ComenteazăLa intrarea în satul Marița, din centrul județului Teleorman, trei câini se fugăresc. Nu par a se opri din vremea când trupele ruse ale generalului Kiseleff mărșăluiau în praful de aici acum aproape două secole. După indicatorul cu numele satului, mai durează preț de câteva zeci de metri până apare prima casă.
Satul se împarte în strada Florilor și cea a Fântânii. Între casele cu lacăt pe ele, cele căzute și cele cu covoare sau cearșafuri scoase la aerisit. Nu există niciun beculeț de Crăciun. Anul trecut, primăria a pus niște luminițe, povestesc localnicii, dar anul acesta, pe 20 decembrie, satul care face parte din comuna Călinești era încă neiluminat. Singura lumină e în ochii oamenilor când povestesc de tinerețea și copilăria lor.
„Cine să se mai plimbe? Nu prea vine nimeni pe aici”, spune Marin, 78 de ani, primul locuitor al satului cu care vorbim și pe care îl găsim în curte. „Nu prea aud”, zice și se apropie de poartă.
„Suntem 20 de persoane”. Atâția oameni numără satul, conform calculelor omului. La recensământul din 2002, satul avea o populație de 118 persoane, conform Wikipedia.
– Cum era satul când erați copil?
– Să vă spun? Era extraordinar, se colinda, se adunau și fete și băieți, cântau la fluier, întindeam hora. Acum, uite, 1, 2, 3, 4 morți, numără cu degetul peste casele vecine.
Tot de atunci nu a mai mers cu colinda, din copilărie. „Nu mai e nimeni, Dumnezeu cu mila. La noi (în sat – n.r.) nu sunt copii.”
Întoarcerea în satul părinților
Nea Marin s-a întors aici, în satul în care a copilărit, de la București, la pensie. De atunci, timpul a înjumătățit de două ori oamenii care mai trăiesc în Marița. Fiindcă a lucrat în construcții, bărbatul a demolat gospodăria părintească și a făcut o casă din BCA.
Anul ăsta nu a tăiat porc, fiindcă soția, bolnavă, nu are voie să mai mănânce carne de porc, explică.
„Eu mănânc, beau, muncesc”, zice în spirit de glumă.
Îi vizitează un nepot, singurul lor contact cu lumea din exteriorul marginilor satului. E „frumos, zici că e poză”, spune bunicul mândru.
Apoi se pune între tuia plantate în curte și stă și el la poză. „Ia uitați câți brazi am aici!”
Liniștea din fața porții
Anișoara, 80 de ani, este vecina lui Marin. Vorbește, de pe banca din fața casei ei, despre liniștea din sat, cea care o face fericită să trăiască aici. Se apropie Crăciunul, iar soarele încă își face loc deasupra satului. Crăciunul este pentru ea o zi ca oricare alta. „Stau la mine în casă, în liniștea mea.”
Aproximativ patru oameni din sat, ca să fim exacți, au crescut porci anul ăsta și i-au vândut celor interesați, explică femeia. Doamna Anișoara este printre cei care au cumpărat, „am făcut și cârnați”.
În vizită la ea este și Jeni, 62 de ani, vecina din colțul celălalt al satului.
„Dânsa e singură, dânsa e singură, dânsa e singură, aici sunt doi bătrâni bolnavi, acolo vine cineva de la București, acolo e un om singur. 24 de case mai sunt locuite”, Jeni face rapid o prezentare a vieții din sat.
Femeia s-a mutat aici împreună cu soțul, „Niță de la Marița”, acum 22 de ani. Nu duc lipsă de nimic, spune. Sunt izolați, dar e liniște și viața are un ritm în concordanță cu pulsațiile inimii. Rar apar evenimente neprevăzute, cărora să nu le poată face față.
„N-avem magazin, e la un kilometru pe jos.” La fel, farmacia e în Călinești, la 6 kilometri distanță, iar dispensarul medical la Copăceanca, la mai bine de doi kilometri de sat. Practic, în afară de cele câteva case locuite, nu există nimic altceva în sat. Dar oamenii nu se plâng. Parcurg distanțele astea de multe ori pe jos sau cu bicicleta.
Nici cimitir nu au. Cel mai apropiat este tot în Copăceanca. Dar pe unele case, doliul e încă prezent prin epitafuri și poze cu numele celor care s-au dus. „Pentru scumpul și adoratul nostru frate, D.E., în vârstă de 22 de ani, decedat în ziua de 03.01.1980. Electrocutat în timpul stagiului militar.”
Bradul de Crăciun și plușurile de ciment
Jeni arată spre o casă cu luminițe la streșini și într-un brad din curte, dar spune că acolo vin oamenii doar în weekend, nu locuiesc permanent în sat. „Când e iarnă, viscol, vin mai la două săptămâni.” Multe porți au lacăt pe ele. Altele sunt aproape ruine. Iar „pământul e dat în arendă, nu mai poate lumea să muncească la deal.”
„Cred că la mine e singurul brad împodobit în satul ăsta”, spune femeia și pornește spre casă. În curte, a arborat și un steag lângă el, de 1 decembrie, „să fim patrioți”.
De fapt, bradul l-a făcut pentru nepoțica ei. Tot împreună cu ea a umplut curtea de jucării de pluș trase în ciment, care acum stau la uscat. Urmează să le vopsească.
Iarna, mai departe de sărbătoarea Crăciunului, la sat înseamnă și lemne. 3-4 tone pentru a încălzi o gospodărie. Plus alte 2 tone de cărbune, spun cei doi soți. O cheltuială pe care mulți nu și-o permit. Dar oamenii se gospodăresc, fiecare cum poate. Sunt bucuroși că au și apă curentă, și cablu.
„Poate mai treceți mâine pe aici”, glumește Niță, neobișnuit să mai deschidă poarta în fața musafirilor.
„Vara se mai strâng la băbuța asta la poartă. Iarna fiecare stă la casa lui”, arată spre o bancă goală. Când plecăm, trecem din nou pe lângă câini, neschimbați.