Comentează„Dragoste 1. Câine”, primul capitol din așa-numita Trilogie Balcanică, e o poveste de dragoste atipică între un pădurar solitar și femeia bătută pe care o descoperă abandonată prin boscheți. Simion (Valeriu Andriuță) îi oferă adăpost Irinei (Cosmina Stratan) în cabana lui modestă, păzită de-un credincios câine fără nume. Tipa încearcă inițial să fugă, dar – intimidată de vigilența patrupedului – hotărăște să rămână în pustietate pentru o vreme.
Cu timpul, pădurarul se atașează de ea, deși atitudinea necioplită nu trădează vreo urmă de emoție. O hrănește, îi cumpără „haine de muiere” și la un moment dat o scoate la drumeție. Atașamentul e reciproc, relația celor doi devenind intimă pe creasta muntelui (nu-i spoiler, vedem momentul chiar în trailer). Atât. Ăsta e tot filmul.
„Dragoste 1. Câine” se vrea a fi o idilă primordială, poate o paralelă la Adam și Eva, o explorare a pasiunii într-un mediu izolat și atemporal care invită la meditație. Dar minimalismul ăsta ne privează de aproape toate elementele pe care ni le-am putea dori de la un film, în general: tensiune, umor, ritm vioi, replici memorabile etc.
Dialogul e livrat fals, cu pauze nenaturale și exasperante, dar principala lui vină e că ocolește complet „elefantul din încăpere”, adică subiectul care stă pe buzele tuturor. Simion nu o întreabă pe Irina cine sau de ce a bătut-o, cum a ajuns în pădure sau măcar dacă-și dorește să rămână cu el. Ea refuză să-și dezvăluie vreo fărâmă din trecut, preocupată în schimb de motivul pentru care pădurarul nu gătește în casă. Și nu există vreun motiv anume pentru asta, așa cum nu există explicație pentru nimic din ce vedem pe ecran.
Suntem puși în fața unor mistere pe care scenaristul-regizor Florin Șerban nu are intenția să le clarifice câtuși de puțin. Vânătăile de pe corpul Irinei sunt pur și simplu un instrument narativ cu rolul de-a o plasa în pădure, pentru ca întâlnirea ei cu Simion să aibă loc. Trecutul ei e irelevant, pentru că filmul vrea să ne axăm strict pe prezent. Dacă intenția a fost într-adevăr de a trasa o paralelă cu Adam și Eva, atunci lipsa informațiilor de background poate fi o trimitere la misterul originii vieții pe Pământ. Dar astea sunt deja scuze – așa poți elabora orice fleac până-l faci să pară muncă de geniu.
Imaginea e inconstantă, mai ales din cauza iluminării. Scenele din timpul zilei sunt decente (deși spălăcite, desaturate), dar noaptea trebuie să deschizi ochii bine de tot ca să pricepi ce anume urmărești. Tind să cred că nu s-au folosit deloc reflectoare, pentru o experiență 100% naturală, la fel cum a procedat Alejandro Iñárritu în „The Revenant”. Acolo a funcționat, aici nu.
O altă decizie neinspirată e alegerea unui câine negru care să șadă constant pe prispa unei case închise la culoare. Uneori nici nu-l observi, ceea ce mă face să cred că au „angajat” primul cățel care le-a tăiat calea pe potecă, la întâmplare.
Per total, stilul vizual e admirabil, e sublim, dar lipsește cu desăvârșire, după cum ar spune Caragiale. O astfel de poveste minimalistă ar fi trebuit să compenseze prin cadre spectaculoase à la Wes Anderson. Niște simetrie, niște culori intense care să-ți fure privirea, contraste puternice, o organizare ingenioasă a elementelor în cadru, orice care să-ți mențină viu interesul. Nu primim nimic. E ca și cum cameramanul și-a fixat aleatoriu aparatul pe un trepied și i-a dat „Record” fără alte indicații. Poți numi asta „realism brut”, dar cred că „lipsă de creativitate” e sintagma potrivită. Toate cadrele ingenioase, adică două-trei, se regăsesc în trailer.
Sinopsisul promite simbolism, reflecție, profunzime, artă: „[O relație] care se desfășoară în sălbăticie, departe de oameni, unde binele și răul capătă proporții supradimensionate. Un film în care natura și izolarea invită la contemplare, profunzime a emoțiilor și dimensiuni umane contrastante”. În realitate, filmul nu te invită decât să sforăi pe scaun din cauza ritmului amorțitor, a dialogului zgârcit și a lipsei de evenimente. Abia ultima scenă șochează și ridică semne de întrebare, dar o descifrezi repejor.
Filmul a câștigat două premii la Festivalul Internațional de Film din Sarajevo, ceea ce nu-i de mirare. E evident croit pentru trofee, pentru critici, pentru publicul elitist care-și fixează monoclul pe ochi și-și răsucește țanțoș mustața în timp ce se întreabă „Oare ce intenționează maestrul Florin Șerban să ne transmită prin periodicele pauze lungi din dialog?”
„Dragoste 1. Câine” nu e un film pentru publicul larg. Nu se adresează nici măcar cinefililor care adoră să despice firu-n patru, să scormonească mintal după simboluri ascunse sau interpretări filosofice. În timp ce capodopere precum „Eraserhead” (1977) sau „Anomalisa” (2015) te conving să le-ntorci entuziast mesajele pe toate părțile, să analizezi semnificațiile obscure ale fiecărui cadru, „Dragoste 1. Câine” eșuează să stârnească un asemenea interes. În plus, primele două funcționează și ca povești propriu-zise, nu doar ca alegorii: te poți bucura de ele ca atare, fără să le interpretezi ulterior. În schimb, vizionarea acestei drame românești e pur și simplu o experiență neplăcută – când se termină, nu-ți mai arde s-o analizezi deloc.
„Dragoste 1. Câine” a debutat în cinematografele românești vineri, 7 decembrie. Nu ți-l pot recomanda decât dacă tânjești după un peisaj natural autentic, dacă simți nevoia să te refugiezi în stilul de viață crud al sihaștrilor. În schimb, dacă vrei să urmărești evoluția unei relații bizare, suprarealiste, plină de trimiteri la Biblie și ilustrată într-un mod captivant, îți recomand mai degrabă „mother!”-ul lui Darren Aronofsky.
Nota: 4/10