Părintele de la o biserică romano-catolică din Timișoara a acceptat să se joace în lăcaș o piesă de teatru despre dependența la pariuri pe meciurile de fotbal. „Vom merge și în școli”. Ce le-au spus profesorii

• Libertatea urmărește fenomenul dependenței de jocuri de noroc prin publicarea mai multor articole pe această temă, inclusiv mărturia unui bărbat dependent de 30 de ani de păcănele, care povestește despre primul pas spre vindecare: conștientizarea adicției.
• Într-un alt articol, reporterii Libertatea au discutat cu dr. Ovidiu Alexinschi, fost director medical la Institutul de Psihiatrie Socola, despre cum jocurile de noroc sunt o „cocaina digitală”, de care dependenții nu se pot ascunde. „Este peste tot.”

Aproximativ două sute de persoane au luat loc pe băncile Bisericii Romano-Catolice „Preasfânta Inimă a lui Isus” din cartierul timișorean Elisabetin, pe 15 iunie. Însă nu o chemare religioasă sau spirituală i-a motivat s-o facă.

Publicul a trecut pragul lăcașului pentru a participa la un spectacol de teatru neconvențional: „Dumnezeu nu se uită la meciuri”. Un spectacol care atrage atenția asupra dependenței de jocuri de noroc și pariuri sportive. 

Recomandări

Anchetă la Castelul Peleș după dezvăluirile Libertatea. Corpul de control al Ministerului Culturii a cerut actele contabile din 2019 și documente interne. Mărturia unui turist șocat de hoția angajaților

„Mă numesc Hazard, am 39 de ani și viața mea e un meci de fotbal pierdut în prelungiri.” Aceasta e prezentarea evenimentului de pe fluturașul Seria AB nr. 192, primit înaintea spectacolului „Dumnezeu nu se uită la meciuri”, creată de Teo Spătaru. E un bilet cu valoare zero, conform pliantului.

Proiectul pus la cale de Asociația Stindart are ca scop deschiderea unui dialog social despre obiceiul parierii obsesive la meciurile de fotbal. Și nu numai. 

Vocea interioară 

Personajul principal, Hazard, interpretat de Géza Aszalos, are o poveste tragică în spate. Un destin aranjat, încă din copilărie, de tatăl său, jucător înrăit la pariuri pe cursele de cai. Copilul Hazard a crescut într-un adult dependent. Vocea critică interioară (interpretată de Bogdan Spiridon) îi spune „Ești un luzăr (ratat, n.r.)”, în încercarea de a-l îndemna să-și hrănească adicția încă de la răsărit. Inițial, Hazard refuză, parcă știind că oricum doar își amână soarta.

„Studiile de specialitate au arătat că jucătorii de noroc patologici prezintă unele tulburări de somn: dificultăți de inițiere a somnului, dificultăți de menținere a somnului, trezit dimineața devreme, somn nesatisfăcător, chiar dacă durează multe ore, și inclusiv insomnii”, spune vocea din piesă.

Recomandări

Sondaj INSCOP la comanda Libertatea – Alegeri prezidențiale: candidații cu cele mai mari șanse să intre în turul 2

Dialog pe tema dependenței de jocurile de noroc 

În România, un studiu realizat în 2016, singurul de acest fel, indica 100.000 de „jucători-problemă”, care joacă mai mult decât își permit. Cifrele însă sunt mult mai mari, spun specialiștii în adicții, având în vedere că doar la cazinourile online peste 400.000 de oameni au conturi. 

În comparație, guvernul britanic a făcut un studiu în 2018 care arăta că 8,5% din cei care joacă la cazinourile online erau pariori problematici, în timp ce încă 14% se aflau la risc moderat. „Adică aproape un sfert dintre clienții lor”, explica un reportaj recent din The Guardian. În consecință, publicația a luat decizia radicală de a nu mai afișa vreo reclamă a industriei pariurilor în publicațiile și pe platformele sale online.

Aplauzele de final au fost succedate de o discuție pe această temă, găzduită de invitatul special, psihologul Vladimir Ungureanu, preotul paroh István Barazsuly și Teo Spătaru. 

Recomandări

De ce i-a arestat Curtea Supremă pe suspecții asasinatului de la Arad. Judecătorii invocă dovezi „fără echivoc” ale unor relații intime între inculpați

Reșițean la origine, acesta din urmă este dramaturgul producției și însuși fost jucător de pariuri sportive. Teo Spătaru, 34 de ani, a vorbit deschis, pentru publicul Libertatea, despre sevraj, depresie și situația socio-economică prin care trece o persoană care se confruntă cu această dependență.

Dramaturg: „Eu am început să joc în liceu”

Libertatea: Când a luat naștere Asociația Stindart și cum de ați ales să creați fix acest proiect socio-cultural?
Teo Spătaru: La sfârșitul lui octombrie 2022 am înființat-o. Am decis să facem proiectul acesta pentru că, pe de o parte, am jucat la pariuri. Pe de alta, am terminat facultatea de psihologie și mă interesează partea asta de adicție. Așa că am scris piesa asta din două perspective, și am făcut-o pentru că e o problemă acută despre care nu se vorbește, și care nu prea apare în teatru. Mai știu două persoane care au scris despre păcănele, dar nu și despre pariuri sportive. 

— Care e povestea ta cu pariurile sportive?
— Eu am început să joc în liceu, cu colegii mei. Social, cum ar veni. Îmi place foarte mult fotbalul și era o activitate după terminarea orelor, să facem ceva bani în plus. Asta e percepția, că pariurile sunt o formă facilă pentru un venit extra. Nu aveam o echipă favorită. Am început să bag ocazional pe la 15-16 ani. M-am oprit în anumite momente, am avut chiar și ani de pauză.

De ceva timp nu mai bag. Nu am ajuns chiar în acel punct alarmant de dependență – să fur, să mint sau să fac alte activități ilegale s-o întrețin. Dar știu cu ce se mănâncă, ca să zic așa.

— Cât timp v-a luat ție și regizoarei-scenografei Anda Drăgan să montați piesa?
— Vreo lună, începând de la mijlocul lui mai. Anda, care este din Cluj, a petrecut vreo două săptămâni alături de cei doi actori, după care am continuat eu cu ei să o punem la punct.

— În ce a constat documentarea efectivă a producției?
— M-am documentat din gândurile, trăirile și experiența mea, din cărți și din documentare. Principala sursă academică a fost „Dependența de jocuri de noroc” a doamnei Steliana Rizeanu.

„Părintele nu ne-a condiționat sau cenzurat în vreun fel”

— Ați gândit spectacolul special pentru lăcașe de cult?
— Nu, ne-am adaptat. Am ales trei lăcașe pentru că piesa are legătură cu Dumnezeu, personajul principal i se roagă pentru câștig, iar cum eșuează, e furios și concluzionează că Dumnezeu nu se uită la meciuri. A fost și interesant să o încadrăm în acest context și am avut și norocul și deschiderea reprezentanților lăcașelor să jucăm piesa la ei.

E destul de complicat să joci un subiect așa de sensibil, cu elemente de decor mai puțin spirituale (de exemplu, țigară sau doză de bere), în biserică sau în sinagogă. Apoi e limbajul. Deși nu e unul vulgar, personajul principal trece prin diferită stări, așa că mai urlă sau țipă, ceea e destul de sensibil în așa context.

Însă părintele de la biserica romano-catolică unde am avut premiera a fost foarte deschis și nu ne-a condiționat sau cenzurat în vreun fel. E important să prezentăm situația cât mai autentic, să înțeleagă publicul stările prin care trece o astfel de persoană – sevraj, depresie, umilire, frustrări.

— Iar tehnic, care sunt cele mai mari provocări în astfel de spații?
— Noi am avut unele în ceea ce privește acustica, fiind biserica de dimensiuni așa mari. Se spărgea ecoul, iar riscul era ca mesajul să nu ajungă la spectatorii din ultimele bănci. Soluția găsită a fost să folosim microfoane de captare omnidirecționale, pe care le-am conectat apoi prin sistemul de difuzoare al spațiului.

La psiholog sau la preot, pentru a scăpa de dependență

— De ce biserica în calitate de gazdă pentru așa un proiect? E o posibilă salvare acolo?
— Poate fi. Există persoane care merg la psiholog pentru a se scăpa de dependența de jocuri de noroc, dar sunt altele care merg la preot. Astfel, am vrut să îmbinăm cele două perspective. De aceea, și discuția de după, deschisă publicului, a inclus un practicant din fiecare domeniu. Dialogul va avea loc după fiecare reprezentație, cu experți diferiți.

Cum ziceam, părintele paroh de-acolo a fost foarte binevoitor și atent la nevoile noastre. Asta pentru că, în practica lui, s-a întâlnit și se întâlnește în continuare cu multe familii care se destramă din cauza pariurilor sportive și a jocurilor de noroc. E implicat direct, așa că dorește să participe la procesul acesta de vindecare și de ameliorare a situației.

— Ce opinii și reacții v-a oferit după piesă?
— A fost foarte plăcut surprins și că a venit atâta lume, și că a putut să ia parte la o piesă cu așa o temă. E deschis să participe și pe viitor la alte inițiative de-ale noastre.

— Pe pliant am observat datele câtorva asociații și centre care se luptă cu adicțiile. Ele în ce fel v-au fost de ajutor?
— Ne-au promovat evenimentul pe rețelele lor sociale. Apoi, au venit și reprezentanți de-ai lor în public care să pună întrebări sau să-și exprime punctul de vedere, în partea din program dedicată discuțiilor.

Dependența și depresia merg mână-n mână 

— Există un centru principal în țară care îi poate ajuta pe oamenii cu aceste probleme?
— Există mai multe, dar totuși sunt prea puține. Iar în zona aceasta de vest a țării n-avem niciunul, din păcate. Există în județele Sibiu, Cluj, la Iași s-a deschis unul destul de recent, apoi mai sunt la Bacău și la București.

Unul pentru minorii care suferă de adicții se va deschide în Timiș de către Asociația „Luptă, zâmbește și trăiește”, care sunt și ei printre partenerii noștri. Va mai dura, însă, dar e bine că măcar există inițiativă. În cel mai bun sau mai rău caz, oamenii cu dependențe din Banat fie sunt trimiși la clinica psihiatrică de pe strada Văcărescu, fie în comunele Gătaia sau Jebel, în centrele de recuperare. Dar, din câte știu, persoanele cu soiul ăsta de dependențe nu ajung acolo, pentru că nu au un sevraj atât de puternic care să necesite supraveghere medicală, ca la dependența de alcool sau de droguri.

În mod primar, adicția asta este psihologică, chiar dacă are și unele efecte fizice.

— Cu toate astea, personajul-voce ne povestește despre tendințele depresive sau obsesiv-compulsive ale pariorilor.
— Există niște discuții dacă prima dată la acești oameni apare depresia și apoi dependența, sau invers, ca o consecință. Nu se știe exact, dar e clar că merg mână în mână de cele mai multe ori.

Scopul: ca spectacolul să fie jucat în școli 

— Ați jucat în Biserica din Elisabetin (romano-catolică), zilele acestea în Sinagoga din cetate (de confesiune mozaică), iar apoi veți merge la Biserica Piaristă, tot romano-catolică.
— Da, e tot un ordin de călugări romano-catolici acolo. Inițial, voiam să o ducem și la Biserica Reformată Mileniul Nou (cea maghiară), pentru a ajunge la confesiuni diferite, însă din anumite motive nu s-a mai concretizat. Dar mai există o posibilitate, să facem o reprezentație la sfârșitul lui iulie în Biserica Reformată din Piața Maria. Încă nu am stabilit data, însă șansele sunt destul de mari pe această opțiune.

Pe de altă parte, nu vrem să mergem la toate bisericile din Timișoara, căci nu acesta e scopul. El este să ajungem cu piesa mai apoi în școli generale, licee și universități. Mi se pare că acolo e bătaia cea mai mare.

— Se propagă în jos, ca vârstă, fenomenul?
— Din păcate, da. Am discutat chiar cu profesori de generală. Mi-au spus că, dacă înainte tinerii se apucau de păcănele sau de pariuri sportive de prin clasa a opta, acum au ajuns cei dintr-a cincea sau a șasea să o facă. E nevoie să facem partea asta, de conștientizare și de prevenție, de la o vârstă cât mai fragedă.

O legislație mai riguroasă și mai multe centre specializate 

— Apropo, discuția deschisă ce a succedat piesa mi s-a părut ca un soi de ședință cu părinții (sau bunicii), unii temători să nu ajungă copiii lor precum Hazard. Dar a fost și o voce care a sugerat reglementarea mai riguroasă a jocurilor de noroc. Tu care strategie o vezi drept prioritară în diminuarea problemei?
— E adevărat că legislația ar trebui să fie mult mai drastică. În multe țări din Uniunea Europeană sunt interzise, într-o proporție destul de mare, reclamele la casele de pariuri. Dacă legislația din țara noastră ar fi mai drastică, probabil că s-ar reduce și dependența de ele, doar că nu ar dispărea fenomenul.

Pe de altă parte, e nevoie și de mai multe centre care să se ocupe de tratarea dependențelor. Și, cel mai mult, de specialiști care să se perfecționeze pe ramura asta, a adicțiilor. Mă refer să se ocupe doar de asta. Există psihologi la cabinetele cărora mai merg și persoane cu diferite probleme legate de dependență, dar din păcate ei nu sunt specializați pe tulburări de genul.

Așadar, ar trebui un mix între legislație mai riguroasă și centre cu oameni capabili să se ocupe în primul rând de această problemă.

— La final de februarie a fost adoptată o lege care să limiteze afișarea reclamelor de genul, la TV, doar între 23 și 6, iar dimensiunile afișajelor stradale să nu depășească 30 de metri pătrați. Din experiența ta, cât de nociv este genul ăsta de publicitate?
— E foarte nociv, deoarece pentru jucători reclamele sunt niște declanșatori pentru creier. El funcționează în general prin asociere. Așa că dacă ești bombardat constant de reclame care te încurajează să joci și-ți sugerează că ai putea să te îmbogățești, mai ales dacă ai un statut economic mai scăzut, ajungi să fii prins în capcana asta. Nu e un lucru exclusiv acestei categorii sociale, dar membrii ei sunt cei mai predispuși.

Jocul de noroc are această calitate, cu subînțelesul negativ de rigoare, să ofere un câștig facil și rapid fără vreun efort considerabil. Evident, este o iluzie, dar una care îi acaparează pe mulți. Imaginează-ți că, dacă câștigi la păcănele sau pe bilete sportive o sumă destul de mare, cumva te gândești „bă, dar de ce să mă chinui să lucrez o lună pentru banii ăștia sau chiar mai puțini, când în cinci minute o pot face fără prea mult efort?”. Asta face reclamele atât de nocive.

Un prim pas este să conștientizezi situația, dar asta nu înseamnă „că se rezolvă totul de la sine”

— Că tot am discutat despre motivul salvării, al căinței, personal mi-a plăcut că piesa nu are un final hollywoodian.
— Asta pentru că viața e mult mai complicată de atât. Să conștientizezi că ai o problemă e un prim pas, dar mai există și alții necesari să-i parcurgi apoi. Eu n-am vrut să fie o piesă superficială, care să transmită că e de ajuns să conștientizezi situația și se rezolvă totul de la sine.

Nu, nu se rezolvă. De cele mai multe ori recazi, ajungi de unde ai plecat, și e mult mai greu să-ți revii.

— Totuși, mi s-a părut o piesă care cere mai mult. Dacă ar fi să o dezvolți cu echipa în două-trei acte, ce crezi că s-ar alege de Hazard?
— Hmmm… Depinde. Finalul poate fi diferit de la caz la caz. Depinde de relațiile lui cu cei din jur, de felul în care ar fi ajutat să treacă peste această problemă, depinde cât de mult dorește să-și rezolve dependența.

Fiindcă pe-o persoană care nu are această voință, nu o poți ajuta ca psiholog sau ca membru din familie ori din anturaj. Impulsul acesteia de a ieși din situație primează. Evident, contează și susținerea și înțelegerea pe care o primești de la cei din jur, dar e de înțeles și că e foarte greu pentru ei, că au și ei tot felul de trăiri, de emoții.

În general persoanele cu o adicție petrec foarte mult timp cu gândul la dependența în sine, iar asta duce la deteriorarea relațiilor. În cazul de față, mai ales la cum să facă rost de bani, ca să și-o întrețină. Iar dacă ești concentrat doar pe aceste gânduri obsesive, normal că nu mai ești atent la cei din jur. Nu-ți mai poți duce cu profesionalism, cu atenție sau cu empatie viața de zi cu zi.

***

Dacă ai nevoie sau cunoști pe cineva care ar putea beneficia de ajutor specializat în urma jocurilor de noroc sau a pariatului, poți apela la Asociația Joc Responsabil aici, la Clinica Atelier Psy aici sau la Asociația Crucea Albastră aici.

Urmărește-ne pe Google News

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro