COVID-19 se diferenţiază de alte epidemii virale din istoria recentă: este mult mai larg răspândit decât alte tipuri de sindrom acut respirator, mai infecţios decât gripa sezonieră şi a ucis mai mulți oameni decât Ebola.

Şi se diferenţiază şi prin felul în care epidemiologii îi urmăresc evoluţia. În loc să se bazeze în principal pe numărul de infecţii sau pe rata de decese raportate la infecţii (rata mortalităţii), cercetătorii se uită cel mai mult la numărul zilnic de decese atribuite COVID-19 pentru a monitoriza impactul bolii, după cum arată o analiză Nature.

Ar fi foarte dificilă o evidenţă corectă a numărului real de infecţii, având în vedere:

  • Numărul redus de teste în numeroase ţări (aici intră și România).
  • Abilitatea virusului de a se răspândi între oameni care nu manifestă simptome.

În plus, COVID-19 a fost mult mai mortal decât multe alte epidemii recente. De aceea, datele legate de decese sunt mult mai relevante pentru a înţelege cu adevărat pandemia.

Numărul de decese dintr-o ţară pe zi sau pe săptămână au devenit principalii indicatori ai evoluţiei epidemiei sau eficienţei măsurilor de sănătate publică luate. Când numărul zilnic de decese începe să scadă, este un semn bun, semn că epidemia este pe cale să se inverseze.

Aceste rate de decese sunt folosite şi pentru a estima nevoile sistemului medical în viitorul apropiat.

Subraportările apar frecvent

Însă monitorizarea deceselor este rareori un proces simplu în pandemia de coronavirus. De exemplu, Statele Unite s-au confruntat cu probleme de subraportare a deceselor din mai multe motive, după cum arăta această investigaţie Washington Post.

În plus, în majoritatea ţărilor există întârzieri ce ţin de testare şi de raportarea statistică, explică Sheila Bird, biostatistician la Cambridge, pentru revista Nature. 

Marile probleme rămân însă încercările de a face comparaţii legate de evoluţia epidemiei între diferite ţări, care folosesc definiţii diferite pentru moartea de coronavirus.

România are un sistem fără extreme de raportare, conform Politico

Cei de la Politico, una dintre platformele de jurnalism din SUA cu cea mai analitică abordare, au investigat felul în care mai multe ţări europene abordează problema morţii de COVID-19 şi le-au împărţit în trei categorii: cele cu o definiţie îngustă, cele cu o abordare mixtă şi cele cu o definiţie mai largă.

Din perspectiva cercetării Politico, România este în categoria de mijloc, ceea ce înseamnă că nu exagerăm cu definiţia epidemiologică nici într-o parte, nici în cealaltă. 

Olanda şi Austria numără cel mai rigid “morţii de COVID-19”

Olanda şi Austria sunt ţările cu o definiţie îngustă a cazurilor de deces de COVID-19. Austria numără doar decesele pacienţilor care au murit “de la” COVID-19 (deci unde se poate stabili cu exactitate că noul coronavirus a fost cauza morţii, şi nu altceva) şi au fost raportaţi în sistemul epidemiologic de raportare al ţării. 

Aceste decese reprezintă 57% din “mortalitatea în exces” faţă de aceeaşi perioadă de anul trecut.

În Olanda numărătoarea e şi mai rigidă. “Morţii de COVID” ai olandezilor trebuie să fi fost depistaţi pozitiv pentru boală şi să fi murit în spital. Aşa se face că la numărătoarea lor au ieşit doar 48% din “excesul de morţi” faţă de aceeaşi perioadă din anul trecut.

S-a murit sensibil mai mult în 2020 față de 2019

Când vorbim despre mortalitatea în exces ne referim la faptul că toate țările afectate au în 2020 sensibil mai mulți morți decât în 2019. 

“Mortalitatea în exces” este un indicator foarte util în pandemia actuală, mult mai de încredere decât alţi parametri. Ideea este să fie luat ca reper numărul de decese din anul anterior, iar diferenţa dintre numărul de decese pentru aceeaşi perioadă din 2020 faţă de 2019 este considerată “mortalitatea în exces” şi ea cuprinde, în mare, şi morţile cauzate de COVID-19 care au scăpat testărilor sau diagnosticării. 

Sigur, discuţia este mai largă şi nu 100% din “excesul de morţi” sunt cauzate de coronavirus, deşi majoritatea survin, probabil, pe fondul epidemiei.

Pe de o parte, în ţările cu măsuri foarte restrictive privind circulaţia oamenilor, este de aşteptat să scadă numărul de decese cauzate de accidentele de maşină, de pildă.

Pe de altă parte, într-un sistem axat atât de mult pe rezolvarea cazurilor de COVID-19, pacienţii cu alte afecţiuni severe – de la cancere la AVC – tind să primească îngrijiri mai slabe sau să aibă acces mai redus la intervenţii decât în alţii anteriori. Sau pur şi simplu se tem mai mult de spitale şi amână ei înşişi mersul la medic pentru alte probleme medicale, de teama coronavirusului.

Iar o parte dintre aceştia devin victime indirecte ale pandemiei de coronavirus, fără să fie neapărat infectaţi cu COVID-19.

Diferențele între Marea Britanie, Germania și Italia

Ţările cu o abordare mixtă tratează ceva mai relaxat felul în care înregistrează un deces de COVID-19, adică numără şi decesele din afara spitalelor şi nu fac diferenţa între bolnavii care au murit “de la COVID-19” sau “având COVID-19”.

Politico trece şi România în această categorie.

Până recent, Marea Britanie număra numai decesele pacienţilor confirmaţi prin teste de laborator ca având COVID-19 şi care muriseră în spital. 

Însă de la 29 aprilie, UK şi-a schimbat abordarea şi număra toate decesele, indiferent de locul în care s-au petrecut. 

Franţa, pe de altă parte, înregistrează toate decesele care sunt legate într-un fel sau altul cu COVID-19 şi le numără atât pe cele survenite în spitale, cât şi în centrele de îngrijiri ale vârstnicilor, o sursă majoră a deceselor.    

În acest caz, decalajul dintre numărul de morţi de COVID-19 şi “excesul de mortalitate” este mult mai mic, morţile de coronavirus numărate de francezi reprezentând 86% din această mortalitate în exces. 

Germania şi Italia numără toate decesele, din spitale şi nu numai, ale pacienţilor testaţi pozitiv pentru COVID-19.

Care este sistemul românesc de raportare a decesului de COVID-19

În România, COVID-19 trebuie să fie menţionat pe certificatul de deces, dacă testele au confirmat că noul coronavirus este cauza morţii sau că are o legătură probabilă cu decesul. La noi sunt numărate decesele, indiferent dacă s-au petrecut în spital sau nu.

“Noi, epidemiologic, suntem mai catolici decât papa”, crede o sursă din Ministerul Sănătăţii. “Toate cazurile de deces care au şi COVID sunt raportate ca decese de COVID-19 la noi. Dacă un pacient face infarct şi avea COVID, la noi e mort de COVID. De aceea, noi avem o rată de mortalitate destul de mare: undeva la 6%”, explică acesta.

Spania are o abordare şi mai extinsă: cuprinde toate decesele pacienţilor testaţi pozitiv, indiferent dacă poate fi stabilit sau nu că noul coronavirus a provocat moartea. Şi chiar şi aşa, ceea ce este cuprins în numărătoarea spaniolilor reprezintă numai două treimi din “mortalitatea în exces” pentru această perioadă, comparativ cu anul trecut la nivel naţional. 

Ţara care a şocat cu abordarea originală a pandemiei de coronavirus, Suedia numără decesele petrecute în spitale şi în afara lor la toţi pacienţii testaţi pozitiv. Şi, în mod surprinzător, suedezii au putut identifica astfel 90% din “mortalitatea în exces”.

De ce este atât de ridicată mortalitatea în Belgia

Belgia conduce un clasament în care nimeni nu ar vrea să fie primul: clasamentul numărului de decese per capita provocate de noul coronavirus. 

La 1 mai, rata mortalităţii în Belgia era de 66 de decese la 100.000 de locuitori, depăşind Spania (52,5 de decese la 100.000 de locuitori), Italia (46,3) sau Statele Unite (19,3). 

De ce se întâmplă asta? Potrivit autorităţilor belgiene, explicaţia e simplă: au ales un sistem de raportare diferit de al tuturor celorlalte ţări.

“Cine vrea să compare numărul nostru cu al altor ţări ar trebui să-l împartă la doi întâi”, a spus Steven Van Gucht, preşedintele comitetului ştiinţific pentru coronavirus al guvernului belgian, citat de Politico. “Orice altă comparaţie nu este deloc relevantă”.

Dacă majoritatea ţărilor numără numai decesele confirmate în spitale, Belgia include şi toate decesele potenţiale din centrele de îngrijire – chiar şi atunci când COVID-19 nu a fost confirmat drept cauză a morţii.

Metoda de raportare a belgienilor şi-a strâns multe critici pe măsură ce statisticile au început să urce, iar numărul deceselor per capita le-a depăşit chiar şi pe cele din Italia sau Spania.

Însă experţii argumentează că abordarea belgienilor este mai transparentă şi că, de fapt, celelalte ţări subraportează numărul total de decese. În acelaşi timp însă, există voci  din zona politicului care spun că şi numărătoarea belgienilor ar fi la fel de înşelătoare, doar că în sens opus.

Totuşi cu metoda lor de raportare, belgienii au identificat cam 93% din decesele care compun “mortalitatea în exces” faţă de aceeaşi perioadă de timp din 2019.

Dintre decesele înregistrate în Belgia, 44% sunt pacienţi care au murit în spital (şi au fost testaţi). Majoritatea, 54%, au murit în centre de îngrijire -iar în aceste cazuri numai la 7,8% a putut fi confirmat COVID-19 drept cauză a morţii.

Alături de Belgia, Polonia este un alt exemplu de ţară cu o definiţie largă a “decesului de COVID-19”, potrivit celor de la Politico. Adică o ţară în care sunt numărate decesele care se petrec oriunde – în spitale sau în afara lor – şi sunt incluşi nu doar pacienţi confirmaţi cu COVID-19, ci şi cazurile în care medicii suspectează că pacientul a fost infectat, dar nu au făcut şi testarea de diagnostic.

Marea Britanie, în topul ţărilor cu cele mai multe morţi

Modele matematice realizate la începutul epidemiei de Institute for Health Metrics and Evaluation indicau că Marea Britanie ar putea avea cel mai mare număr de decese din Europa: până la 66.000.  

Chiar dacă astăzi această cifră pare mult exagerată, bazându-ne pe rata zilnică de decese din Regat, este încă posibil ca Marea Britanie să termine pandemia ca una din ţările europene cu cele mai multe morţi de COVID-19.

Experţi citaţi de The Guardian spun chiar că Marea Britanie ar putea da până la 40% din decesele înregistrate pe continentul european. 

La această oră, cu peste 30.000 de decese, Marea Britanie a depăşit deja Italia şi Spania la numărul total de morţi de COVID-19, deşi ţările mediteraneene au atins mai devreme vârful epidemiei. Principalul motiv pentru care acest lucru se întâmplă este diferenţa de severitate a măsurilor de carantină luate, britanicii având o abordare mult mai relaxată a epidemiei.

Potrivit legii noi, Coronavirus Act 2020, medicii din Anglia şi Ţara Galilor nu trebuie să testeze pacienţii decedaţi pentru a confirma că au avut COVID-19, ci este suficient să fie convinşi că au avut simptome specifice aceste infecţiei. 

Asta înseamnă cel mai probabil că numărul oficial de morţi de COVID-19 în Marea Britanie rămâne la discreţia şi judecata miilor de doctori care vor înscrie sau nu COVID-19 pe certificatele de deces. Acest lucru ar putea să ducă mai degrabă la o numărare a mai puţine decese, nu mai multe.

 
 

Urmărește-ne pe Google News