„Cu leii astia grei, o sa umblu cu doua perechi de ochelari”

pana mai ieri pareau marunte. isi pune incurcat mainile in sold cand ii intind bancnota noua, nesifonata, dar pe care scrie un ciudat „10 lei”. E prima oara cand vede banii astia noi. Cum sa-mi dea rest daca vreau sa cumpar doua chile de visine? Greu si cu batranetea, si cu „leul greu”. De o parte si de alta a drumului care serpuieste invaluitor rasare din cand in cand cate o ladita colorata. Vinete, dovlecei, ceapa, fasole – cine le mai distinge din goana masinii? Galeti pline – ochi cu fructe din care plesneste parca sanatatea livezii. Invariabil, la poarta sta cate un batran, vanzator de ocazie pentru clienti in treacat. La Lilieci, in satul aflat doar la cateva „aruncaturi” de bat de Bucuresti, timpul parca se prelinge altfel. Cand opresti masina si te dai aproape de marfa de gradina, apatia dispare brusc. Cand, in plus, intrebi si „cum dai visinele?”, deja e clar ca ai intentii serioase. Dar atunci cand pui si intrebarea si mai intinzi si o bancnota cum nu s-a mai vazut, esti de-a dreptul in centrul atentiei. Pe omul din Lilieci il cheama Ieracle, are 74 de ani si n-a mai vazut pana acum „bani noi”. incepe sa rada, ia in mana hartia de 10 lei si ridica din umeri. „Ce sunt astia? Asa o sa arate acuma banii? Ia vino’ncoace”, isi striga el sotia, care iese, leganat, din curte. Elena Valcu se uita si ea cu mirare la „fosta suta de mii”, cum ii zice ea si e la fel de nedumerita cand vine vorba de calcule privind cumparaturile mele si restul. „Pai, din 10 lei luati doua kilograme de visine si eu tre’ sa va mai dau rest? Nu. Am mai vazut pe la televizor ca se schimba banii, da’ asa nu i-am avut in mana niciodata. Ne-au mai spus si copiii, ca ei sunt la oras. Cred ca o sa ne incurcam rau, mai ales cu banutii aia mici. Noi si-asa suntem chiori, cu leii astia grei, o sa umblu cu doua perechi de ochelari, ca pana-i invat…”. Cateva case mai incolo, pe partea cealalta a drumului, vreo patru sateni asteapta, la umbra, clienti pentru dovleceii, corcodusele si vinetele aliniate frumos in soare. Nici ei nu prea stiu cum sta treaba cu leii noi. Grei, usori, cum or fi, important e sa nu-i pacaleasca nimeni la pensie. „Va intreb eu acuma: cand imi vine cu pensia la poarta, de unde stiu daca imi da bine? Ca nu ma descurc cu banii astia noi. Mi-e frica sa nu-mi dea ce vrea la pensie si sa-mi zica ca asa trebuie. E foarte greu pentru tarani, domnisoara”, mi se plange o batrana, care abia se tine in toiag. Nici nea Iordan, vecinul ei de pazit dovleceii, nu e mai optimist. Doar ca la el curiozitatea e mai mare. „Frumoasa bancnota, nu zic. Se vede ca e noua, parca ii si mai mica. Doar de 10 lei e? Pai nu cumparati nimic cu zece lei”, spune omul. Habar n-are cate zerouri s-au taiat, de corcoduse zice ca sunt tot „cinci mii chilul”, dar dupa ce ii explic pret de cateva minute, imi da o dovada clara ca a inteles. „Cati ani aveti?”, il intreb, iar raspunsul ma ia pe nepregatite. „sapte. Din astia noi… Asa, am 70”, rade batranul. soseaua isi continua, parca din ce in ce mai dreapta, calatoria din beton. Se termina un lan de floarea soarelui si incep sa se iteasca niste case. Un sat. Movilita. Nu multa lume ar sti de el daca n-ar fi fost „vizitat” de o tornada acum cateva luni. Casa Alexandrinei n-a avut de suferit, asa ca femeia, care se tine surprinzator de bine la cei 71 de ani ai sai, isi vede linistita de gradinarit. A iesit, ca in fiecare zi, in fata portii cu cateva ladite. Vinete, ardei, castraveti. O intreb daca a vazut pana acum banii cei noi. „Nu”, imi raspunde scurt si ia la studiat cei 10 lei. Grei si greu de inteles. „astia 10 lei sunt vechea suta de mii”, pune punctul pe i un vecin mai tanar. Alexandrina face in minte cateva calcule, dar nu gaseste raspunsul la intrebarea „cat trebuie sa-mi dati rest”. „O sa ne fie greu sa ne obisnuim. Eu am noroc, ca am copii si pe nepotu’ care o sa ma ajute, io stiu cum o fi cand se opreste cineva aici sa cumpere cu banii astia?”. Brusc, discutia aluneca spre altceva, spre casele distruse de tornada, apoi refacute, oamenii au alte griji. Asa cum si pe Marin Valcu il intereseaza mai degraba cum sta treaba cu pamanturile decat cum sa faci socotelile cu banii noi. Doua vaci incapatanate, pe care le-a scos sa pasca, nu-i dau pace nici o clipa. „stiu cu banii astia, i-am vazut in tinerete. Ah, acuma? Pai n-o sa mai fie ca inainte?”, intreaba omul si intinde mana spre hartia cu chipul lui Grigorescu. „De ce-mi dati bani?”, se mira Marin, tragand de lantul cu care struneste vitele. „Tre’ sa ne invatam si cu astia, ce sa facem? si asa e grea viata, n-aveam bani, mai ma intereseaza pe mine ca o sa fie altfel? Auziti, da’ cu pamanturile ce se mai aude?”… isi trage spre ceafa palaria, care i-a alunecat de cat s-a agitat cu vacile. Toata batranetea lui e grea. Cu un milion pensie, nu-i asa simplu. N-o sa fie mai bine nici cu suta de lei. Greu cu leul greu…