13 comentariiIon Rîmaru a terorizat Bucureştiul în anii 1970-1971, când a comis 4 crime şi 6 tentative de omor deosebit de grav. Ataca numai noaptea, pe străzile lăturalnice, iar victimele erau femei singure, care plecau sau se întorceau de la serviciu. Rîmaru a primit trei pedepse cu moartea şi a fost împuşcat pe 23 octombrie 1971.
Un an mai târziu, s-a descoperit că şi tatăl lui Ion Rîmaru, Florea Rîmaru, era un criminal în serie căutat de poliţie: el omorâse 5 femei în 1944, după un „modus operandi” asemănător cu cel al fiului său. Moştenise Ion Rîmaru de la tatăl lui predispoziţia de a ucide sau a fost doar un ucenic care a încercat să-şi întreacă maestrul?
Cum a apărut tatăl lui Ion Rîmaru în presa comunistă
Florea Rîmaru s-a născut la 4 martie 1919, în comuna Izbiceni, raionul Corabia, regiunea Oltenia. „Avea o nebuneală la cap”, spunea despre el fosta lui soţie, mama lui Ion Rîmaru, explicând bătăile pe care le încasa de la el.
În ciuda „nebunelii” lui, Florea Rîmaru a devenit şofer profesionist. Lucra pe autobuze, iar în 1965, când avea 46 de ani, el a fost protagonistul unui articol publicat în ziarul local „Înainte”. Reporterul a urcat în autobuzul condus de el din autogara din Corabia şi a mers până-n Caracal. În ziar, a descris condiţiile improprii de călătorie, dar şi faptul că, ajunşi în Izbiceni, maşina s-a abătut de la traseu până în faţa unei curţi, unde Rîmaru a oprit, apoi a coborât şi a stat acolo câteva minute, lăsându-i pe călători să aştepte.
Mai târziu, scrie reporterul, Florea Rîmaru a oprit şi între staţii şi a luat în autobuz trei călători, încasându-le banii, fără să le taie bilete. Iar atunci când „o mamă cu copilul în braţe şi cu bagaj cam mult” l-a rugat să oprească mai aproape de casa ei, şoferul a refuzat-o, spunându-i că e în întârziere. „Când a oprit în Izbiceni, a fost o problemă personală, iar când i-a luat pe cei trei oameni, o problemă financiară. Dar bun simţ şi loialitate n-are şoferul ăsta?”, se întreba reporterul, retoric, apoi răspundea: „cred că n-a avut niciodată”.
Florea Rîmaru ataca femeile noaptea, când ploua
Nici reporterul, nici călătorii din autobuz nu ştiau atunci că şoferul Florea Rîmaru era un temut criminal, pe care poliţia îl căuta de două decenii. Reputatul criminalist dr. Constantin Ţurai a făcut parte din echipa care a investigat cele cinci crime comise de Florea Rîmaru în Bucureşti şi descrie faptele în cartea sa, „Enigmele unor amprente”:
● 29/30 iunie 1944. Elena Udrea, o tânără de 19 ani care lucra ca servitoare într-o casă din Cotroceni, a fost ucisă, prin zdrobirea capului. În acea noapte, plouase torenţial, iar ucigaşul intrase peste victimă, forţând fereastra de la demisol. Amprenta lăsată de degetul lui arătător de la mâna stângă a fost descoperită, pe acel pervaz, de Constantin Ţurai, „şef al Poliţiei Tehnice din prefectura poliţiei” Capitalei. „Era o urmă papilară rară, de tip excepţional”, notează specialistul, în cartea sa.
● 22/23 iulie 1944. Maria Ionescu (36 de ani) lucra ca muncitoare şi se întorcea acasă de la serviciu, când a fost atacată pe stradă şi lovită în cap, pe la spate. Tânăra a murit ulterior, la spital. Şi în acea noapte plouase torenţial, cu tunete şi fulgere.
● 12/13 octombrie 1944. Elena Locusteanu, o coafeză de 17 ani, a fost ucisă în timp ce dormea, fiind lovită în cap cu un topor. Fata locuia într-un demisol din centrul Capitalei, iar fereastra era acoperită doar cu un preş, după ce geamurile fuseseră distruse în bombardament. Pe pervazul ferestrei, Ţurai a descoperită aceeaşi amprenta rară lăsată de criminal în cazul Elenei Udrea.
● 11/12 noiembrie 1944. Rozalia Coroiu (20 ani) mergea pe aleea de lângă căminul studenţilor de la Drept, când a fost lovită în cap şi apoi târâtă pe locul viran din spatele Arenei Venus (actualul Parc al Operei). Plouase şi în acea noapte. Pe terenul îmbibat cu apă s-au găsit urmele paşilor criminalului, iar în baza lor s-a stabilit că el ar putea avea o statură de aproximativ 1,74 m.
● 16/17 noiembrie 1944. Maria Vizitiu, o servitoare ce locuia la subsol unei case din cartierul Drumul Sării, a fost ucisă cu lovituri de topor în cap, după ce asasinul a intrat peste ea, prin forţarea ferestrei. El a cotrobăit apoi prin cameră, fără să fure ceva, dar la plecare a luat, dintr-un coteţ cu păsări aflat lângă geam, un singur cocoş, căruia i-a smuls capul şi l-a aruncat în curte. În camera victimei, pe şifonier, dr. Ţurai a descoperit acelaşi tip de amprente ca în cazurile Udrea şi Locusteanu.
Aceste cinci crime au rămas nerezolvate, vreme de 28 de ani. Florea Rîmaru s-a oprit din ucis după ce, de bunăvoie sau pentru că se temea că ar putea fi prins, a părăsit Capitala şi s-a stabilit pe malul Dunării, în Corabia. Într-o declaraţie făcută după arestarea fiului său, el a susţinut că în acea perioadă, „anii 1944 – 1946, am contactat un lues (sifilis – n.r.)”.
În comuna Corabia, Florea Rîmaru s-a însurat cu Ecaterina şi a avut cu ea trei copii. Primul venit pe lume, pe 12 octombrie 1946, a fost Ion, cel care avea să se întoarcă în Bucureşti, pe urmele tatălui, semănând teroare.
De la puşcărie pentru tâlhărie, la facultate în Bucureşti
Florea Rîmaru declara la miliţie, imediat după arestarea fiului său, că Ion „a fost un elev mediocru şi submediocru”. A mers un an la o şcoală profesională agricolă, apoi a intrat la un liceu din Corabia. A rămas repetent în clasa a IX-a, iar înainte să termine liceul, a fost condamnat la 5 luni de închisoare pentru tâlhărie, după ce a lovit un paznic care l-a prins la furat de pepeni. A executat jumătate din pedeapsă, apoi s-a întors la şcoală, a luat bacalaureatul cu media 5,33 şi aşa a intrat la Facultatea de Medicină Veterinară din Bucureşti, unde erau mai multe locurile scoase la concurs decât candidaţi.
Între timp, părinţii lui divorţaseră, iar Florea Rîmaru se întorsese în Bucureşti, unde locuia la concubina lui şi lucra ca şofer la ITB. Cel mai probabil, el a fost cel care l-a convins pe Ion să vină la facultate, pentru a-l avea mai aproape.
Dar Ion Rîmaru avea un intelect limitat; unul dintre profesorii de la facultate „îl caracterizează ca fiind un timid agramat, cu un limbaj sărac, neposedând mai mult decât 300 de cuvinte, ceea ce reprezintă, fără îndoială, o exagerare, dar arată totuşi incultura şi un orizont extrem de îngust pentru un student”, se precizează în Raportul de expertiză psihiatrică întocmit în iulie 1971.
Tânărul a rămas repetent în anul II, apoi a reuşit să-l promoveze. Din cauza tulburărilor de comportament, colegii de cămin îl evitau şi locuia singur în cameră. Mai întâi, şi-a descărcat furia pe obiectele din jur (înfigând cuţitul în salteaua patului sau în interiorul uşii), apoi pe el însuşi. Când a fost arestat, avea pe mâini şi pe picioare 20 de crestături de cuţit pe care şi le făcuse singur.
Învăţăturile unui criminal către fiul său
Într-o zi, mergând să-l viziteze în căminul studenţesc, Florea Rîmaru a găsit în dulapul fiului un costum de haine plin de pământ, dar şi o pereche de indispensabili şi o pijama murdare de sânge în dreptul picioarelor. Tatăl a declarat în anchetă că Ion i-a mărturisit atunci că „s-a tăiat la picioare, pentru a se linişti, pentru că are sânge prea mult în el. Mi-a arătat şi urmele de tăietură de la ambele picioare”.
Ion Rîmaru şi-a amintit şi el acest episod, la procesul în care a fost condamnat la moarte. El a mărturisit instanţei că atunci „când m-a văzut tăiat la picior şi mână, tata m-a îndemnat să nu mă mai tai, să găsesc o fată şi, dacă nu vrea să meargă cu mine, să o lovesc şi să o violez. Mi-a zis să iau bani de la femei, nu numai să le violez, pentru ca să cumpere casă, iar banii să-i dau lui, fiindcă pe el nu-l întreabă nimeni de unde-i are, că e salariat. Tata m-a învăţat să merg pe ploaie sau să iau maşina, ca să nu vină miliţienii cu câini şi să mă urmărească”.
Ion Rîmaru a mai spus că „în urmă cu un an, tata m-a văzut cu o fată şi mi-a zis atunci că el, dacă ar mai fi tânăr, ar trece-o printr-un fier şi pe urmă ar viola-o. Mi-a spus că şi el în tinereţe a făcut aşa cum mă învaţă pe mine să fac şi nu l-a prins, iar pe mine, dacă mă prinde, nu are să-mi facă nimic, fiindcă sunt bolnav. Tata mi-a mai spus şi că, dacă ar prinde o fată în maşină, ar pune-o în cârlig. Nu vreau să spun că tata e vinovat întru totul, dar are şi el o mare vină, că m-a învăţat să fac ceea am făcut, şi eu n-am putut să rezist la aceste îndemnuri”, mărturisea instanţei tânărul criminal.
Florea Rîmaru a negat acuzaţiile fiului şi a declarat la miliţie că Ion „avea o părere proastă despre femei. Spunea că sunt perverse şi dorea ca, imediat ce a cunoscut o femeie, ea să-i cedeze. Când l-am întrebat de ce atâta grabă, mi-a răspuns că are sângele prea iute”.
În afară de declaraţiile lui Ion Rîmaru, anchetatorii n-au avut nicio probă care să-l lege pe tatăl lui de crimele comise în Bucureşti, în anii 1970-1971.
„Ştiam că o să vină şi tata, după ce o violam”
În recursul declarat împotriva condamnării la moarte, Ion Rîmaru spune că mergea adesea „la garaj la Floreasca” (autobaza ITB – n.r.), ca să vorbească cu tatăl lui. „Îi spuneam că aveam nevoie să mă culc cu o fată, pentru că nu puteam să cuceresc o femeie nici chiar dacă plăteam, pentru că eu lucram în port la Constanţa ca să fac rost de bani, să-i dau la vreo femeie, ca să mă pot culca cu ea. El mi-a spus că există o femeie care vine noaptea târziu acasă şi s-o aştept”, mărturisea tânărul de 24 de ani.
A urmat sfaturile tatălui şi a comis prima crimă în noaptea de 8/9 mai 1970, pe o stradă aflată chiar în spatele garajului Floreasca. Victima, Elena Oprea, era o tânără care lucra ca ospătar. Ieşise din tură şi plecase de la restaurant cu un autobuz de noapte. Mai avea câţiva paşi până acasă când, povesteşte Ion Rîmaru, „i-am spus că vreau să mă culc cu ea. Ea nu a vrut şi-a început să zbiere, m-a făcut vagabond şi ţigan. Eu i-am spus să nu zbiere la mine, ea a ţipat, şi eu am lovit-o în cap, şi ea a căzut jos. Eu, fiind şi operat de varicocel (dilatarea venelor – n.r.) la testiculul stâng, am lovit-o cu un fier în cap şi-am luat-o în braţe, ea a zbierat şi mai tare, şi mie mi s-a făcut frică şi-am fugit pe stradă”.
Vecinii, alertaţi de ţipetele femeii, au chemat Salvarea şi Miliţia. Victima a ajuns la spital, dar a doua zi, din cauza rănilor grave de la cap, ea a murit.
„În acea seară”, mărturisea Rîmaru, „nu l-am văzut pe tata acolo, dar ştiam că o să vină şi el, după ce o violam. Eu nu am ştiut că ea poate să moară. Dimineaţa următoare sau în altă zi, ştiu că a venit tata la mine şi i-am povestit şi lui, după care el mi-a cusut pantalonii pe care îi rupsesem pe această stradă”.
A pus-o să jure în „cimitirul-viol” că îl va lua de soţ
„Am mai lovit o fată pe care am violat-o într-un cimitir-viol”, le-a mărturisit judecătorilor Ion Rîmaru. Victima era o tânără pe care el o urmărise înainte, iar în noaptea de 1/2 iunie 1970, a lovit-o în cap cu o bară de fier, apoi a dus-o pe braţe până în dreptul unui camion parcat şi, ameninţând-o cu cuţitul, i-a cerut să se dezbrace şi să se întindă pe jos.
După câteva secunde, i-a făcut semn să se ridice şi să meargă spre cimitirul „Sfânta Vineri” din apropiere. Acolo, a împins-o peste gard, iar tânăra s-a lovit la cap de o piatră funerară. După ce a sărit şi el gardul, Rîmaru a pus-o pe fată să jure în genunchi, în faţa unei cruci, că-l va iubi şi că-l va lua de soţ, apoi a violat-o. În timpul agresiunii sexuale, victima a fost muşcată de coapse şi de ambii obraji.
N-a ucis-o. I-a făcut semn să se îmbrace şi au ieşit din cimitir. Dar înainte de a o să lăsa să plece, Rîmaru i-a luat braţul, a înţepat-o de trei ori cu cuţitul şi i-a supt sângele. La despărţire, i-a cerut să se revadă a doua zi, ameninţând-o că oricum ştie unde o poate găsi. Atunci, pe stradă a apărut un camion şi tânăra a fugit înspre maşină, cerând ajutorul, iar Rîmaru a dispărut.
A doua zi, el a mers totuşi să verifice dacă fata a venit ca să-l revadă. A rămas dezamăgit. „Mi-a dat întâlnire şi-a venit miliţia. Eu am văzut că m-a minţit şi vedeam că toate fetele vor să mă mintă”, le spunea Rîmaru judecătorilor.
Alte patru femei atacate noaptea, pe străzile din Bucureşti
După sesiunea din vara lui 1970, Ion Rîmaru a fost declarat, pentru a doua oară, repetent. „Starea mea de disperare ajunsese la maxim”, le mărturisea el judecătorilor, „din cauza examenelor, a situaţiei materiale precum şi a mediului în care trăiam (la facultate), unde mă dispreţuiau toţi, inclusiv profesorii şi colegii”.
În acea vară, a mai rămas o vreme în Bucureşti, iar în noaptea de 19/20 iulie 1970, a spart vitrina unui magazin de pe Calea Rahovei şi a luat dinăuntru nişte haine, pe care le-a dus tatălui lui, spunându-i că-s furate. Patru zile mai târziu, tot noaptea, Ion Rîmaru a lovit o femeie în cap, cu o bară metalică, şi i-a furat geanta. Victima a supravieţuit atacului.
În august, tânărul a plecat la mama lui, în Corabia, şi apoi în Constanţa, unde a muncit ca zilier. Toamna, a revenit în Bucureşti, la facultate, iar în noaptea de 22/23 noiembrie 1970, a atacat o altă femeie, care a ajuns la spital, în comă, dar a supravieţuit.
Pe perioada sărbătorilor de iarnă, cât a fost plecat la Corabia, şi în timpul sesiunii de examene, Rîmaru a luat o pauză. Dar din noaptea de 15/16 februarie 1971, el și-a început vânătoarea pe străzile Capitalei. Victima a scăpat cu viaţă.
Peste două nopți, a urmărit o tânără, iar pe o stradă lăturalnică, a ameninţat-o cu cuţitul, cerându-i să aibă cu el raport sexual. Când fata a ţipat, Rîmaru a înfipt cuţitul în ea de 14 ori. A fugit când a auzit strigătele unui martor, iar fata a fost salvată de intervenţia acestuia şi de grosimea paltonului pe care ea îl purta. În timpul atacului, Rîmaru s-a tăiat la mâna dreaptă.
„Tata mi-a spus că dacă nu vrea, să o lovesc şi să mă culc cu ea”
Tânăra cu palton lucra la un local de lângă gara Basarab, unde Ion Rîmaru venea cu tatăl lui. Acolo a pus ochii şi pe următoarea victimă. În recursul declarat de el, Rîmaru scrie că, prin martie 1971, „într-o seară, am plecat la gară cu tata, să mergem acasă, la Caracal, dar nu am mai plecat, nu ştiu din ce cauză, şi ne-am întors înapoi, să aşteptăm o maşină de noapte, ca să mergem să ne culcăm acasă. Şi lângă staţie, este restaurantul Vulcan. Am mers să consumăm ceva mâncare şi bere. Eu am văzut o femeie în restaurant şi i-am spus lui tata că «ce picioare frumoase are». El nu ştiu ce mi-a răspuns. Apoi am plecat în staţie, să luăm maşina, şi am văzut că iese şi fata aia din restaurant şi am mers împreună după ea”.
„Fata” era Fănica Ilie. Avea 31 de ani, un copil şi era căsătorită. Când o urmărea, împreună cu tatăl lui, „am vrut să-i spun ceva atunci, dar ea nu a stat”, povestea Ion Rîmaru, „şi am văzut că a intrat pe o stradă mai mică. Tata mi-a spus să o aştept altă dată când vine şi să-i spun să mă culc cu ea, iar dacă nu vrea, să o lovesc şi să mă culc cu ea”.
Tânărul mai povesteşte că tot atunci el s-ar fi împrietenit cu o fată, Cornelia, care „mi-a spus să o caut acasă”, iar el l-a anunţat pe tatăl lui că merge la ea şi că, „dacă nu o găsesc, o să o aştept pe fata de la restaurantul Vulcan”. În acea seară, de 4 martie 1971, tatăl lui i-a dat 100 de lei, „ca să am de drum, şi mi-a spus că vine şi el. Am ajuns pe unde stă Cornelia, dar nu am găsit-o şi am aşteptat-o pe stradă, crezând că vine din oraş. Tot acum, am văzut că vine şi femeia aia de la restaurant şi i-am spus că vreau să mă culc cu ea. Ea a vrut să mă lovească, şi eu atunci m-am speriat şi am lovit-o în cap şi am violat-o.”
În timpul agresiunii sexuale, victima a fost muşcată de sâni şi de coapse. „Nu a murit când am lovit-o şi violat-o”, susţine Ion Rîmaru, „fiindcă, după ce am violat-o, ea ţipa şi mie mi-a fost frică şi am fugit. Eu cred că s-a asfixiat cu mâneca paltonului sau cu mănuşa. După ce am violat-o, am plecat şi i-am aruncat geanta într-o curte. Am văzut că după mine venea cineva şi a intrat în curtea respectivă. Nu pot să spun dacă a fost tata sau altă persoană”.
„Tata m-a văzut murdar de sânge şi mi-a curăţat hainele”
Fănica Ilie a fost găsită moartă, a doua zi de dimineaţă. După urmele de muşcături găsite pe corpul ei, anchetatorii au realizat un mulaj dentar al criminalului. Dar nu au reuşit să-l prindă imediat, iar după o lună, în noaptea de 8/9 aprilie 1971, Rîmaru a plecat din nou la vânătoare. Era înarmat, de data aceasta, şi cu un topor de tip pompieri.
Femeia atacată, Gheorghiţa Popa, avea 35 de ani şi lucra ca ospătar. După ce a doborât-o cu toporul, Rîmaru a înjunghiat-o cu cuţitul şi apoi a violat-o. Şi pe trupul acestei victime s-au găsit urme de muşcături. Iar într-un container de lângă locul crimei, a fost descoperită o fâşie de pânză murdară de sânge, pe care Rîmaru o folosise ca să-şi bandajeze mâna rănită. Bănuind că el o aruncase, anchetatorii au stabilit grupa sanguină a criminalului: A2, tip secretor. Acelaşi rezultat a ieşit şi la analiza petelor de spermă găsite la locul crimei.
După o lună, în noaptea de 4/5 mai 1971, Rîmaru a ucis-o pe Mihaela Ursu. Femeia de 39 de ani, de profesie asistent universitar, a fost şi violată. Sub trupul ei, criminaliştii au găsit o adeverinţă medicală eliberată de Spitalul Studenţesc. Iar acea hârtie, îmbibată cu sânge şi apă, avea să devină cheia care a dus la rezolvarea întregului şir de crime.
„Într-unul din aceste cazuri”, le-a mărturisit Rîmaru judecătorilor, „tata m-a văzut murdar de sânge şi de noroi pe haină şi i-am povestit cum s-a întâmplat, după care el mi-a curăţat hainele”.
Ce au făcut părinţii cu banii, după ce a fost tâlhărită casiera
În noaptea în care a ucis-o pe Mihaela Ursu, Rîmaru a mai atacat o femeie, dar ea a reuşit să fugă şi să se ascundă într-o curte. Apoi, în următoarele 48 de ore, pe raza Capitalei s-au înregistrat alte două tentative de omor similare: în noaptea de 6/7 mai 1971, o femeie a fost lovită în cap cu un topor şi tăiată, în zona gurii, cu un cuţit. A scăpat cu viaţă, după ce un paznic a ieşit pe stradă, alertat de ţipetele ei. În aceeaşi noapte, într-o altă zonă a Bucureştiului, Rîmaru a lovit în cap o tânără care aştepta autobuzul în staţie, apoi a târât-o şi a lăsat-o în spatele unui bloc.
În seara zilei de 7 mai 1971, Rîmaru a fost gata să omoare, doar pentru bani, A aşteptat lângă un magazin alimentar până s-a închis, apoi a mers în urma casierei şi a vânzătoarei care se duceau să depună încasările din acea zi: 26.687 de lei. Pe drum, din spate, casiera a fost lovită în cap cu un topor, şi a căzut. Cealaltă femeie a fugit, speriată, iar Rîmaru a luat geanta cu banii şi a dispărut.
„În cazul cu casiera cu banii”, scria criminalul, în recursul său, „tata m-a învăţat cum să-i iau banii, şi anume, când este timp urât afară, şi să-i iau banii ca să putem cumpăra un imobil în Bucureşti, ca să poată să-mi aducă femei acasă. Pentru asta, mi-a spus că o să mergem la locul pe unde trece el şi o să vină şi el. Banii i-am dus acasă, la Caracal, şi el a venit după câteva zile şi i-am îngropat în magazie. A zis că îi va depune la CEC, pentru a cumpăra casă”.
După arestarea lui Ion Rîmaru, mama lui a declarat la miliţie că, într-o zi, venind în vizită la fiul ei, a găsit banii furaţi ascunşi într-o faţă de pernă, iar el i-a povestit cum a lovit-o pe casieră. Pe urmă, au mers amândoi la Florea Rîmaru, i-au spus şi lui totul, iar el le-a zis să ascundă banii într-o magazie de lângă casa mamei lui, din Caracal.
După o săptămână, Florea Rîmaru s-a dus şi a dezgropat banii, i-a împărţit în teancuri şi i-a îngropat la loc. El le-a spus anchetatorilor că tot atunci a observat că fosta lui soţie avea nişte cercei din aur, despre care ea i-a spus că „i-a primit cadou de la băiat”.
Ce probe existau împotriva lui Ion Rîmaru
După o muncă asiduă, cei de la Institutul de Criminalistică al Inspectoratului General al Miliţiei au reuşit să facă lizibil o parte din scrisul de pe adeverinţa găsită sub cadavrul Mihaelei Ursu. Mai departe, prin sita anchetei au trecut 83 de nume de studenţi, iar Ion Rîmaru a fost singurul care a rămas în colimator.
Pe 27 mai 1971, în jurul prânzului, miliţia l-a aşteptat în camera sa din căminul studenţesc. Când a apărut, unul dintre ofiţeri l-a salutat şi i-a întins mâna, iar Rîmaru, instinctiv, a răspuns salutului, iar palma i-a fost strânsă în menghină, împiedicându-i fuga.
Când ofiţerul a vrut să-i ia geanta de pe umăr, Rîmaru l-a muşcat de braţ. În geantă, el avea toporul tip pompieri şi, învelite într-un prosop, două cuţite. Plus un bloc notes cu coperţi albastre, în care îşi notase, codat, crimele din acel an, dar şi obiectele pe care se temea că le-ar fi pierdut la locul faptei. Printre ele, era şi adeverinţa care a dus la prinderea lui.
Barele metalice cu care Ion Rîmaru îşi lovise victimele au fost ridicate de anchetatori, la indicaţiile lui, de sub pervazul ferestrei din cameră, unde erau ascunse. Pe lângă aceste probe, analizele au confirmat că Ion Rîmaru avea grupa sanguină A2 – tip secretor. Dentiţia lui a fost comparată cu amprentele dentare găsite pe victime, iar expertiza a stabilit, în mod cert, că Ion Rîmaru muşcase acele femei, căci „anomalia dentară prezentă la acesta (incisivul stâng mai retras şi dinţii alăturaţi uşor suprapuşi peste el) s-a regăsit şi pe trupurile victimelor”. La toate aceste dovezi s-au adăugat mărturiile femeilor care au supravieţuit atacurilor şi care l-au recunoscut pe Ion Rîmaru.
„În limita posibilităţii, cer să stau pe o insulă”
Ion Rîmaru a fost supus unui examen psihiatric, pentru a se vedea dacă avea discernământ, când a comis crimele. Medicii au notat, în raportul expertizei, că el nu prezenta tulburări de tip psihotic sau vreo boală organică cerebrală, iar toate datele „evidenţiază în mod clar pronunţate deviaţii şi anomalii de caracter, temperament şi personalitate atât de nucleu (un frate cu trăsături asemănătoare), cât şi de dezvoltare disarmonică în timp, la care a contribuit, fără îndoială, şi mediul familial cu influenţă negativă directă, şi o anumită toleranţă din partea colectivului în care trăia”.
Ion Rîmaru a primit diagnosticul de „psihopatie polimorfă cu caracter dominant impulsiv şi pervers sexual”, apoi a fost trimis în judecată. Procesul a durat trei zile (1-3 septembrie 1971) şi s-a ţinut în şedinţă publică, la Tribunalul Bucureşti, Secţia I penală.
În sala de judecată, când a fost întrebat de ce lovea femeile, criminalul a declarat: „ca să mă răcoresc şi eu. Când loveam pe cineva, simţeam că-mi merge un curent până la gât”.
Judecător: În raport de obiectul cu care loveaţi, de locul unde loveaţi, eraţi conştient de faptul că lovitura putea să provoace moartea?
Ion Rîmaru: Nu am fost conştient că ele moare.
Judecător: Reţin că aţi fost student la Facultatea de Medicină Veterinară. Da?
Ion Rîmaru: Da!
Judecător: Se poate presupune că, la pregătirea pe care totuşi o aveaţi, puteaţi să apreciaţi că o lovitură aplicată cu toporul sau cu o bară, cu intensitatea pe care a avut-o fiecare lovitură… Şi este bine totuşi să ne precizaţi dacă eraţi conştient de faptul că loviturile puteau provoca moartea.
Ion Rîmaru: De vreo două ori, mi-am dat seama că s-ar putea să moară, şi restul am crezut că nu, fiindcă a venit la Miliţie nişte fete care au fost lovite şi n-a murit.
Pe 3 septembrie 1971, Rîmaru a fost condamnat la moarte. El a făcut recurs, cerând „o schimbare a pedepsei cu moartea într-o pedeapsă de 25 de ani, ca să pot să fiu util societăţii. Sunt încă tânăr şi vă rog respectuos, onorat Tribunal Suprem, am greşit, cer iertare, să mă pot reabilita. Sunt unele situaţii când nu mai ştiam ce fac şi, în limita posibilităţii, cer să stau pe o insulă”, propunea Rîmaru.
Cererea i-a fost respinsă, dar Rîmaru a depus o alta, în care susţinea că nu el, ci un personaj imaginar ar fi adevăratul autor al crimelor: un arab, pe nume Ahmed, care-i dădea ţigări cu opiu, bomboane de ciocolată şi întreţinea cu el relaţii sexuale orale. „Despre tata”, preciza Ion Rîmaru, „vreau să spun că este nevinovat. Am spus despre el la tribunal, nici eu nu ştiu de ce, probabil că mi-a fost necaz că o bătea pe mama acasă, când venea”.
Tribunalul Suprem a menţinut pedeapsa capitală, iar pe 23 octombrie 1971, Ion Rîmaru a fost scos din Penitenciarul Jilava şi dus în poligonul de la „Valea Piersicilor”, unde era aliniat plutonul de execuţie. Criminalul plângea, se zvârcolea şi striga „Tata este vinovatul, să fie adus aici tata”. A fost împuşcat în ceafă, mortal.
Cum voia tatăl lui Ion Rîmaru să-şi schimbe numele
În primăvara anului următor, Florea Rîmaru a cerut „schimbarea numelui său din Rîmaru în acela de Stanciu, spre a se numi Stanciu Florea”. Anunţul a fost publicat în Buletinul Oficial din mai-august 1972.
Potrivit legii de atunci, după publicarea cererii de schimbarea a numelui, urma o lună în care orice persoană interesată se putea opune, iar apoi actele ajungeau la Inspectoratul General al Miliţiei, care urma să dea o decizie în termen de 60 de zile de la primirea dosarului.
Tatăl lui Ion Rîmaru a murit în timp ce aştepta să afle dacă se va numi sau nu Stanciu. Într-o vineri, pe 20 octombrie, el a mers în Gara de Nord şi a luat trenul ce ducea spre Caracal. Nu avea bilet, iar atunci când a văzut că se apropie controlorul, a vrut să-l păcălească şi a încercat să treacă în vagonul alăturat, prin afara trenului. Trupul lui a fost găsit în zona Gării Chitila şi, pentru că murise în împrejurări neelucidate, s-a dispus autopsia.
A ajuns pe mâna criminalistului care îl căuta de 28 de ani
Providenţa a făcut ca, după moarte, Florea Rîmaru să ajungă în faţa dr. Constantin Ţurai, care, între timp, devenise şeful laboratorului de biocriminalistică din IML.
„În ziua de 23 octombrie 1972, printr-o coincidenţă stranie cu data de 23 octombrie 1971, când fusese executat Rîmaru Ion, se afla pe masa de autopsie de la Institutul Medico-Legal cadavrul lui Rîmaru Florea, tatăl criminalului”, povesteşte profesorul Ţurai, în cartea sa. „Rîmaru Florea era un bărbat în etate de 53 de ani, cu talia măsurând 1,74 m. Concluzia examenului medico-legal fusese că moartea survenise violent şi se datora unui traumatism cranio-cerebral”.
Cu ocazia autopsiei, decedatului i-a fost recoltate şi amprentele, şi „pe când cercetam şi comparam, o străfulgerare mi-a oprit subit respiraţia”, mărturisea dr. Ţurai.
Bărbatul aflat pe masa din faţa lui avea aceeaşi „urmă papilară rară, de tip excepţional” precum cea întâlnită în cazul crimelor în serie rămase nerezolvate. „Am expirat apoi adânc”, spune profesorul, „mi-am revenit şi am continuat, cu răbdare şi deosebită atenţie, analiza acestor desene papilare care se întipăriseră în mintea mea încă din anul 1944. Punctele de coincidenţă stabilite erau suficiente pentru o identificare precisă: Rîmaru Florea era autorul crimelor din urmă cu 28 de ani”.
„Cromozomul crimei” și teoria personalităţii antisociale
Descoperirea acestor doi criminali în serie, tată şi fiu, a fost „unicul experiment natural oferit de hazard, după ştiinţa mea”, spune prof. dr. Tudorel Butoi, psiholog criminalist, iar ea demonstrează „valabilitatea teoriei lombrossiene a criminalului înnăscut, iar în accepţiuni moderne, forţându-ne să admitem existenţa zestrei genetice a comportamentului criminal şi transmiterea acestei codificări ereditare la urmaşi”.
Suferea Ion Rîmaru de „ereditate criminală” sau a fost împins să ucidă de învăţăturile tatălui? Există multe teorii care încearcă să explice fenomenul criminal. Iar una dintre ele, teoria aberaţiilor cromozomiale, merge pe aceeaşi ipoteză cu cea a lui Lombroso, că unii oameni sunt din naștere sortiţi să devină infractori.
Cariotipul uman presupune 46 cromozomi, iar sexul genetic e determinat de prezenţa sau absenţa unui cromozom particular, notat în mod convenţional cu litera Y. Astfel, formula genetică femeiască este 46 XX, iar cea bărbătească – 46 XY, cromozomul Y fiind cel care se transmite pe linie paternă. Există oameni de ştiinţă care susţin că prezenţa unui cromozom Y în plus la bărbaţi (47 XYY) poate determina comportamentul criminal al acestora.
Teoria a fost însă infirmată de studiile ulterioare, care au arătat că anomalia cromozomială 47 XYY e întâlnită și la persoane care n-au comis nicio infracţiune în toată viaţa lor.
O altă teorie e cea a personalităţii antisociale, care spune că „dacă mediul familial este criminal, copilul va avea toate şansele să urmeze acelaşi comportament, pentru că el încearcă să se identifice cu părinţii”, printr-un proces imitativ.
Despre mediul social vorbeşte şi teoria lui Lacassagne. Profesorul de medicină legală rezuma totul într-un aforism: „Mediul social este mediul de cultură a criminalității; microbul este criminalul, un element lipsit importanţă până în ziua în care el găsește mediul de cultură care îl face să fermenteze”.
Teoria multifactorială neagă existenţa liberului-arbitru şi susţine că anormalitatea bio-psiho-socială este cauza crimei, iar criminalul săvârșește fapta din cauza tiraniei fatale a organismului său anormal și a mediului exterior.
Până acum, niciuna dintre zecile de teorii existente n-a reuşit să explice exact de ce unii oameni ucid, şi alţii nu. Născut sau devenit criminal, Ion Rîmaru a fost omorât, la rându-i, de alţi oameni. Iar ei au apăsat pe trăgaci, doar pentru că primiseră ordin să tragă.
Bibliografie:
1. Constantin Ţurai,, „Enigmele unor amprente”, Editura Albastros, 1984
2. Ioan Sântea, „Nopţi sângerânde”, Editura Themis Cart, 2010
3. Tudorel Butoi, „Criminali în serie. Psihologia Crime”, Editura Phobos, 2005
4. Valerian Cioclei, Manual de criminologie, Editura C.H. Beck, 2016
5. Raportul de expertiză psihiatrică privind pe Rîmaru Ion, din 16 iulie 1971