25 comentariiMiercuri, pe 21 de august, Toma Gheorghe va merge la Judecătoria Drobeta-Turnu Severin, ca să convingă instanţa să-i aprobe liberarea condiţionată.
La 83 de ani, pe care-i împlinește pe 16 august, chiar înainte de proces, Toma are mai mult de jumătate de viaţă trăită în spatele gratiilor. A făcut puşcărie şi pe vremea lui Ceauşescu, pentru un dublu omor, iar din 2005 e închis pentru alte trei crime. „Dorm liniştit, n-am coşmaruri”, le mărturisea anchetatorilor care au obţinut de la el recunoaşterea faptelor.
Libertatea vă dezvăluie, în premieră, confesiunile lui Toma Gheorghe din anchetă, despre crimele comise.
Liniştea zilei de 13, de dinaintea dublei crime cu toporul
În copilărie, a furat economiile părinţilor care, pentru a-l pedepsi, l-au dat la Casa de Copii, iar mai târziu, în adolescență, a fost condamnat pentru alte trei furturi. La 22 ani, când a ieşit din închisoare, s-a angajat ca vopsitor la Uzina de Vagoane Arad, iar cinci ani mai târziu, s-a însurat şi a avut doi copii. Juca şah la profesionişti şi câştiga competiţii, iar viaţa lui a curs tihnită, până într-o zi de 13. Superstiţios, Toma e convins că 13 îi poartă ghinion, căci „o dată mi-a adus noroc, şi de zece ori nenorociri”.
Îşi aminteşte aproape fiecare secundă din acea zi de luni. Când termina serviciul, mai câştiga un ban muncind ca zugrav, „nu la oameni necăjiţi, vopseam la avocaţi, procurori, gabori, că ăia dădeau banii”, spune Toma. Ultima lucrare o avusese în casa unui colonel de armată ieşit la pensie. Petru Pretorian avea 67 ani şi locuia împreună cu soţia lui, de 56 ani, într-un cartier de case din Arad.
Toma îşi uitase acolo un bidon de vopsea, iar pe 13 august 1973, spune el, a mers de dimineaţă, ca să-l ia, „dar colonelu nu era, era scris pe poartă «suntem în grădină»”. Mai târziu, ajuns acasă, Toma s-a apucat să lăcuiască o masă, apoi i-a zis soţiei să pregătească fetiţele, ca să plece în vizită la mama lui. „În fiecare zi mergeam la mama”, spune el. „Fetiţele aveau pe ele nişte costumaşe d-alea de lâniţă şi aia mică (Tenzi – n.r.) – nu vorbea, avea un an şi 8 luni – a venit să mă sărute, şi io, cum eram cu pensula în mână, «tăticule, te murdăreşti». Când mă uit, fetiţa avea hainele murdare, era murdară la gură. M-am enervat, «măi, omule, cum le-ai îmbrăcat? Băi, de ce nu le-ai spălat?». Ş-a început să plângă (soţia – n.r.). «Mă, gata, du-te, dezbracă-te, cu mine nu mai vii!» Într-o clipă!”.
Toma: „Când o zis «boul ăla de Ghiţă», mi s-o făcut ceaţă”
El a plecat la fabrică, „era şi zi de salar”, iar de pe hol a luat şi toporul, unul „mic, ştirbit şi ruginit. Da tăia bine”. Pentru că mama lui îi reproşase, când a mers să-i taie lemnele, „dragu mamii, n-ai fost în stare să-ţi cumperi un topor!”, voia să-l ascută, la serviciu. „Era după-masă. De la fabrică”, spune Toma, „trebuia să merg la mama, soţia se ducea cu fetele la ea, să ne întâlnim acolo. Mă opresc în parc, la şah; nu joc, da mă uit la colegi. Deja m-a furat timpul, era 9.00 (seara – n.r.).”
Văzând că s-a făcut târziu şi convins fiind că soţia s-a întors acasă cu fetiţele, şi-a zis „ia să mă duc eu la colonelu, să iau bidonul ăla… În august, la 9.00 e încă ziuă, omule. Merg, bat la poartă, era întredeschisă şi ei erau la cină. Zic «să trăiţi, domnu colonel!». Mă salută. «Dacă nu vă supăraţi, am venit să iau şi io bidonul ăla de plastic…». El zice că la ora asta îl deranjez eu pe el şi nu ştiu ce. Io zic «vă rog să mă scuzaţi, nu v-a spus vecina că am fost şi de dimineaţă?». Ş-atunci el, răstit, «eu nu vorbesc cu nicio…». Io n-am ştiut. Bun. Mă duc spre poartă, fac 2-3 paşi, poarta întredeschisă, ş-o aud pe nevastă-sa cum zice: «Cine-i?». Era linişte afară. El zice: «boul ăla de Ghiţă». Omule, în momentul ăla, când o zis, m-o luat nişte frisoane, mi s-o făcut ceaţă şi-am simţit aşa, pe creier, un semnal”.
Toma îşi lăsase bicicleta la poartă. Spune că bătrânul mergea după el şi-i reproşa „că io-mi dau seama cine o fost el la viaţa lui, că pe el nu l-a deranjat nimenea, şi io iară «domn colonel…» No, şi toporul era pe bicicletă, în portbagaj. L-am luat cu mine, înăuntru, şi m-am dus cu el jos (în pivniţa casei – n.r). El se duce ş-aduce o lumânare, o aprinde, că nu era lumină acolo. Când am intrat în beci, i-am zis «domle, de ce m-ai înjurat?». «Păi, ce înjurat? Boul ăla de Ghiţă?!»”.
N-a dormit toată noaptea, de îngrijorare: „mă, ea n-a murit”
Atunci zice că l-a lovit cu toporul pe bătrân, de mai multe ori, şi cu muchia, şi cu tăişul toporului, iar „lumânarea i-a căzut din mână, şi-n beznă nu so mai văzut nimic. Ş-atuncea, io am dat. Eram ‘nalt, dădeam cu capu de tavan, şi, când am dat, am făcut gaură şi-n tavan, şi pe jos. Şi ziceam în gând: «cine-ai fost tu, mă?». M-or întrebat (anchetatorii – n.r.) «de ce ai dat şi-n tavan? De ce ai dat şi la un metru de el?». Io, aşa de tulburat am fost, că am tot dat”, mărturiseşte Toma.
Zice că, „dacă n-ar fi închis poarta colonelu, n-o mai omoram pe nevastă-sa. Am fugit, «trop-trop-trop», ea m-a auzit, s-a ridicat de la masă. Avea cipici, eu n-am auzit-o. Şi ne-am întâlnit amândoi odată, aşa, în prag. Pe ea o dată am lovit-o. Am pus toporul acolo, lângă frigider, am sărit geamul la bucătărie şi m-am dus. Şi toată noaptea n-am dormit, am vrut să mă duc înapoi, «mă, ea n-a murit…». Cum să mă duc? N-am dormit, şi nevastă-mea mă vedea că mă tot întorc”.
Toporul spune că l-a lăsat acolo, fiind convins că nimeni n-avea să afle că e al lui. Dar amprentele lui Toma, rămase pe coada toporului, erau deja în baza de date a miliţiei, după ce el fusese condamnat pentru furt. L-au arestat la trei zile după crimă, pe 16 august, chiar atunci când împlinea 32 de ani.
Crima din furie: Primordială e menţinerea „sistemului mândriei”
În cazul celor care comit crime din furie, violenţa este explozivă, fiind determinată, în primul rând, de afectul instabil. În cartea sa „Minţi criminale. Psihanaliza violenţei şi crimei” (2002), Duncan Cartwright, profesor de psihologie la Universitatea din Westville (Africa de Sud), arată că aceste crime nu par a avea alt motiv în afara exprimării explozive a agresivităţii, declanşată de un eveniment relativ nesemnificativ.
Pe lângă lipsa motivului, în cazul crimelor din furie este evidentă lipsa premeditării, subliniază Duncan Cartwright. El spune că, de obicei, metoda crimei e „aleatorie şi improvizată”, actul are un caracter brusc, iar cel mai adesea, în astfel de incidente nu sunt folosite arme convenţionale.
La modul general, criminalii din furie au fost descrişi ca fiind rigizi şi inflexibili, cu o nevoie excesivă de control, fiind predispuşi, în acelaşi timp, la o dezintegrare bruscă. Ei pot trăi însă fantezii violente înaintea crimei, având aşadar o oarecare conştientizare a propriilor tendinţe violente (Arthur Hyatt Williams, „Cruelty, Violence and Murder”, 1998).
Pentru criminalii din furie, primordială e menţinerea „sistemului mândriei”, şi nu distrugerea obiectului, adică omorul (Andrew K. Ruotolo, „Dynamics of sudden murder”, 1968). Practica a demonstrat că majoritatea criminalilor de acest tip nu suferă de vreo afecţiune neurologică sau psihiatrică.
Se presupune că descărcarea tensiunii, ca urmare a crimei, îi aduce individului o mare uşurare. S-a observat că şi mărturisirea crimei are un efect cathartic şi funcţionează ca un fel de prelungire a descărcării afective după crimă (Eugene Revitch şi Louis B. Schlesinger „Psychopathology of Homicide”, 1981).
Judecat „cu publicitate lărgită, în cantina-restaurant de la Vagoane”
Toma spune că, după ce a fost arestat, l-au dus „la spitalul de nebuni, la Arad, unde m-au luat la întrebări. Unul m-a învăţat să simulez: când mă întreabă cum mă cheamă, să zic anul naşterii, şi invers. Tot acolo, o doctoriţă mi-a zis «poate vă excitaţi când vedeţi sânge…». Păi cum, omule, eu am nevastă, am copii, du-te, domle, de aici!”, râde Toma.
Susţine că procurorul n-ar fi fost de acord să-l trimită la experiza psihiatrică, „«deoarece a fost un bun şahist al oraşului Arad». Io, atuncea, când am auzit, am dat cu piciorul în catedra unde stătea grefiera, «cum, domle, da au fost regi şi împăraţi care, într-o clipă, au dat foc la ţară, şi dupaia ş-or revenit!». Am zis şi de împăratul Nero. Au intrat în deliberare şi m-au trimis la Bucureşti, mi-au făcut expertiza într-un birou, cu aparate. Ştiu c-au zis ceva de «lipsă de discernământ pe moment»”.
Conform unei expertize medico-legale mai recente, Toma are discernământ şi „un intelect corespunzător, însă este instabil afectiv, impulsiv, cu toleranţă scăzută la frustrări şi are o personalitate cu marcante trăsături antisociale, manifestând o afectivitate scăzută faţă de cei apropiaţi”.
Pentru dubla crimă din 1973, a fost judecat, îşi aminteşte el, „cu publicitate lărgită, în cantina-restaurant de la Vagoane, lângă gară”. Pe atunci, pentru omor deosebit de grav se putea da pedeapsa cu moartea. Toma spune că Binu, fratele mai mic, i-a scris lui Ceauşescu memoriu şi aşa a scăpat el doar cu 25 de ani de închisoare.
Acum spune că-i pare rău că i-a ucis pe cei doi bătrâni pentru că „io cu ei, efectiv, n-am avut nimic, înainte de (seara – n.r.) aia. Am zis că mai bine-i omoram pe socri, că io cu socrii am avut probleme mari”.
Ce i-a spus lui Toma comandantul închisorii, în ziua liberării
Din 25 de ani de închisoare, a făcut 14 ani şi jumătate. S-a liberat în februarie 1988, după ce Ceauşescu a dat un decret prin care toate pedepsele mai mari de 10 ani erau reduse la jumătate. În ziua liberării, spune Toma, comandantul Peniteciarului Aiud l-a chemat şi i-a zis: „Măi, Toma, afară lumea-i rea, iar tu eşti nervos. Ştii ce să faci dacă-ţi dă unul o palmă?”. „Apăi, îi dau şi io două!”. „Nu, Toma, întorci celălalt obraz, să-ţi mai dea una, că nu poa să-ţi mai facă nimic apoi. Da tu n-o să faci aşa, Toma…”, ştia comandantul.
După Revoluţia din 1989, Toma s-a bucurat o vreme de libertate. Tenzi, fiica lui cea mică, terminase liceul, se mutase la el şi, împreună, făceau bişniţă în pieţele din Arad, cu marfa adusă din Ungaria.
În decembrie 1994, împreună cu prietenul fiicei lui, „Ginerică”, Toma a furat un televizor din curtea unui neamţ venit cu afaceri în România. A luat 3 ani de închisoare, din care a făcut 2. E ruşinat de condamnarea asta, „omule, ce faptă? Îmi pare rău, prejudiciu: zero lei şi zero bani. Televizorul era şi stricat. Mi-o dat (condamnarea – n.r.), pentru recidivă”. Nu l-a turnat la poliţie pe „Ginerică”, pentru că „dacă era lanţul mare, e şi pedeapsa mai mare”, explică el.
Toma, despre uciderea fiicei: „Când am lovit-o, a zis «Tati, te iubesc!»”
Cât a stat în puşcărie, Tenzi l-a vizitat şi i-a adus pachete, iar în mai 1995, l-a convins să treacă apartamentul pe numele ei. A venit cu un notar şi au făcut un contract de vânzare-cumpărare fictiv, „sub formă de manevră, că efectiv nu mi-a dat banii”, spune Toma.
În martie 1997, el s-a liberat condiţionat şi a mers acasă. După vreo patru luni, fiica l-a anunţat că ar trebui să plece de acolo şi că ea e dispusă să-i cumpere o garsonieră. „Eu nici n-am murit, şi tu mi-ai făcut sicriul?”, i-a replicat Toma. Atunci, Tenzi şi-a angajat un avocat şi a cerut în instanţă evacuarea tatălui din apartament, motivând că el a agresat-o.
Toma spune că zugrăvea la o familie când fiica l-a sunat, pe telefonul fix de acolo, ca să-l anunţe: „vino repede acasă, să-ţi iei bagajele, că eşti evacuat!”. La miezul zilei, s-a întors acasă şi a găsit-o pe fiica lui dormind pe canapea.
„Am trezit-o, am întrebat-o ce face, mi-a zis că e obosită. Atunci am întrebat-o cum s-a gândit la evacuare. S-a ridicat în picioare, i-am dat doi pumni şi a căzut pe canapea. M-am dus în bucătărie, am luat ăla de carne (ciocanul de şniţele – n.r.) şi i-am dat cu el 2-3 lovituri în cap. În creştet. Când am lovit-o, a zis «Tati, te iubesc!», de două ori a zis. Cu vrăjeala ei, probabil ca s-o întindă… «Cum mă iubeşti, mă, fiţi-ar mă-ta a dracu, când tu…». N-a încercat să se apere, n-a avut timp. A căzut pe covor, mi-a zis să dau telefon după salvare, că o doare capul, o arde, şi să-i aduc nişte apă, să-şi pună pe cap. M-am dus la baie şi, până am adus ligheanul, ea s-a ridicat să fugă pe balcon, să sară pe fereastră, era cu mâna pe geam. Uşa de la intrare era descuiată şi era mai aproape, dar ea, ameţită, s-a gândit să sară de la balcon. Geamul era deschis şi avea perdelele trase. Am prins-o, am pus-o jos şi am stat pe ea până când n-a mai mişcat. Îi curgea sânge din cap. N-am mai dat, pentru că ştiam că oricum va muri”.
Între crimă şi tranşarea cadavrului, s-a plimbat şi „cred că am mâncat”
După ce fata a murit, Toma a dus cadavrul în baie, l-a băgat în cada plină şi a tot schimbat apa, „pe măsură ce se înroşea, până când a ajuns aşa, un roz. S-a scurs tot sângele, a rămas carnea albă, ca coala de hârtie”.
A şters urmele de sânge de prin casă, apoi a plecat la plimbare prin oraş. „să treacă timpul, ca să vină seara şi să rezolv. Cred că am mâncat, când m-am întors. M-am dezbrăcat şi m-am dus la baie. Cu un cuţit mare, cu zimţi, cuţit fain, din Germania, am tăiat-o în mai multe părţi”.
A pus segmentele de cadavru în trei sacoşe mari din rafie şi, cu o bicicletă împrumutată, a mers cu ele vreun kilometru şi jumătate prin oraş, până în dreptul canalului Mureşel, unde le-a aruncat în apă. „Era mâl mare acolo, mlaştină făcută de ani de zile. Bucăţile erau grele şi ştiam că se lasă nămolul”, spune Toma.
Cum a anchetat poliţia dispariţia lui Tenzi: „pac-pac-pac, cinci minute”
Zilele următoare, celor care-l întrebau unde e Tenzi le spunea că a plecat în Germania. „Eram pasiv, nimeni nu mă putea citi”, mărturiseşte Toma. După vreo săptămână, a chemat-o pe mama lui Tenzi, fosta lui soţie, ca să-i dea hainele fetei. Spune că umbla în şifonier, cu ea de faţă, când dintre haine au căzut actele lui Tenzi, permisul ei auto, un extras de cont bancar, certificatul de naştere al mamei ei, dar şi un certificat medico-legal pe care fata şi-l scosese, după o bătaie încasată de la tatăl ei. Tot acolo, Tenzi ascunsese şi 3.000 de mărci.
Văzându-i actele, mama ei, care venise însoţită de actualul soţ şi de un nepoţel, n-a pus nicio întrebare. „A luat o parte din haine, certificatul ei de naștere – poate să-l mânce, să-l bage în zamă -, și apoi am mers şi am schimbat 1.000 de mărci, i-am dat ei 500.000 de lei. Parcă io eram acolo cu darurile, i-am dat şi lu bărba-su, şi lu micuţu, să aibă de şcoală”.
Câteva zile mai târziu, s-a reîntâlnit, pe stradă, cu fosta lui soţie, iar ea l-a întrebat dacă a aflat ceva de Tenzi. „Nimic”, i-a zis Toma, iar femeia a oftat: „Mă, Ghiţă, io cred că Tenzi nu mai e nicăiri”. „Da de ce crezi treaba asta?”, a fost el curios. „Am visat-o într-o noapte, mergând între două femei în negru, care-o sprijineau”. „Să dea Dumnezeu să i se usuce mâinile lu ală care i-a făcut ceva!”, i-a zis Toma.
Şi, ca să alunge orice bănuială din preajma lui, Toma a mers şi la poliţie, unde a reclamat dispariţia lui Tenzi. „Am mers cu buletinul şi permisul auto al fiicei şi i-am spus poliţistului că eu cred că e plecată în Germania. N-am stat nici măcar cinci minute, pac-pac-pac. Anul următor, în 1998, m-au chemat să dau o declaraţie scrisă în legătură cu dispariţia. Poliţistul a luat-o şi a băgat-o în dulap, că era ora închiderii…”.
Unde a fost găsit sângele lui Tenzi, după 15 ani de la crimă
În 1999, Toma a cerut în instanţă anularea contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu fiica lui. Iar în 2002, a vândut apartamentul în care avusese loc crima. Un singur obiect de acolo nu s-a îndurat să arunce: covorul mare, din sufragerie, „era fain, galben-pal”. L-a dăruit unei prietene, prostituată, şi acolo au dat de el anchetatorii, după 15 ani de la crimă. Oricât de bine a încercat Toma să şteargă urmele, pe acel covor criminaliştii au găsit pete mari de sânge care, conform raportului de expertiză, avea profilul genetic al lui Tenzi.
Toma e convins că „la fiică-mea 100% că Dumnezeu a fost acolo! Că a făcut atâta rău, şi la soră-sa, şi lu maică-sa… Şi Dumnezeu o vrut aşa, 100%. Eu de regretat, nu regret până mor, aş fi tâmpit să regret! Nu făceam dacă… Păi, cum vine «regret»? Aia-i o vrăjeală la instanţă. Nu regret până mor. Trebuia s-o omor, dacă ştiam, atunci când a ieşit din mă-sa. Ea regreta când m-arunca în stradă, şi după atâta suferinţă, 22 de ani de puşcărie? Nu regreta, se bucura. Aş omorî-o şi acum, aş arde-o, să nu-i rămâie nici oasele. La câtă ură am în mine!”.
Îşi aminteşte ce-a simţit atunci când a depesat cadavrul fiicei lui. „Aşa de nervos am fost atunci, încât, acolo, în baie, am vrut s-o despic, să-i scot inima şi să mă duc acasă, la muiere, să-i mănânce inima ei. Să mănânce ce-o făcut. Cât am stat şi m-am gândit…”.
A încercat să scoată banii din bancă, ca-n filme
Pe Liliana Bonţoiu, zisă Lili, Toma a cunoscut-o în 1988, după prima liberare din închisoare. Ea era divorţată, avea 21 de ani şi doi copii. Toma spune că a iubit-o, „era o fată deşteaptă, avea liceul. Era fibroasă, îmi plăcea de ea. Abia aşteptam, când n-o vedeam. Am iubit-o, e adevărat, altfel nu vorbeam atâta timp cu ea”.
I-a părut rău că a ucis-o pe Lili, dar „orice se plăteşte, omule! Şi libertatea. Dacă te bagă cineva în puşcărie, io ies afară şi zic «Ciao»? N-am avut ce să fac, că aşa e omu. Dacă eşti beat, vorbeşti, şi i-am povestit la nebuna. Şi bine am făcut, că eu sunt aici, şi ea se odihneşte!”.
În ‘94, descoperind că are o boală venerică şi bănuind că Lili e de vină, Toma a bătut-o până a băgat-o în spital. Apucase să-i povestească de furtul televizorului şi, într-o zi, ea i-a zis „«Ghiţă, ştii ce m-am gândit? Să mă angajez la poliţie!». Şi ia, că mă arestează ăia pentru furt! M-a băgat în puşcărie! A făcut-o poate şi din prostie. Din răzbunare, că îmi zicea «lasă, că-ţi fac eu ţie figura!»”.
Când a ieşit din închisoare, în 97, Toma a reluat relaţia cu ea. Iar după ce a ucis-o pe Tenzi, a convins-o pe Lili să vină cu el la bancă, pentru a lichida contul fiicei lui. Erau acolo 150 de milioane de lei, bani pe care fata îi obţinuse după ce vânduse casa bunicii. Lili a mers la ghişeu şi i-a dat funcţionarei buletinul lui Tenzi, susţinând că ea e cea din poză. Femeia a văzut că ceva e în neregulă, dar n-a zis nimic, i-a cerut să aştepte şi a mers să anunţe paza. Simţind pericolul, Toma a luat-o pe Lili şi au ieşit rapid din bancă.
Toma, despre uciderea concubinei: „M-am trezit, am sărit pe ea, am strâns-o de gât”
Cel mai probabil, Lili ştia ce s-a întâmplat cu Tenzi. Într-o zi, după o ceartă cu Toma, ea s-a refugiat la o prietenă, iar când el a apărut în prag, Lili i-a strigat: „pe mine să nu mă mai cauţi, că am să spun la toată lumea că tu ai omorât-o pe fiica ta”. Dar, cu toate acestea, femeia a continuat să se vadă cu el.
„Pe 13 februarie (1998 – n.r.) seara, a venit că doarme la mine. Ne-am culcat”, povesteşte Toma. „Io eram tot cu ochii deschişi, ca mâţu, mi-aduceam aminte… M-am trezit, am sărit pe ea, am strâns-o de gât, am stat pe ea, era aşa, leşinată. M-am dus, am luat ciocanul de şniţele şi, ca şi cu fiică-mea, i-am dat în cap. Ciocanul era al meu, adus de dincolo”.
După ce a ucis-o, a dus-o în baie şi a procedat ca în cazul uciderii fiicei lui, „exact la fel, da cum? N-am mai învăţat altfel”, spune Toma. Segmentele de cadavru le-a aruncat tot în canalul Mureşel, „cam la 80 de metri în aval de locul în care o aruncasem pe fiică-mea”.
Reîntors în locuinţă, a şters urmele, apoi a adunat toate obiectele pătate cu sânge şi le-a dus la o ghenă din apropiere. „Le-am dat foc. Ce arde nu putrezeşte! Unul, din blocul alăturat, m-a văzut pe geam şi m-a întrebat ce fac. I-am zis că-i tomberonul plin şi ard gunoiul, să mai fac loc. Pe 14 februarie, de Sfântu Valentin, a venit în vizită o cunoştinţă comună, Ica. Avea un buchet de flori pe care voia să i-l dea lui Lili. I-am spus că Lili a plecat, a lăsat florile acolo…”.
Celor care întrebau de concubina lui, Toma le spunea că ea a plecat fie la ţară, fie în Turcia, fie „la pâine şi nu s-a mai întors”. Uciderea lui Lili spune că o regretă. „Dacă ar învia fiică-mea, io iar aş omorî-o, da pe Lili, dacă aş putea, aş învia-o.”
Timp de zece ani, Toma a reuşit să ţină ascunse cele două crime.
Toma, despre uciderea italianului: „Când i-am dat una, ca plăcinta a căzut”
În 1999, Toma a fost arestat pentru proxenetism. A recunoscut că la el veneau tinere, unele dintre ele minore, care se ocupau cu prostituţia, dar a luat foc când a aflat acuzaţiile. „Când am auzit «a racolat», am bătut cu pumnul în biroul procurorului şi i-am spus «din momentul de faţă, eşti victimă!»”. A fost condamnat la 3 ani de închisoare, iar din spatele gratiilor, îi trimitea procurorului scrisori de ameninţare: „Te voi ciopârţi!”, „Nu mai semnezi tu multe mandate, fii sigur!” .
În iunie 2002, s-a eliberat din închisoare, iar un an mai târziu l-a cunoscut pe italianul Rinaldo Rinaldi Vittorio, zis Aldo. Bărbatul de 73 de ani locuia într-un apartament închiriat din Arad şi trăia din pensia pe care o primea din Italia.
Toma spune că, într-o zi, Aldo era la o terasă şi l-a chemat, zicându-i: „«Toma, stai să-ţi plătesc o cafă (cafea – n.r.)». Şi m-a luat la întrebări despre fetele frumoase. Că să-i fac şi lui cunoştinţă cu o fată”. După câteva zile, Toma a mers la el cu o tânără, dar italianul i-a zis că are musafiri, iar „combinaţia” a picat. S-a dus şi a doua oară, cu o altă fată, iar Aldo s-a arătat nemulţumit de ofertă.
Pe 20 iulie 2003, Toma i-a făcut o vizită-surpriză. A bătut la uşă, iar italianul l-a invitat să intre. Firesc, au discutat despre fetele pe care i le adusese Toma, iar Aldo i-a mărturisit că el „are fete mai fromozo”. Când a zis asta, era la aragaz, făcea o cafea la ibric. Aflat în spatele lui, Toma a scos briceagul de care nu se despărţea niciodată şi l-a lovit în zona capului. Proteza auditivă a italianului a zburat în chiuvetă, iar el s-a prăbuşit la podea, îşi aminteşte Toma.
„Când i-am dat una, ca plăcinta a căzut. Am dat atuncea aşa, ca nebunul, în continuare. Ca lumea!”. Asta înseamnă 20-30 de lovituri, aplicate în zona capului şi a toracelui. După ce l-a ucis, a luat un prosop din bucătărie şi, ţinându-l în mână, ca să nu lase amprente, a scos dintr-un sertar un cuţit pe care l-a lăsat la picioarele victimei, ca să deruteze ancheta. Pe urmă, a mers în baia apartamentului, s-a spălat pe mâini şi a lăsat acolo prosopul. În apă, ca să nu poată fi depistate „urmele” lui pe el, explică Toma.
Vederi din Paris, trimise de Toma magistraţilor: „Sincere condoleanţe”
După trei săptămâni, a fugit în Franţa, unde spune că a trăit mai bine decât în România. De acolo, Toma le trimitea vederi procurorului care l-a anchetat pentru proxenetism, dar şi judecătorul care l-a condamnat, „ca să vadă că nu i-am uitat. Şi nu-i uit”. Le scria: „Sărbători fericite! Sunt singur că ne vom mai întâlni!” sau „Grea e viaţa unui peşte/Ce se zbate pe uscat/ Dar mai grea a unui…/Care stă şi tot aşteaptă/Un răspuns de-al dvs.”, „Sincere condoleanţe”, „Adio, Gringo”, „Timpul rezolvă totul”…
Trimis în judecată pentru infracţiunea de ultraj, a fost condamnat în lipsă la 9 ani de închisoare. „Dacă-i scoteam ochii, dacă-l desfiguram, 9 ani nu luam. Și-l vedea lumea toată viaţa în cărucior. Nu vedea, nasu rupt, urechi… Acuma, nu l-aş omorî, cât e lumea, da l-aş desfigura. Pe domnii procurori ăştia vreau să-i văd, înainte să mor”, mărturisea Toma, după ce a fost prins.
A fost arestat în 2005, la Paris, iar anul următor a fost adus în România, „cu avionul, ca miliardarii”, spune el. Pedeapsa pentru ultraj i-a fost redusă la 6 ani.
A recunoscut mai întâi uciderea lui Aldo, apoi a fiicei şi a concubinei, pentru că „ş-aşa nu puteam circula io liniştit tot timpul, că mă gândeam că eram în vizor. Şi cum eram cu «circulaţia»…, am zis «ori la bal, ori la spital». Trăiam tot timpul cu impresia că sunt (poliţiştii – n.r.) pe urmele mele”.
Deşi a arătat locurile din canalul Mureşel în care aruncase trupul lui Tenzi şi pe cel al lui Lili, ele nu au mai putut fi găsite. „Dacă făceam greşeli, eram luat de mult”, crede Toma. „Nu e şah, să mă gândesc, să pun la cale, să fac… Poate că aş face şi greşeli mari. La mine, e inspiraţia de moment. Nu trebuie clocit, că din asta se duce strâmb. Sunt spontan! La mine, nicio crimă n-a fost cu premeditare”.
De ce a primit 30 de ani de închisoare, pentru trei crime
Toma recunoaşte că, pentru trei omoruri, „dacă era acuma pe vremea lui Ceaușescu, 100% creştea iarbă pe mine. Nu credeți? 100% mă împușcau. Îngeraș era Tomiță”.
Pedeapsa cu moartea a fost abolită în 1990, fiind înlocuită cu închisoarea pe viață. Dar vechiul Cod Penal, după care a fost judecat Toma, prevede că „pedeapsa detenţiunii pe viaţă nu se aplică aceluia care, la data pronunţării hotărârii de condamnate, a împlinit vârsta de 60 de ani”.
În 2008, când a fost condamnat pentru uciderea lui Aldo, Toma avea deja 67 de ani, aşa că Tribunalul Arad i-a dat 25 de ani de închisoare. Pentru celelalte două crime, a fost judecat separat şi a primit încă 25 de ani. Dar, contopind pedepsele după regulile din vechiul Cod, instanţa a adăugat la pedeapsa cea mai mare, de 25 de ani, un spor de 5 ani, iar Toma a rămas să execute 30 de ani de închisoare. Dacă i-ar face pe toţi, ar fi liber în septembrie 2035, când ar avea vârsta de 94 de ani.
Dar tot vechiul Cod, legea mai favorabilă lui Toma şi singura după care el poate fi judecat, prevede că deţinutul care a împlinit 60 de ani poate fi liberat condiţionat după executarea a cel puţin jumătate din pedeapsă, dacă „e stăruitor în muncă, disciplinat şi dă dovezi temeinice de îndreptare”, ţinându-se seama şi de antecedentele penale.
Toma: „Am o vârstă şi vreau să pun capul pe pernă dincolo de gratii”
Toma e încarcerat din septembrie 2005. Nu a muncit în spatele gratiilor, „fiind inapt din punct de vedere medical”, iar prin legea recursului compensatoriu, are 74 de zile considerate executate, pentru condiţii necorespunzătoare de detenţie. De două ori a fost sancționat disciplinar, cu suspendarea unor drepturi, pentru lovirea unor deținuţi.
Până acum, Toma Gheorghe a cerut să fie liberat condiţionat în trei rânduri. În septembrie 2022, el declara, la Judecătoria Timişoara: „Am o vârstă, am fost internat de mai multe ori, vă cer să ţineţi cont de asta şi să mă înţelegeţi, că am executat mult şi vreau să pun capul pe pernă dincolo de gratii”.
Procurorii s-au opus şi au amintit instanţei că în penitenciarele prin care a trecut, el „nu a finalizat programul destinat persoanelor cu conduită agresivă, a prezentat un comportament oscilant şi nu regretă deloc faptele săvârşite”. Judecătorii au decis că Toma trebuie să rămână în închisoare.
După ce a fost mutat la Penitenciarul Drobeta-Turnu Severin, el a cerut din nou să fie liber, iar în octombrie anul trecut, încerca să-l înduplece pe judecător, spunându-i că „e bătrân”.
Solicitarea i-a fost respinsă, pentru că, motiva judecătorul, „prin raportare și la natura și gravitatea faptei pentru care a fost condamnat, petentul trebuie să aducă dovezi temeinice de îndreptare, condiție pe care instanța nu o identifică a fi îndeplinită în prezenta cauză”.
„Mai am să plătesc poliţe şi, nicio problemă, Tomiţă le rezolvă!”
Pe 21 august anul acesta, Judecătoria Drobeta-Turnu Severin va analiza din nou punerea în libertate a lui Toma Gheorghe.
„Io nu închid ochii, la puşcărie. Oricum scap. Io trebuie să plătesc toate poliţele, da? Mai am să plătesc şi, nicio problemă, Tomiţă le rezolvă! Io, până nu-mi rezolv toate problemele, să nu rămân dator la nimenea… Şi, dup-aia, nu mai pune nimeni mâna pe mine. Că ies la pensie…”, le declara Toma anchetatorilor, în 2007.
Într-un documentar despre el, difuzat de TVR anul trecut, Toma Gheorghe îşi reînnoia promisiunea: „Procuroarea, nu mă duc şi o caut? Carte de telefon…, uşor găseşti acum orice. Io trebuie să rezolv problemele! Adică, înseamnă că-s laş, omule! Io nu pot să mor liniştit, nu! Până nu rezolv”.