mai puțin.
În tot avionul suntem doar doi europeni. Un bărbat care stă cu
câteva scaune în fața mea se luminează și îmi aruncă: „Ce mă bucur să văd un om
de-al meu!” Sunt contrariată, îngaim un „hello” și mă duc la locul meu. Bărbatul îmi mai spune
printre scaune că e suedez și mă întreabă de unde sunt.
Mă ascund în scaun. Nu credeam să dau atât de
repede nas în nas cu europeanul care își poartă rasa ca pe o scobitoare de
argint între dinți. Nu mă simt deloc „om de-al lui”.
Kenyenii s-au obișnuit deja cu asemenea atitudini pe care le și
taxează uneori. Cu costuri mai mari pentru europeni la lucruri și servicii, de
obicei. Un preț prea mic pentru tot răul pe care l-au îndurat, aș spune.
Românul frate cu kenyanul
În săptămâna mea kenyană aveam să fiu primită cu atâta
curiozitate, bunătate și deschidere de zeci de oameni. Copiii mă înconjurau de
pretutindeni, îmi cereau dulciuri și îmi povesteau de pasiunea lor pentru
alergat.
M-a întâmpinat cu zâmbet și o îmbrățișare și Carol Șanta la
aeroport. L-am întâlnit prima oară pe antrenorul român la Maratonul București.
Am vorbit incredibil de puțin. Părea că România îl strânge ca o haină prea
mică. Atunci am dat vina pe emoții, fiindcă avea atleți în competiție.
Daniel, fiul antrenorului, mi-a tradus apoi comportamentul lui: „Tata spune că de fiecare dată când revine găsește Europa tot mai tristă”.
„Coach Santa” îi spun toți. Sau simplu: „Santa”, ca Moș Crăciun.
Sau „Ambulance man” fiindcă adună cu mașina lui albă atleții osteniți după
antrenament. „My brother” sau „my father”, mi-l prezintă diverși oameni pe care
îi întâlnim.
Și cum familia e atât de importantă la kenyeni, înțelegi repede
cât de mult îl iubesc pe român. Și își pun și speranța în el. În continuare,
mzungu (n.r.: om european, om alb) este cel care poartă în buzunar cheile unei
vieți mai bune.
Ei au așa o primă reacție față de omul alb, mzungu. Și felul în care ei ne numesc oamenii albi poate fi interpretat, ori în bine ori în mai puțin bine, în funcție de context.
Carol Șanta, antrenor român în Kenya:
„Au și început să uite ce li s-a întâmplat. Generațiile noi n-au simțit ce au simțit generațiile anterioare și ușor-ușor se comportă absolut corect cu vizitatorii lor, indiferent de unde vin”, se referă antrenorul la anii de sclavie și colonizare. Kenya și-a câștigat independența de Marea Britanie abia în 1963.
„Mi-a luat ceva vreme să înțeleg lumea asta specială”
În dimineața udă, mașina lui albă și masivă spintecă bălțile
roșii. Culorile se încruzesc de la ploaie și eu mă uit pe geam hipnotizată.
„Totul se petrece în stradă”, îmi e ghid Carol Șanta.
Privesc pe geam ateliere de mobilă, saloane de coafură, copii în
uniforme colorate, motociclete care bâzâie ca albinele în toate părțile. Se
conduce pe dreapta, altă moștenire britanică. Intrăm în Iten, faimosul oraș al
campionilor.
Locul arată ca un copil rănit. Magazine care par improvizate și oameni peste tot, rămași să vorbească, înghețați într-o clipă fără sfârșit.
Ploaia se oprește. Dacă eu găsesc fascinant tabloul, ceea ce i s-a
lipit pe retină lui Carol Șanta când venea în Iten prima oară în urmă cu opt
ani l-a descurajat. „Era tot octombrie și frig, ploua, toți aveau glugile trase
pe cap. În plus, nu-mi închipuiam că mai există oameni care trăiesc așa…”, își
amintește antrenorul.
„Aveam și niște prejudecăți. Mi-a luat ceva vreme să înțeleg lumea
asta specială”, îmi povestește. Carol Șanta al Bucureștiului a căpătat deja
culorile Kenyei.
A decis să plece de la Clubul sportiv municipal din Sfântu
Gheorghe în 2011 când i s-a propus să devină antrenor pentru Federația turcă. A
devenit antrenorul unor atleți kenyeni naturalizați în Kenya cu care timp de
opt ani a câștigat medalii la campionatele europene și mondiale și cu care a
ajuns și în finalele olimpice. În 2013 a primit European Coaching Excellence
Award. Pentru asta a trebuit să se mute de tot în Iten.
Familia, cel mai de preț lucru al kenyanului
„Sunt multe lucruri care îmi plac. Clima, natura, felul de a fi al
oamenilor. Între
ei mă simt bine. Și ăsta e un lucru determinant. Da, aș putea spune că într-un
fel sunt kenyan. Pentru că lucrând cu ei am fost asimilat ca grup, în grupul de
kenyeni. Ei sunt niște oameni primitori și în momentul în care te comporți cu
ei în felul în care ei așteaptă să te comporți cu ei. Dar cred că e la fel
peste tot”, mai spune antrenorul.
Îmi povestește prima vizită la unul dintre
cei mai buni atleți ai săi. „Ne-au întâmpinat peste 50 de oameni, undeva la
țară. Era cortul ca la nuntă și asta semnifică coeziunea familiei și grija
familiei pentru oricare membru al ei. Au luat cuvântul pe rând și ne-au dat o
binecuvântare. A fost ca la o conferință. Familiile sunt numeroase și decizia
asupra vieții unui dintre ei aparține familiei, și la bine și la rău”, explică
românul.
Familiile kenyene locuiesc laolaltă, într-o
curte mare, se încălzesc la același foc și mănâncă din același blid.
Noi avem cinci milioane de români plecați, cu dorul în suflet, familii împărțite în toată lumea. Una dintre ele este chiar a lui Carol Șanta care acum opt ani lua o decizie nebunească și pleca la 8000 de kilometri distanță.
În visul lui au trebuit să creadă cu aceeași tărie și soția sa, Olga, alături de care a adunat 40 de ani de încredere și iubire, și fiul lui, Daniel, care și-a luat și el în urmă cu un an licența de impresariat sportiv.
„Familiei mele i-a fost greu. Sunt câțiva ani pe care e greu să-i
compensezi. N-a fost ușor pentru nimeni, nici pentru ei, nici pentru mine. Dar
familia a fost un factor determinant, ei m-au ajutat, nu m-au împiedicat. Nu mi-au reproșat niciodată
că am fost departe de familie. Într-un fel am visat la fel la niște lucruri.
Trebuie să ai și șansa ca familia să te ajute, nu să te împiedice”, spune
antrenorul român.
Așa că toate medaliile luate le dedică celor de acasă. Așa cum
antrenorul stă în spatele atleților, în spatele antrenorului Șanta stă o
familie puternică.
Se căsătorește abia după ce aleargă cel mai bun timp
Ne oprim la Iten Restaurant. Tânăra care ne aduce ceaiul cald și
dulce chițcăie încântată și rușinoasă când antrenorul îi spune că o să vină și
Kitur în curând.
Kitur este maseurul cu care românul colaborează.
Antrenorul o provoacă la o discuție despre căsătoriile poligame, o realitate a societății kenyene. „La noi în trib nu e așa. Noi nu acceptăm”, spune tânăra. „Cum, nu? Păi, eu am un sportiv cu două soții. Una e casnică și cealaltă aleargă și ea…”.
Gluma cu Kitur care va apărea șarmant și le
va întreține pe chelnerițele restaurantului continuă și în zilele următoare.
Kitur e un tânăr norocos. Se poate căsători oricând vrea.
Pentru un atlet e diferit. Programul drăcesc
de antrenament, aproape de cazarmă, o viață împărțită doar între concursuri și
antrenamente, îndepărtează momentul căsătoriei. Hillary Kipchumba are 28 de ani și a început să se antreneze
serios după ce a terminat liceul. A fost la început pacesetter sau „iepure”,
sportiv care ține ritmul pentru cei care concurează.
„Ai 34 de ani și nu ești măritată?”, se sperie tânărul. „Tu de ce nu te însori?”, contraatac. „Întâi trebuie să fac un maraton de 2 ore și 4 minute!”, îmi închide gura. „Apoi o să am timp să mă plimb prin oraș, să-mi vizitez prietenii și să îmi găsesc pe cineva”, îmi explică.
Hillary este antrenat de doi ani de Carol Șanta. „Când mă antrenam
fără antrenor, mă antrenam prea mult și în competiții îmi era greu să alerg.
După ce l-am cunoscut pe Santa, m-a ajutat cu ultimele antrenamente înainte să
alerg la cursa de la Tarsus. Domnul antrenor a fost cu mine tot timpul și am
câștigat acea cursă fără probleme. Așa că mi-am dat seama că antrenorul meu știe
multe lucruri. A fost cu mine zilnic și mi-a dat un program de respectat
zilnic. Îmi dădea un program de forță și apoi în ultima parte cobora
intensitatea. Și de aceea am câștigat
atunci trei competiții. Și am realizat că antrenorul meu știe multe lucruri”,
îmi spune Hillary.
Participă la două-trei competiții pe an. Din banii câștigați în
Europa, câteva mii de euro, își plătește costurile antrenamentelor și vizele pentru
celelalte competiții. O altfel de „de pe o zi pe alta”. Până când va face cursa
aia importantă. Până la 2.04, timpul visat al maratonului.
Depărtarea în balanță cu o medalie olimpică
Ne plimbăm prin piața din oraș. Românul iese în evidență și nu doar
din cauza culorii pielii. E un bărbat voinic care prin furnicarul din jur pare
un Gulliver. Oamenii încearcă să-i vândă haine întinse pe jos și amestecate ca
într-un malaxor.
„De aici se îmbracă ei”, îmi explică antrenorul. Un fel de second hand întins pe un hectar întreg.
Flecărim cu toții despre vreme. Se vorbește despre vreme
englezește, pretutindeni și oricât. Englezește pentru că nu le-a păsat
kenyenilor să breveteze asta întâi.
Zeci de ceaiuri la ore neenglezești am băut cu Carol Șanta într-o
săptămână. L-am văzut antrenând pe dealuri de la șase dimineața, încurajându-și
sportivii, făcând planuri cu ei, dându-le bani.
Rupe puțin swahili, cât să-i distreze pe atleții lui. În rest,
vorbesc în engleză, a doua limbă de stat a Kenyei. Se sfătuiește cu alți
antrenori în franceză, la telefon. Se întreține în turcă cu șoferii din
Istanbul.
Și vorbește în română cu cei de-o inimă cu el, cu soția și fiul.
La distanța aia, româna îi dă rezistență să continue. „Mi-aș dori să termin
ciclul olimpic în curs, mi-aș dori o medalie olimpică care îmi lipsește.
Probabil că dacă aș reuși să contribui la obținerea unei medalii olimpice ar fi
o răsplată a anilor petrecuți aici sau a anilor petrecuți în atletism. Pentru
că poți să petreci o viață în antrenorat și nu poți să obții o medalie la o
competiție continentală sau mondială. Trebuie să ai și șansa de a găsi
persoanele potrivite”, spune antrenorul.
Cursa spre olimpiadă
Și el a găsit. Șanta are șapte sportivi de care se ocupă acum.
Când Joam Chelimo a concurat la semimaratonul de la Valencia, românul a stat cu
o sticlă de Schweppes de ananas în față, cu Daniel pe un telefon și cu alt
telefon pe o transmisiune în direct.
Joam a ieșit pe locul trei. „Pas mal du tout” („Deloc rău…!”), i-a spus unui prieten la telefon. Modestia pur și simplu nu îl lasă să se ridice să strige ca la fotbal. Pur și simplu, nu poate. Un om cumpătat și blând care a lăsat mereu podiumul atleților.
Kenyenii și-au cimentat supremația în atletism de ani buni. Ce-i
face atât de buni? „Cred că unul din motive sau unul din avantajele lor este că
trăiesc la altitudine. Dintr-o dată, acest dar se reflectă și în configurația
lor genetică. Clima care este ideală pentru antrenament este un alt factor
foarte important. Antrenamentele le fac la temperaturi ideale, locurile de
antrenament sunt propice pentru alergări lungi, drumuri neasfaltate pe care se
antrenează și nu în ultimul rând, unul din marele avantaj este legat de
obiceiurile alimentare. Încă sunt la nivelul unei alimentații sănătoase. Și
având în vedere că tot timpul anului au legume proaspete, fructe proaspete,
asta contribuie la rezultatele lor. Mediul în care trăiesc, sunt în aer liber,
într-un mediu natural, nu stau foarte mult la calculator”, îmi explică
antrenorul.
De doi ani antrenează fără susținerea unei federații și cu mai multe sacrificii. Dar în atletism mergi înainte.
„Niciodată un antrenor nu e destul de bun. Iar rezultatele sunt cele care vorbesc”, nu-și lasă respiro antrenorul.
Dar cu siguranță va ști și când să oprească cronometrul cursei nebune care poartă numele Kenya.
Urmăriți prima parte a reportajului VIDEO realizat de reporterul Libertatea Andreea Archip în Kenya:
Vezi rezultatele alegerilor prezidențiale – turul 1 și află când este turul al doilea al votului pentru președinție!