Comentează„În sat îmi spun «ăla de la spital»”, povestește Z.I., un adolescent instituționalizat într-un cămin-spital din România, în cadrul interviului realizat acum douăzeci de ani.
Mărturia sa și mărturiile altor tineri cu destine frânte de sistemul de protecție a copilului moștenit din comunism sunt consemnate într-o cercetare din 2002, „Abuzul asupra copilului în instituțiile de protecție socială din România”, realizată de Institutul pentru Ocrotirea Mamei și Copilului (IOMC). Colectivul Jurnalul Decretului se află în posesia acestui document.
Viața lui Z.I., raportată sec în câteva hârtii incluse la dosarul său medical, a început cu abandonul său în secția de distrofici a unui spital în vara lui 1983. Și a continuat cu o serie de transferuri aleatorii în instituții de „ocrotire” ale statului comunist.
România traversa Epoca de Aur – dar traversa, mai ales, epoca Decretului 770 care interzisese în 1966, aproape complet, avorturile la cerere. Pe fondul decretului, se dezvoltase un întreg sistem de protecție a copilului. Dar „protecția” era doar o butaforie. Ceaușismul avea nevoie ca abandonații să trăiască la naștere și atât – în rest, viața lor nu mai conta pentru nimeni.
Din spital, Z.I. a fost mutat într-un leagăn pe 22 noiembrie 1983. Încă nu împlinise cinci luni.
Despre primii săi trei ani de viață, petrecuți în leagăn, nu au rămas decât informații medicale: vaccinurile primite, o măsurătoare a dimensiunilor corpului său, bolile copilăriei prin care a trecut. Nimeni nu a consemnat nimic despre relația cu părinții sau despre comportamentul copilului. Nimeni nu a consemnat un rând despre evoluția psihică a celui luat în ocrotire de România ceaușistă.
Z.I. era doar un corp ce trebuia ținut în viață, ca să fie bifați indicatorii de natalitate doriți de regim. Peste o sută de mii de minori, găzduiți în condiții înfiorătoare în leagănele și căminele-spital ale statului, se aflau în 1989 în această situație.
România aflată în zorii democrației nu știa ce să facă cu ei. Așa că a continuat să-i țină captivi în același sistem-lagăr.
Baby-boom
Natalitatea s-a dublat în România în 1967, pe fondul adoptării legislației antiavort. Dar statistica aceasta are și un revers.
Forțate să nască copii pe care nu îi doreau sau pe care pur și simplu nu îi puteau întreține, mii de mame i-au abandonat în maternități sau spitale. De acolo ajungeau în leagăne, instituții unde erau găzduiți copiii în vârstă de până la 3 ani.
Infrastructura existentă la momentul respectiv nu făcea față miilor de bebeluși abandonați, așa că a trebuit extinsă. Baby-boom-ul din 1967 a dus la o regândire a întregului sistem de „ocrotire” a copilului din România, scrie cercetătoarea Luciana Jinga în volumul „Politica pronatalistă a regimului Ceaușescu”.
În 1967, de pildă, funcționau în țară 33 de leagăne, cu o capacitate de 4.451 de locuri, acoperind doar 50% din necesarul la acel moment.
Evoluția numărului de leagăne:
- 1967: 33 de leagăne, cu o capacitate de 4.451 de locuri
- 1977: 55 de leagăne, cu o capacitate de 11.000 de locuri
- 1988: 65 de leagăne, cu o capacitate de 13.878 de locuri
(Sursă: Luciana Jinga)
Legea 3 din 1970 a replanificat tot sistemul de protecție a copilului. „Domne dacă nu vă puteți crește copilul, lăsați-l în grija statului, fără nicio sancțiune. Avem noi grijă de el”, rezumă filosofia Bogdan Simion, președinte al Federaţiei Organizaţiilor Neguvernamentale pentru Copil (FONPC).
Legea prevedea funcționarea mai multor tipuri de instituții de „ocrotire”, în funcție de vârsta copilului, dar și de dizabilitățile pe care le avea, numite „deficiențe”.
Sistemul era împărțit practic în trei, explică Bogdan Simion.
- Ministerul Sănătății avea grijă de leagăne, unde erau copiii cu vârsta de la 0 la 3 ani. „Personalul era strict medical. Nici nu se punea problema de stimulare emoțională. Leagănul Sf. Maria din Iași aveau 500 de locuri”.
- După leagăn, copiii abandonați erau transferați în casele de preșcolari (3-7 ani) și de acolo în casele de școlari fete și băieți, unde stăteau până la 18 ani. Acestea aparțineau de Ministerului Educației.
- Mai existau grădinițele speciale pentru copiii cu dizabilități ușoare și medii. După grădiniță aceștia mergeau la școala specială. Dacă aveau probleme neuropsihice, mergeau, după vârsta de 3 ani, din leagăn în secțiile de neuropsihiatrie infantilă până la 9 ani. După 9 ani, cei cu handicap grav mergeau în căminul-spital. Aceste instituții de ocrotire erau în gestiunea Ministerului Muncii.
Legea din 1970 introducea și termenul de „nerecuperabili” pentru copiii care, în viziunea autorităților comuniste, nu mai puteau fi integrați în societate. În deceniile care au urmat, atât în comunism, cât și în democrație după Revoluția din 1989, termenul acesta a devenit sinonim cu o condamnare la moarte lentă. Nimeni nu știe dacă victimele din ultima jumătate de veac numără mii sau zeci de mii, pentru că România n-a fost vreodată capabilă să facă un bilanț.
Iarna care nu se trece
În căminele-spital, rata mortalității era uriașă. La căminul din Cighid, județul Bihor, de exemplu, unde erau internați, în medie 100 de copii, în 1988 au fost 54 de decese. În 1989 au fost 52 de decese, arată datele colectate de cercetătoarea Luciana Jinga.
„Printre cauze: aprinderi de plămâni cu urmări letale. Conform personalului de la Cighid, sub acest diagnostic erau trecute cazurile de îngheț. La Cighid nu exista nicio sursă de încălzire. Drept urmare, mureau în timpul iernii pur și simplu înghețați”.
Frigul era o problemă majoră în multe dintre aceste instituții de protecție a copilului.
„Numeroase note de control (ale Ministerului Sănătății, n.r.) menționează temperaturile total necorespunzătoare pentru colectivitățile de copii”, scrie Jinga.
- „La casa de copii din Oinacu, jud. Giurgiu, în luna martie, temperatura din clădire era de 10 grade Celsius, mai scăzută decât cea exterioară”.
- „În leagănul din Suceava termometrele nu arătau mai mult de 8 grade”.
- „Recordul negativ a fost la leagănul din Botoșani în iarna lui 1988, și anume 6 grade”.
Trimis într-un cămin-spital
În 1986, la vârsta de 3 ani, Z.I. a fost mutat din leagăn într-un cămin-spital, instituție destinată copiilor cu handicap sever, considerați „deficienți nerecuperabili” pentru societate.
Conform traseului instituțional creat de statul comunist pentru copiii din sistemul de protecție, Z.I. nu avea ce să caute acolo, pentru că nu prezenta decât un handicap ușor. În limbajul de atunci, era „recuperabil”, deci ar fi trebuit plasat în alt tip de instituție.
Au existat chiar două recomandări ale unor medici psihiatri, făcute la distanță de zece ani, în 1986 și 1996, ca băiatul să fie transferat într-o grădiniță specială, apoi într-o școală profesională specială, instituții de „ocrotire” unde copiii primeau o minimă educație.
Ambele recomandări au fost ignorate. Z.I. a rămas în căminul-spital, un fel de ultimă haltă instituțională în sistemul de protecție. Copiii reprezentau doar niște corpuri dispensabile acolo.
„Deficienții nerecuperabili” erau lăsați să moară.
Dar nici în celelalte locuri ale sistemului de protecție a copilului din România, „abandonații” nu ajungeau neapărat să traiască. Facilitățile de ocrotire care îi găzduiau au trecut din comunism în democrație fără ca tranziția să însemne și o schimbare a practicilor de instituționalizare. Multă vreme după 1989, sistemul a continuat să funcționeze ca un lagăr. Iar pe ruinele sale s-a ridicat actualul cadru de protecție a copilului.
Ne-am propus, la Jurnalul Decretului, să înțelegem această moștenire fondatoare. Înainte de orice, pentru a obține răspunsuri trebuie să ne întoarcem în timp. În România lui Nicolae Ceaușescu.
Soluții medicale pentru probleme sociale
Odată cu noua politică demografică inaugurată de epoca decretului, statul român a devenit obsedat de statistică: creșterea natalității și scăderea ratei mortalității infantile erau formulele magice ale raiului comunist.
„Copiii născuți sub greutatea normală nu erau dați în grija părinților. Medicii se temeau de o creștere și mai mare a mortalității infantile, iar ideologia era că statul îi crește”, precizează cercetătoarea Mariela Neagu, autoarea cărții „Voices from the Silent Cradles”, construită pe mărturiile a 40 de tineri din sistemul de protecție a copilului din România.
Medicii pediatri, alături de funcționarii consiliilor populare municipale, ajunseseră să joace un rol esențial în plasarea copiilor în instituții, uneori împotriva voinței părinților.
„Medicii erau pedepsiți dacă un copil pe care-l îngrijeau deceda în afara unui spital. Ca urmare exista tendința de a trimite în mod inadecvat un copil într-un spital sau instituție”, arată un studiu IOMC, din 1991, despre cauzele instituționalizării în leagăne și secțiile pentru distrofici.
Modelul acesta medical s-a păstrat și în anii ‘90. „Medicii nu mai sunt persecutați pentru decesul unui sugar pe care-l îngrijeau, dar ei au încă o putere considerabilă în luarea deciziilor cu privire la necesitatea instituționalizării. Se manifestă tendința de a căuta soluții medicale pentru probleme sociale, deoarece nu există alternative”, precizează același studiu.
Uitați în spitale ani la rând
În februarie 1988, secția de nou-născuți a Spitalului Colțea din București nu mai făcea față noilor internări. Motivul nu era o creștere spectaculoasă a natalității, ci „numărul mare de cazuri sociale netransferate în leagăne”, scrie Luciana Jinga.
„Cazurile sociale netransferate în leagăn” erau copiii părăsiți în maternități care rămâneau în spitale luni, uneori ani, deși nu aveau o problemă medicală.
Politica de austeritate din anii 80 a însemnat, printre altele, reducerea drastică a investițiilor în sistemul de protecție a copilului. Instituțiile de „ocrotire” deveniseră supraaglomerate.
Șederile prelungite în spital ale copiilor abandonați, unii fără niciun fel de problemă medicală, au continuat și la începutul anilor 90. „De exemplu, maternitatea Ploiești avea cam 56 de paturi unde erau internați copiii imediat după naștere. În anii ‘92-93, din 56 de locuri, 50 erau ocupate de copii abandonați. Iar copiii aceștia rămâneau în maternitate foarte multă vreme”, spune Bogdan Simion.
Copiii abandonați în spitale sau maternități, care nu erau transferați în leagăne sau cămine, deveneau categoria cea mai predispusă la îmbolnăvire prin contractarea diferitelor infecții „din cauza șederii prelungite în spital”. Totodată, deveneau focare de infecție pentru ceilalți pacienți, mai ales pentru nou-născuți, scrie Jinga.
„Ceaușescu, pe modelul vechi al sănătății, a inventat secțiile de distrofici. Erau pentru nou-născuți cu mai puțin de 2,5 – 3 mii de grame la naștere. Erau hrăniți cu un tip de lapte să ajungă la greutatea normală. Eu am văzut în anii ‘90 și copii internați acolo doar pentru că nu mai aveau locuri în leagăne”, adaugă Simion.
„Ei nu sunt ținuți în brațe când sunt hrăniți”
Atât leagănele, cât și secțiile de distrofici, unde erau ținuți bebelușii și copiii mici, erau organizate „ca niște saloane de spital, cu rânduri de paturi într-o încăpere mare”, descrie studiul din ‘91 despre cauzele instituționalizării.
„Copiii rămân mult timp singuri și rareori sunt scoși din pătuțuri. Pereții sunt albi, paturile sunt albe și personalul este îmbrăcat în alb. Sugarii sunt înfățișați și de aceea nu se pot mișca liber. Copiilor nu li se dau, de obicei, jucării sau alte obiecte de acasă de teamă expunerii la infecții”, notează documentul.
„Nu este surprinzător faptul că mulți copii se adaptează la lipsa de stimulare senzorială prin angajarea în autostimulare (legănare, săriturile în pătuț, clătinarea capului etc.). Ei nu sunt ținuți în brațe când sunt hrăniți. Li se dă un biberon de lapte praf cu tetină cu orificiu mare. Cei care pot își țin biberonul, celorlalți li se proptește de o pernă (pătură) din pătuț. Copiii care plâng nu sunt luați în brațe și liniștiți”, se mai arată în studiul respectiv.
Personalul era insuficient în toate aceste instituții de protecție a copilului.
„O prietenă care a crescut în sistem mi-a spus că grija personalului era ca ei să fie curați, mâncați, cuminți și atât, și că făceau asta prin orice mijloace”, spune Mariela Neagu.
O metodă de control era prin intermediul copiilor mai mari care îi băteau pe cei mai mici, le luau mâncarea, îi abuzau emoțional sau sexual. Andi, unul dintre tinerii intervievați de către Neagu, povestește că „educatorii le dădeau două sau trei țigări celor mari, astfel încât ei [băieții mari] să ne țină liniștiți, și ei să nu aibă griji”.
O lume uriașă, dar invizibilă
Deși internat la începutul anilor 90 într-un cămin-spital, Z.I. a fost printre cei care au reușit să supraviețuiască. Nu a avut însă acces la nicio formă de educație, la stimulare cognitivă sau la orice fel de legătură emoțională.
A învățat doar să tundă, de la o infirmieră. La începutul anilor 2000 spera să își cumpere un radiocasetofon alimentat la rețea și un scaun de frizer, și era mulțumit că în ultimii doi ani avusese voie să dețină obiecte personale.
Și mărturiile din cartea Marielei Neagu arată că mulți copii din instituții nu dețineau obiecte personale, nici măcar în anii ‘90. „Copiii aveau haine și jucării, dar niciun obiect nu era bun individual”.
Despre condițiile de viață ale zecilor de mii de copii ajunși în instituțiile de „ocrotire” ale statului, după implementarea Decretului 770, nu s-a știut mai nimic timp de câteva decenii.
Sistemul de protecție era o lume invizibilă pentru majoritatea populației. Deși era o lume uriașă.
În 1991, existau aproximativ 700 de instituții pentru copii, inclusiv 112 instituții pentru copii cu vârste între 0 și 3 ani: leagăne și secții de distrofici, menționează studiul din 1991 despre cauzele instituționalizării.
În total, erau în jur de 125.000 de copii abandonați în diferite instituții de „ocrotire” în 1989, scrie Luciana Jinga. În aprilie 1993, erau 158.078 de copii instituționalizați, precizează și cercetătoarea Gail Kligman în volumul „Politica Duplicității”.
În reportajele realizate de presa străină în 1990, care au pus primele reflectoare pe acest univers opac din România, instituțiile au fost prezentate ca fiind orfelinate. În realitate, majoritatea copiilor nu erau orfani, părinții lor trăiau. Această prezentare a lor ca „orfani” a reprezentat o narațiune utilă pentru piața de adopții, explică cercetătoarea Mariela Neagu.
Neagu a lucrat la Delegaţia Comisiei Europene în România între 1997 și 2006, responsabilă fiind de coordonarea fondurilor UE pentru reformarea sectorului protecției copilului. Între 2007 și 2009, a condus Autoritatea Naţională pentru Protecţia Copilului şi Adopţie.
Oficial, doar 4,2% dintre copiii din leagăne erau considerați „abandonați” în 1988. Aici intrau copiii abandonați în spitale sau încredințați ulterior unei instituții, despre care părinții nu s-au mai interesat deloc. Majoritatea copiilor ajungeau în instituții din „cauze sociale”.
„A avea prea mulți copii, un copil născut în afara căsătoriei sau un copil handicapat par să fie motive serioase de instituționalizare. Puțini copii sunt cu adevărat abandonați, deși mult mai mulți sunt etichetați astfel”, arată studiul din 1991 despre cauzele instituționalizării în leagăne sau secții de distrofici.
Cum începe reforma sistemului
Începând cu anul 1990, tot mai mulți străini au început să vină în România pentru a adopta copii. Veneau în grupuri, de multe ori, și mergeau prin orfelinate și maternități pentru a vedea copiii, scrie Gail Kligman. Mulți, dacă nu majoritatea copiilor adoptați, erau obținuți prin rețele private.
Străinii preferau să apeleze la aceste rețele decât să treacă prin procesul birocratic. Din aceste rețele făceau parte avocați, doctori, traducători, judecători, personal din spitale și centre și chiar angajați consulari, scrie Kligman.
Mariela Neagu crede că existența acestei „piețe de copii” a fost unul dintre principalele motive pentru care reforma sistemului de protecție a copilului a început atât de greu după revoluție.
Principala grijă a angajaților nu era „ce se întâmplă cu copiii din casele de copii, ci cum să mai aducă copii, să îi bage în sistem, ca să îi dea în adopție. Oricum era mentalitatea asta lasă că ajung în America și o să fie bine”.
În martie 1997, a început programul de reformă al sistemului de protecție a copilului. Principiul fundamental aflat la baza sa era descentralizarea.
Se dezvoltă atunci direcțiile de protecția copilului la nivel județean, iar acestea preiau leagănele și casele de copii cu toată baza materială și profesională de la Ministerul Sănătății și Ministerul Educației, explică Bogdan Simion.
Procesul de închidere a instituțiilor-mamut a întâmpinat însă rezistență din partea angajaților.
Simion povestește cum a decurs închiderea leagănului de copii de la Pucioasa, județul Dâmbovița. „Erau 78 de copii și vreo 70 de oameni din personal. Consiliul Județean le-a făcut o ofertă celor care lucrau acolo să devină asistenți maternali, să urmeze cursurile, să fie acreditați și apoi să preia copii de la leagăn. Doar trei sau patru au optat pentru așa ceva. Restul au spus că nu s-a mai văzut așa ceva, cum să închizi un leagăn?”.
În colaps
Unii dintre tinerii intervievați de Mariela Neagu au povestit că transferul de responsabilitate de la central la local a dus la probleme majore cu alimentarea.
„Situația a fost un dezastru, cel puțin în cazul căminului nostru. La nivel de județ, licitațiile erau trucate, nu era suficientă mâncare, nu erau suficiente haine și mulți copii au trebuit să lucreze pe piața neagră pentru mâncare. La un moment dat, doamnele din bucătărie au adus mâncare de acasă”, povestește în carte Ciprian, un tânăr de 28 de ani, crescut în sistemul de protecție a copilului.
În 1999, reforma încercată de statul român a dus la colapsul financiar al sistemului recent descentralizat. Lipseau alimente, personalul era insuficient, iar adopția internațională era favorizată față de alte măsuri de protecție.
În același an, scrie Neagu, Consiliul European a condiționat deschiderea negocierilor pentru aderarea României la UE de angajamentul financiar al autorităților române față de sistemul de protecție a copilului: să acopere costurile de bază și să întreprindă reforme structurale în acest sector.
Reformele însă s-au tot lăsat așteptate.
Bâta „părinților sociali”
C.A., o fetiță de 13 ani găzduită într-un centru de plasament de tip familial (a căror înființare a făcut parte din procesul de dezinstituționalizare), povestea că nu îi place acolo pentru că angajații din centru, numiți „părinți sociali”, îi bat pe copii din orice, „cu o bâtă pe care o țin ascunsă după un bufet din bucătărie”.
Relatarea fetiței apare în cercetarea „Abuzul asupra copilului în instituțiile de protecție socială din România”, publicată în 2002.
– Care este motivul pentru care vă bat?
– Pentru că nu facem treaba așa cum vor ei și atâta timp cât vor ei. Noi nu avem un pic de timp liber. Când ne văd că stăm încep să urle cât îi ține gura.
Întrebată ce o mai nemulțumește în centru, C.A. spunea că nu îi place faptul că în cameră cu ea doarme băiatul „părinților sociali”.
„Acesta a încercat să o violeze pe prietena mea, dar nu a reușit. Părinții și-au bătut copilul, dar nu au luat nicio măsură în ceea ce privește dormitul lui, doarme în continuare în camera noastră. Toți din conducere știu acest lucru, inclusiv directorul. Nu mă simt în largul meu nici măcar în camera mea. Trebuie să fiu atentă când mă îmbrac, să nu intre peste mine”, relata fetița.
Au trecut două decenii de când mărturiile lui Z.I. și C.A. au rămas prinse între coperțile studiului realizat în 2002 de IOMC. Nu știm ce s-a întâmplat cu ei după ce au părăsit sistemul de protecție a copilului. Dar știm ce s-a întâmplat cu Ciprian Bălan, care a trecut printr-un cămin-spital din județul Galați.
Clădirea fostei instituții de protecție se află astăzi în ruină. Doar registrele conținând rapoartele zilnice, lăsate în urmă în sertarele clădirii-fantomă, mai amintesc că acolo au trăit și au murit cândva niște irecuperabili. Ciprian însă a supraviețuit.
În episodul următor, la Jurnalul Decretului, mergem în acest cămin-spital.
Ce este proiectul Jurnalul Decretului
Jurnalul Decretului își propune să contribuie la un efort public de înțelegere. Intersecțiile pe care le găzduiește subiectul avorturilor la cerere sunt nenumărate. Nicio altă temă de interes general nu stârnește atâtea controverse legale, polemici sociale și dezacorduri deloc cordiale. Și niciuna nu e însoțită de atâta neînțelegere.
Credem că jurnalismul e remediul potrivit. De aceea, Jurnalul Decretului a strâns laolaltă un colectiv de presă format din Vlad Stoicescu și Diana Oncioiu (Dela0.ro), Diana Meseșan (Libertatea) și Octavian Coman (jurnalist freelancer). Cei patru documentează împreună o serie de 12 articole de profunzime despre istoria, prezentul și viitorul acordării sau interzicerii serviciilor de avort la cerere în România.
Campania jurnalistică poate fi urmărită pe www.jurnaluldecretului.ro și este implementată de Centrul pentru Jurnalism Independent, cu sprijinul companiei Essensys Software.